Evaluare utilizator: 5 / 5

Steluță activăSteluță activăSteluță activăSteluță activăSteluță activă
 

Ceasul a sunat pe la 6.30 dimineţa. Am ieşit să admir peisajul dar, din păcate, n-am constatat schimbări fundamentale faţă de seara trecută, doar că era alt gen de lumină... aşa că m-am băgat la loc în sac. Am fi vrut să urcăm repede pe Moldoveanu fără bagaje şi să ne întoarcem apoi la Sâmbăta dar pe ceaţa asta nu prea are rost. Mai aşteptăm totuşi pentru că timp avem destul. De dormit nu se mai pune problema şi chiar dacă e mai plăcut la căldura sacului de dormit ne mobilizăm curând să pregătim un mic dejun. Butelia mai merge cât să facem câte două ceaiuri iar restul de apă ne va ajunge pentru toată ziua. Încet-încet soarele îşi face simţită prezenţa, încălzeşte şi ridică ceaţa ici-colo astfel încât ne mai creşte şi nouă moralul. Dinspre nord vin într-una valuri de ceaţă dar parcă nu mai au atâta putere. Spre sud deja apare cerul albastru, vedem Iezerul Triunghiular din căldarea de sub noi (Valea Rea) şi piciorul sudic (cu vârful Piscul Roşu) ce porneşte dinspre Moldoveanu chiar dacă el încă este învăluit în nori. Poate avem totuşi noroc. Mâncăm, mai ieşim afară la soare, ne strângem bagajele şi ne pregătim să mergem. Parcă se văd şi nişte urme în Portiţa Viştei aşa că pe la 9 şi ceva plecăm către Moldoveanu, cerul pare că devine tot mai liber de nori...

Refugiul Viştea Mare şi vf. Piscul Roşu, foto Marius

Refugiul Viştea Mare şi vf. Piscul Roşu

Refugiul Viştea Mare şi vf. Moldoveanu, foto Marius

Refugiul Viştea Mare şi vf. Moldoveanu

Vf. Ucişoara, foto Marius

Vf. Ucişoara

Depăşim câteva colţuri de stâncă ce obstruează vederea către prăpastia Viştei şi ajungem la stâlpul de unde poteca marcată cu triunghi roşu coboară spre stânga către lac şi Valea Rea (după căldarea superioară trece printr-o zonă superbă de cascade şi ajunge în final până la drumul forestier) şi spre dreapta către Valea Viştea Mare şi oraşul Victoria. Urmele pe care le-am văzut eu sunt doar aici, traversează dintr-o vale în cealaltă dar zăpadă este bună de mers, nici îngheţată, nici foarte moale, nici multă ca să pună probleme. Totuşi, în locurile unde poteca este adâncită prin erodarea solului s-a strâns multă zăpadă aşa că ocazional ne afundăm până la genunchi. Cu un rucsac minimal (iar Moniq nici măcar cu ăsta) înaintăm cât de repede ne permite zăpada. Prima porţiune este mai abruptă aşa că ne mai tragem sufletul din când în când şi admirăm creasta estică ce se vede tot mai bine pe măsură ce câştigăm în înălţime... toate vârfurile pe care le-am ocolit ieri strălucesc acum în soare, bucuroase că s-au eliberat de povara norilor, cel puţin deocamdată. Dacă ne apropiem de buza din dreapta începe să se vadă vârful Ucişoara (primul vârf spre vest după Viştea Mare, separat prin Şaua Orzănelei) şi muchia Viştea Mare care delimitează valea către vest. Către est, Hârtopu Ursului lasă spre nord un picior scurt, muchia La Padina Oţelei, aşa că valea Viştea Mare este practic delimitată la est de muchia Zănoaga care porneşte din vârful Gălbenele.

Când poteca ne poartă mai mult spre faţa sudică se vede tot mai măreţ Moldoveanu, conturat acum pe un cer albastru, cel puţin din acest unghi. Temerea mea că poate vom fi avut nevoie de colţari şi de pioleţi s-a spulberat de mult; beţele sunt suficiente pentru zăpada asta. Ultima porţiune urcuşului e mai domoală, printr-un fel de jgheab şi ne conduce către ultimele serpentine care se termină pe Viştea Mare. Suntem la 2.527 m, al treilea vârf al Făgăraşului şi ne mai despart doar câteva sute de metri lungime de creastă până la cel mai înalt. Nu plecăm înainte de a face câteva poze în toate direcţiile. Noutatea este ceea ce vedem către vest, restul de creastă până dincolo de Lespezi - Negoiu, o înşiruire de vârfuri înzăpezite care te lasă fără orice comentariu... Ucişoara, Ucea Mare, Podul Giurgiului, Podragu, Arpaşu Mare - Mircii, Capra - Vânătoarea lui Buteanu... şi văile care le separă, picioarele pe care le lasă, stâncoase şi abrupte către nord, domoale şi înierbate către sud... De fapt către vest se vede până dincolo de Făgăraş...

Spre Moldoveanu, foto Marius

Spre Moldoveanu

Vedere spre vest de pe Moldoveanu, foto Marius

Vedere spre vest de pe Moldoveanu

Moldoveanu, Viştea Mare, foto Marius

Moldoveanu, Viştea Mare

Pornim spre sud pe creasta care leagă cele două vârfuri. Sunt urme dar n-ar fi fost nicio problemă dacă nu erau pentru că nu sunt porţiuni foarte expuse decât în zona Spintecăturii Moldoveanului, punctul cel mai coborât al custurii. Aici e nevoie de mai multă atenţie atât la coborâre cât şi în partea cealaltă unde poteca se strecoară suspendată peste hăul văii de sub noi aşa că e necesar să treci lipit de stâncă. Dacă zăpada ar fi fost îngheţată ar fi fost altă poveste dar aşa în 20 de minute ajungem pe Moldoveanu, la 2.544 m. Mai sus de-atât în munţii noştri nu se poate aşa că ne bucurăm c-am reuşit să urcăm. Stâlpii cu marcaje sunt plini de zăpadă îngheţată şi sculptată de vânt. Acum însă este linişte, nu adie aproape deloc vântul, doar corbii îşi fac simţită prezenţa în aer. Este minunat să priveşti roată împrejur şi să vezi atâta frumuseţe. Sub noi, spre est, în căldarea superioară a Văii Rele lacul luceşte în soare. Spre est creasta pare că produce mai mulţi nori decât spre vest... la fel în partea nordică dar nu sunt semne de îngrijorare, important este că până acum a fost bine. Încerc să surprind cu zoom-ul aparatului, atât cât poate şi el, detalii care de la distanţă scapă privirii. Ne rupem cu greu de vraja muntelui dar trebuie să ne şi întoarcem. Este puţin trecut de 11 şi avem totuşi drum lung până în vale chiar dacă acum ştim mai exact pe unde să mergem. Dacă timpul n-ar fi fost o problemă ar fi fost frumos să continuăm spre sud până pe vârful Piscul Roşu şi apoi să ne lăsăm la vale, către lac, pe unul din picioarele care merge în direcţia asta... dar apoi am fi avut ceva de urcat până la refugiu... rămâne pe altă dată... de fapt pe moment nici nu m-am gândit la varianta asta aşa că ne întoarcem pe unde am venit :-)

Valea Viştea Mare, foto Marius

Valea Viştea Mare

Valea Rea a Moldoveanului, foto Marius

Valea Rea a Moldoveanului

Portiţa Viştei şi Hârtopu Ursului, foto Marius

Portiţa Viştei şi Hârtopu Ursului

Înapoi pe Viştea Mare şi apoi în jos pe urmele de mai devreme. Zăpada s-a mai înmuiat, se simte că a fost soare câteva ore bune dar între timp încep să se adune nori. Coborâm către Portiţa Viştei constatând că în jos merge mult mai repede aşa că în circa 20 de minute ajungem la stâlpul care marchează intrarea în cele două văi, Valea Rea la sud şi Valea Viştea Mare la nord. Depăşim colţii impresionanţi de stâncă din zona portiţei şi ajungem imediat la refugiu. Ne facem bagajele, mai fac câteva poze, fixăm uşa cu o bucată de sârmă care sper să ţină suficient de bine (altă soluţie neavând pe moment) şi puţin după 12.30 pornim spre casă. Cu rucsacul în spate parcă nu mai avem acelaşi avânt mai ales că începem să urcăm. Privim deseori înapoi către piramida Moldoveanu - Viştea Mare tot mai asaltată de norii care se adună mai ales dinspre nord. Ocolim Hârtopu Ursului de data asta pe potecă şi în mai puţin de o jumătate de oră ajungem pe piciorul care se lasă dinspre vârf spre sud. Spre est încă vizibilitatea este bună, se vede până către Urlea dar văile nordice par să se înece din nou în ceaţă. Puţin înainte de 2.00 suntem în Şaua Viştişoara şi facem o pauză. Cu greu reuşesc să arunc o privire în căldarea nordică către lacul Viştişoara pentru că se acoperă imediat. Spre sud este mai senin şi se vede până către Iezer.

Moldoveanu, Viştea Mare, foto Marius

Moldoveanu, Viştea Mare

Gălbenele, Şaua Viştişoara, Gălăşescu Mare, foto Marius

Gălbenele, Şaua Viştişoara, Gălăşescu Mare

Hârtopu Ursului, Gălbenele, Şaua Viştişoara, foto Marius

Hârtopu Ursului, Gălbenele, Şaua Viştişoara

Începem să urcăm către piciorul Gălăşescului Mare şi după circa 20 de minute trecem în partea cealaltă coborând către Fereastra Răcorelelor. Curând însă ceaţa cuprinde şi partea sudică a muntelui cel puţin aici, la înălţime, aşa că pe Gălăşescu Mic ajungem tot pe ceaţă. Porţiunea asta de urcuş e cea mai obositoare şi fizic şi psihic pentru că nu se vede nimic. Este o lumina difuză şi obositoare, fără niciun punct de reper. Este şi foarte cald, ceaţa având parcă un efect de seră. Sub Gălăşescu Mic, în locul de unde începe coborârea, facem o mică pauză să mâncăm pentru că este trecut de ora 3. Speranţa de a vedea şi zona căldării Bândei şi vârfurile care o înconjoară se năruie pentru că ceaţa nu se mai ridică. Începem să coborâm, ajungem în Fereastra Mică, rememorăm urcuşul din ziua precedentă şi mergem mai departe către Fereastra Mare pe unde va fi mai uşor să coborâm în vale. Din păcate mai avem de urcat şi vârful Slănina, mergem încet pe urme şi în afară de ele nu vedem nimic altceva aşa că ne sunt de folos în lipsa altor puncte de reper. Coborând în partea cealaltă auzim la un moment dat nişte zgomote străine peisajului şi-un căţel, bucuros nevoie mare că ne vede, îşi face apariţia. Ce să caute el în pustietatea asta singur, prin ceaţă ? Răspunsul îl aflăm 50 de metri mai jos unde 2 băieţi, nevorbitori de limba română îşi făceau nişte supă la butelie. Fiind trecut bine de ora 4 aflăm puţin cu mirare că se interesează de refugiul Viştea Mare şi de Moldoveanu ! Încerc să le explic că e cale lungă până acolo şi dacă ceaţa nu se ridică or să aibe probleme cu orientarea. Având cort le recomand că dacă tot vor să meargă înainte să încerce să coboare spre sud din fereastra Răcorelelor căci alt loc de pus cortul nu prea am văzut. Păreau optimişti dar fiind destul de târziu mi s-au părut puţin în necunoştinţă de cauză.

Cu căţelul drept companie noi începem să coborâm spre vale. Greul a trecut, de-acum doar să ne ţină picioarele până la cabană. Prima porţiune e mai abruptă şi cu noroi fiind circulată zilele trecute aşa că se poate aluneca foarte uşor. Curând însă zăpada se termină, începem să mergem pe iarbă şi încet-încet pe la 6 şi ceva ajungem la cabană. Dacă iniţial ne gândeam să rămânem aici nefiind nicio grabă să mergem mai departe în aceeaşi zi, pustiul de la cabană (deşi se putea intra înăuntru) nu ne-a îmbiat să rămânem. Mai bine mai facem un efort şi chiar dacă se întunecă până ajungem la maşină măcar la mănăstire ne odihnim bine şi dormim în condiţii civilizate. Aşa că după o scurtă pauză pornim la vale. Până se întunecă bine ajungem la drumul forestier care la lumina frontalelor ne duce până la maşină. Traversarea finală a apei a fost puţin distractivă pe întuneric, apa fiind parcă puţin mai mare ceea ce nu-i de mirare cu căldura care a mai topit din zăpadă dar reuşim să trecem fără să ne udăm. Când să fim aproape gata de plecare apar şi cei 2 băieţi din creastă care se hotărâseră să coboare, probabil dezamăgiţi de vremea înşelătoare. Chiar dacă seara ceaţa s-a ridicat, ne-am zis că au luat o hotărâre bună deşi ar fi putut să aştepte până a doua zi măcar sus, în valea Sâmbăta. De unde să ştim că a doua zi va fi complet senin până către prânz ? Pentru noi a fost bine pentru că o zi aşa de însorită ar fi fost mai problematică, soarele ne-ar fi ars zdravăn şi zăpada s-ar fi înmuiat tare mult... aşa că a doua zi ne-am mulţumit să admirăm creasta Făgăraşului de jos de la mănăstire înainte să plecăm spre casă...

septembrie 2008


A- A A+

Atenţie

Unele trasee montane descrise pe site sau prezente în albumele foto pot prezenta un risc important de accidentare gravă. Parcurgerea lor necesită o minimă pregătire tehnică prealabilă şi experienţă în mersul pe munte. Traseele montane pot suferi modificări în timp şi pot fi diferite faţă de cum sunt ele prezentate aici; autorul nu-şi poate asuma nicio răspundere dacă informațiile nu sunt exacte sau de actualitate. Folosirea oricăror informații prezentate aici se face integral pe propria răspundere. Autorul nu-şi poate asuma nicio răspundere pentru consecințele ce pot decurge din folosirea, în orice fel, a informaţiilor prezentate pe site.

Afișări articole
1053352

Floarea de Colț București
romania-natura.ro