Evaluare utilizator: 5 / 5

Steluță activăSteluță activăSteluță activăSteluță activăSteluță activă
 

Siluetă inconfundabilă, Matterhornul este unul din cele mai frumoase vârfuri din lume. Patru creste se avântă îndrăzneţ către două vârfuri apropiate separate printr-o creastă scurtă, ascuţită. Nu este nici cel mai înalt vârf din Alpi, nici cel mai dificil însă piramida sa de piatră domina cu cei 4.478 m ai săi toată zona montană învecinată, fiind relativ izolat faţă de celelate vârfuri înalte din apropiere.

Cucerirea Matterhornului este un moment important în istoria alpinismului şi se leagă strâns de numele lui Edward Whymper şi de Hornligrat, creasta nord-estică a muntelui. Şi-n prezent Hornligrat este varianta cea mai populară pentru a urca pe vârf, o creastă frumoasă şi expusă, între două feţe abrupte, estică şi nordică.

Iniţial Whymper a dorit să urce vârful împreună cu Jean-Antoine Carrel, motiv pentru care primele sale încercări au loc pe partea "italiană" a muntelui. Era iulie 1865 iar vremea nefavorabilă. Carrel renunţă la planul iniţial şi pleacă pe munte împreună cu alt prieten. Whymper este, evident, supărat. Îi întâlneşte însă pe Lord Francis Douglas şi Joseph Taugwalder (unul din fii lui Peter Taugwalder) care doreau şi ei să urce pe vârf. Trec împreună în Elveţia peste pasul Teodulo şi merg în Zermatt unde îl conving şi pe Peter Taugwalder să li se alăture. Echipa se completează cu Michel Croz, un ghid din Chamonix pe care Whymper îl cunoştea. Acesta avea deja doi clienţi, Charles Hudson şi tânărul Robert Douglas Hadow; împreună decid să participe la tentativa de cucerire a Matterhornului. Pe un cer senin cei 8 oameni (inclusiv Peter Taugwalder jr, celălalt fiu al bătrânului) pleacă din Zermatt pe 13 iulie. Urcă prin Schwarzsee până pe un platou, ceva mai sus de locaţia actuală a cabanei (Hornlihutte). După-amiază Michel Croz şi Peter Taugwalder jr. explorează partea de jos a muntelui. Între timp, Carrel şi tovarăşii săi italieni ajung undeva pe la 4.000 m pe creasta Lion unde îşi stabilesc bivuacul.

A doua zi în zori, pe 14 iulie, Whymper şi însoţitorii lui (afară de Joseph Taugwalder care se întoarce în Zermatt) abordează creasta Hornli. Înaintează încet dar sigur când pe o faţă, când pe cealaltă a crestei. În partea superioară Croz, mai experimentat, preia conducerea şi, în cele din urmă, ajung pe vârf. Nicio urmă în zăpada de pe vârf, semn sigur că italienii nu ajunseseră încă. Ei se aflau la cca. 200 m sub vârf, zăpada împiedicându-i să înainteze mai repede. După o pauză lungă pe vârf în care lasă un recipient cu numele lor acolo, Croz începe coborârea. Este urmat de Hudson, Hadow şi Douglas, ultimii rămânând Peter Taugwalder sr, Whymper şi Peter Taugwalder jr. Într-unul din pasajele mai delicate Hadow alunecă şi cade peste Croz. Îl dezechilibrează înainte ca acesta să poată reacţiona eficient. Hudson şi Douglas sunt antrenaţi şi ei în cădere. Cei din spate nu reuşesc să oprească în vreun fel căderea căci o coardă se rupe, între Douglas şi Taugwalder sr. Astfel, cei patru dispar în abis (primele din cele peste 500 de victime pe care le va face muntele de-a lungul anilor). Cei doi Taugwalder şi Whymper sunt şocaţi dar reuşesc, încet-încet, să coboare în siguranţă şi, la lăsarea întunericului, se opresc şi-şi petrec noaptea undeva, pe la 4.000 m. A doua zi coboară în Zermatt. Whymper urcă din nou împreună cu câţiva alpinişti şi ghizi. Găsesc corpurile neînsufleţite ale lui Croz, Hudson şi Hadow pe gheţar dar nu şi al lui Douglas, care nu a mai fost văzut vreodată. Supravieţuitorii au fost interogaţi cu privire la accident. Au existat suspiciuni că Whymper sau Taugwalder au tăiat coarda dar nu s-a putut proba acest lucru. Cum s-au întâmplat lucrurile în realitate nu se va şti niciodată. Oricum, accidentul a provocat vâlvă foarte mare în media acelor timpuri, sentimentele variind de la compasiune la indignare. Tragedia de pe Matterhorn a ţinut prima pagina în toate ziarele vremii.

Matterhorn reflectat in Riffelsee, foto Marius

Matterhorn reflectat în Riffelsee la 2.757 m

Privit dinspre Italia, Matterhornul are o cu totul altă formă faţă de piramida "clasică" văzută dinspre Elveţia. Liongrat, creasta sud-vestică, a fost urcată de Jean-Antoine Carrel şi Jean-Baptiste Bic care au ajuns pe vârf 3 zile mai târziu, pe 17 iulie. Astăzi traseul este puţin diferit de cel iniţial urcat de cei doi italieni. Din punct de vedere tehnic gradul de dificultate este puţin mai mare decât pe creasta Hornli (în cel mai greu pasaj al traseului). Urcuşul propriu-zis începe însă se face de la refugiul Carrel, 3.835 m, pe când pe partea cealaltă Hornlihutte este mult mai jos, la doar 3.260 m.

Zmuttgrat, creasta nord-vestică, este un traseu chiar mai dificil. De obicei se pleacă tot de la Hornlihutte şi se traversează gheţarul de pe faţa nordică până la baza crestei de unde urmează un urcuş de 1.200 m. Nu există amenajări cu corzi fixe ca pe celelate două creste. A fost urcată prima dată de Albert Frederick Mummery şi trei ghizi, Alexander Burgener, Johann Petrus şi Augustin Gentinetta pe 3 septembrie 1879.

Cea mai scurtă dar şi cea mai dificilă este creasta sud-estică, Furggengrat. În 1879 Mummery şi Burgener au o primă tentativă dar nu reuşesc să ajungă mai departe de umărul Furggen de unde traversează faţa estică retrăgându-se către Hornligrat în condiţii meteo nefavorabile. În 1890 este rândul lui Guido Rey să-şi încerce norocul. Are 3 tentative pe parcursul a 8 zile dar nu reuşeşte. 9 ani mai târziu el revine împreună cu alţi alpinişti şi reuşeşte să ajungă ceva mai sus de umărul Furggen. Primesc un ajutor printr-o coardă coarda trimisa de pe vârf dar chiar sub vârf trebuie să abandoneze. Apar semne serioase de întrebare asupra posibilităţii de escaladare a acestei creste. Pe 9 septembrie 1911 Mario Piacenza, Jean Joseph Carrel şi Joseph Gaspard reuşesc să ajungă pe vârf ocolind uşor spre dreapta, pe faţa estică; aceasta este considerată prima ascensiune a crestei. În 1930 Enzo Benedetti, Luigi Carrel şi Mauriche Bich parcurg creasta ocolind pe partea stângă de această dată. De-abia în 1941, pe 23 septembrie, Luigi Carrel, Alfred Perino şi Giacomo Chiara urcă direct creasta. Tot o ascensiune directă reuşesc, în condiţii de iarnă, Walter Bonatti şi Roberto Bignami pe 21 martie 1953.

A- A A+

Atenţie

Unele trasee montane descrise pe site sau prezente în albumele foto pot prezenta un risc important de accidentare gravă. Parcurgerea lor necesită o minimă pregătire tehnică prealabilă şi experienţă în mersul pe munte. Traseele montane pot suferi modificări în timp şi pot fi diferite faţă de cum sunt ele prezentate aici; autorul nu-şi poate asuma nicio răspundere dacă informațiile nu sunt exacte sau de actualitate. Folosirea oricăror informații prezentate aici se face integral pe propria răspundere. Autorul nu-şi poate asuma nicio răspundere pentru consecințele ce pot decurge din folosirea, în orice fel, a informaţiilor prezentate pe site.

Afișări articole
1072506