"Aşa cum soarele face ca roua dimineţii să dispară
Tot aşa păcatele sunt înlăturate la vederea Himalayei."

Annapurna, zeiţa bogată în hrană sau zeiţa recoltelor... al 10-lea vârf ca înălţime din lume, 8.091 m... primul optmiar urcat vreodată de oameni. Pe 3 iunie 1950, după mai multe săptămâni de efort, Maurice Herzog şi Louis Lachenal au păşit pentru prima dată pe un vârf de peste 8.000 m. Au plătit însă foarte scump, amândoi suferind degerături grave la mâini şi la picioare soldate cu multe amputaţii. Rămân însă nişte eroi ca toţi ceilalţi care au făcut parte din echipă.

Acum, la peste 50 de ani după această aventură, masivul Annapurna rămâne un punct de atracţie pentru alpinişti şi turişti din toată lumea. Situat în centrul Nepalului, relativ accesibil faţă de alte zone mai izolate ale ţării, masivul oferă o varietate mare de trasee pentru toate gusturile şi posibilităţile. Este separat de masivul Dhaulagiri, 8.167 m (la est) prin valea lui Kali Gandaki (cel mai adânc canion din lume) şi de Manaslu, 8.156 m (la vest) prin valea lui Marsyangdi Khola. Pornind pe această din urmă vale, către nord, se poate ocoli tot masivul trecând peste Thorung La, 5.416 m, una din înălţimile cele mai mari pe care le poţi atinge în Himalaya fără să escaladezi un vârf propriu-zis. Tot circuitul în jurul masivului durează cam 16-18 zile, cu perioadele de aclimatizare necesare, răul de altitudine fiind singurul inconvenient cu care te poţi confrunta, afară de vremea rea. La fel de popular şi de spectaculos este şi traseul către ABC, în jargonul local, adică Annapurna Base Camp. Nu este tabăra de bază folosită de expediţia lui Herzog care a abordat masivul dinspre N-NV, pe valea lui Miristi Khola (amănunte în cartea lui Herzog "Cucerirea Annapurnei"). ABC este situată în partea de sud, în "sanctuarul" Annapurnei, o vastă depresiune în inima masivului, unde se ajunge pe valea lui Modi Khola, singura "breşă" în această cetate de piatră şi gheaţă.

_{Annapurna, peretele sudic la apus}

Mai 2000... în Nepal este perioada premergătoare musonului. După o iarnă uscată, "ciudată" conform standardelor mele, căci în Kathmandu nu ninge şi nu se atinge niciodată temperatura îngheţului deşi sunt circa 1.300 m altitudine, de câteva săptămâni a început să plouă. Nu foarte mult dar sunt semne că se apropie musonul. Încă nu e prea târziu de mers la munte deşi timpul e cam la limita... dar mai devreme nu s-a putut aşa că mă pregătesc de drum. Până-n Pokhara, la circa 200 km vest de Kathmandu, sunt cam 5-6 ore cu autobuzul. Am mai făcut drumul odată acum câteva luni aşa că nu mai este o noutate. Însă dealurile printre care şerpuieşte şoseaua sunt plăcute (re)vederii. Totul este verde şi "musteşte" de viaţă. Adesea, pe malul apei, ai ocazia să vezi o scenă aparte... grupuri de oameni care adună pietre de râu pe care fie le încarcă, bucată cu bucată, fie le mărunţesc cu ciocanul, transformându-le pe loc în pietriş (folosit la construirea sau repararea drumurilor). Cât de greu îşi câştigă unii pâinea zilnică (mă rog, în cazul de faţă, orezul) ! Trishuli şi apoi Seti, râuri bogate care adună în apele lor zăpezile topite ale Himalayei, sunt acum tulburi şi ceva mai umflate decât erau acum când le-am mai văzut, semn că şi la munte au început precipitaţiile. Peste puţin timp aproape că-şi vor dubla debitul !

De data asta merg cu un autobuz mai confortabil, cu aer condiţionat chiar (600 rupii un drum, dublu faţă de cât am plătit data trecută, dar acum drumul până acolo este sponsorizat !). La început mi s-a parut un moft. Prin geamurile fumurii afară părea să fie o frumoasă şi nevinovată zi de primăvară. Dar sfaturile primite s-au dovedit bine venite. Am oprit să servim micul dejun şi de-abia atunci am văzut cum este de fapt afară... o căldură umedă în care respiri ca peştele pe uscat. Aşa trebuie să fie în toată partea de sud a ţării, în Terai, unde, dacă vrei să vezi elefanţi, tigri şi rinoceri, trebuie să mergi în lunile de iarnă. Nu-ndrăznesc să mă gândesc cum va fi pe timpul verii aici sau mai la sud, în India.

Pe la 2 şi ceva ajungem în Pokhara. Este cel mai mare oraş din partea centrală a ţării, pe malul unui lac foarte mare, Phewa Tal, la o altitudine mai mică decât capitala Kathmandu, la circa 820 m altitudine dar mult mai umed, cantitatea de precipitaţii fiind cam de două ori mai mare. E plăcut să petreci câteva zile aici şi sa hoinăreşti pe dealurile din jur de unde se văd mai bine munţii. De obicei sunt multi turişti, cu avantajele şi dezavantajele care decurg de-aici. Planul meu însă este să valorific cât mai bine timpul aşa că nu rămân aici peste noapte. Mă urc într-un taxi până în Phedi (300 rupii... se compensează cu biletul de autobuz neplătit), cu gândul să urc până-n Dhampus, un sat pe o culme de deal la 1.750 m. Văzusem câteva fotografii foarte faine, cu Machhapuchhare reflectat într-un mic lac din sat şi mi-am zis că e un loc care merită o noapte petrecută acolo. În mai puţin de-o jumătate de oră am ajuns în Phedi, pe drumul care continuă până în Naya Pul, pe valea lui Modi Khola (o altă variantă de a urca spre sanctuar, prin Gandruk) şi Baglung, pe valea lui Kali Gandaki.

În Phedi sunt câteva cocioabe, un loc total neinteresant, singurul lucru demn de remarcat fiind poteca pietruită care se vede urcând destul de abrupt prin pădure. Fiind destul de târziu şi neştiind cam cât e de mers pornesc imediat după ce mănânc ceva dulce. Numai bine, că începe să plouă... şi ce poate fi mai plăcut decât să urci o pantă abruptă şi să nu te ude ploaia ci propria transpiraţie sub pelerină ! Dar mi-am zis că face parte din farmecul drumului şi-am continuat încetinel. Noroc că n-a plouat prea mult şi-am putut renunţa la hainele de ploaie. În curând se termină şi pădurea şi încep să apară case şi terenuri cultivate, poteca şerpuind în sus printre ele. Deja este Dhampus, fiind singurul sat menţionat pe hartă, dar cum la munte satele se întind pe distanţe mari şi culmea dealului nefiind nicicum vizibilă mi-am zis să nu mă bucur prea devreme. Îmi mai trag sufletul şi mai fac câteva poze. O lumină blândă, poate nu suficientă pentru aparatul meu modest, dar plăcută. Dealurile sunt de un verde crud, proaspăt, ca după ploaie, aerul curat... mult mai fain decât la orice hotel confortabil în Pokhara.

Nu după mult timp ajung şi-n "centrul" satului, mai bine zis pe culmea pe care o căutam eu, la circa 1.750 m. Puţin dezamagit... munţii nu prea se văd, sunt mulţi nori. De-aici, din Dhampus, Machhapuchhare pare la o azvârlitură de băţ. Dar tocmai vârful lui pe care vroiam să-l văd din unghiul ăsta era acoperit de nori şi aşa a rămas cam toată noaptea. La fel Annapurna sud şi Hiunchuli. M-am consolat cu gândul că în zilele următoare o să mă apropii mai mult şi nu se poate să nu fie şi soare la un moment dat. Am trecut pe la punctul de control (permisul de acces în zona de conservare costă cam 1000 rupii, circa 15 $, pe care l-am luat încă din Kathmandu) apoi am căutat un loc de cazare. Nicio problemă căci sunt destule hanuri şi puţini turişti. Din păcate Dhampus este "renumit" pentru hoţii care, se spune, îşi fac de cap de multe ori, aşa că nu e foarte recomandat să stai la cort sau să-ţi laşi camera neîncuiată. Lacul după care mă uitam eu, nu este acum decât o baltă amărâtă pe jumatate secată. Probabil are apă mai multă în sezonul ploios dar acum n-arată prea grozav. Am mâncat şi-am mai stat afară în speranţa că norii se vor mai ridica. M-am conversat puţin cu un băiat din Elveţia care venea dinspre Thorung La. Se mulţumise cu circuitul în jurul masivului şi renunţase la ABC pentru că zicea că vremea nu fusese prea bună în ultimele zile. Era într-o vacanţă de vreo 6 luni pe care şi-o permitea cam la fiecare 2 ani când pleca hai-hui prin lume... un program, trebuie să recunosc, de invidiat...

_Porter

Am mers la culcare relativ devreme. M-am trezit de mai multe ori să văd ce mai e pe-afară şi pe la 5:30 am ieşit să văd răsăritul. Am urcat puţin deasupra satului... frumos dar nu spectaculos. Senin, dar munţii s-au acoperit destul de repede cu o pâclă ce se ridica din văi. Spre vest, dincolo de valea lui Kali Gandaki, am întrezărit pentru scurt timp şi silueta lui Dhaulagiri. Întrucât urma o zi destul de lungă pe la 7:30 m-am pregătit de plecare. Este deja suficient de cald ca să merg în tricou. Drumul e foarte plăcut printr-o pădure rară şi pajişti pe care pasc bivoli şi cai. Poteca e foarte clară, e singura de altfel aşa că e destul de greu să te rătăceşti. Doar înainte de Pothana, următorul sătuc, apare o bifurcaţie, un drum care coboară spre Khare, undeva pe şoseaua Pokhara-Baglung (o altă variantă de acces către ABC). Până-n Pothana, la 1.990 m, am făcut cam o oră. Aici e un punct de belvedere frumos către Machhapuchhare care însă este aproape complet acoperit de nori deşi aici, jos, este soare. Urmează un urcuş prin pădure de circa o jumătate de oră până în Deurali, la 2.150 m. Aici, surpriză... Annapurna sud şi Hiunchuli, pe care pădurea i-a ascuns până acum vederii, strălucesc în plin soare. Un astfel de loc te îmbie la o mică pauză de ceai... Câteva hanuri şi tarabe pline de suveniruri care mai de care mai colorate contrastează puternic cu albul zăpezii care acoperă vârfurile munţilor. Deurali este situat pe culmea care desparte valea lui Modi Khola (ce duce către sanctuar) de valea lui Mardi Khola pe care am mers până acum. Aşa că urmează o porţiune destul de lungă de coborât pe o potecă pietruită prin pădurea bogată. O lungă bucată de drum mă însoţeşte un băiat din Pokhara, absolvent de geografie, care mergea pentru cercetari pe teren, în jurul Annapurnei (a nu ştiu câta oara... ) aşa că timpul s-a scurs foarte repede.

După o oră şi jumătate (chiar dacă diferenţa de nivel nu este chiar atât de mare) ajungem în Tolka, la circa 1.800 m. Un loc însorit pe panta abruptă a văii. Modi Khola se vede departe, jos, în valea dominată de vârfurile Annapurna sud şi Hiunchuli peste care încep deja să se adune norii. O mică pauză de masă. Ca să mănânc ceva cald mă orientez către un porridge de porumb îndulcit cu miere... fără să-mi dau seama că e de fapt un fel de mămăligă dulce ! Tolka este un loc foarte primitor şi e foarte tentant să zaci la soare şi să admiri peisajul dar călătorului îi stă bine cu drumul. Poteca iese curând din sat şi trece peste un pod suspendat deasupra unui torent, acum uscat. Urmează Landruk, la 1.600 m, unde ajung după circa o oră. Este un mare sat Gurung, oarecum imaginea în oglindă a lui Gandruk (sediul ACAP - Annapurna Conservation Area Project), situat pe partea cealaltă a văii. Case de piatră şi lemn cu acoperişul din dale subţiri de piatră, gospodării mari, agăţate pe terasele dealului, bivoli care rumega apatic, grădini verzi, multe flori... un sat tipic pe panta terasată a muntelui. La capatul de jos al satului este un drum care coboară direct spre Modi Khola (şi-apoi urcă pe o pantă extrem de neatrăgătoare spre Gandruk) şi un altul care continuă către nord, spre ABC.

Încet-încet, printre terase cultivate cu orez, poteca pierde din altitudine şi se apropie de albia lui Modi Khola. E din ce în ce mai cald, o căldură umedă care te seacă de puteri. Transpir într-o veselie dar asta nu mă ajută prea mult. Apa din bidon atinge şi ea o temperatură respectabilă aşa că nu prea mai potoleşte setea. În cele din urmă renunţ la bocanci căci simt că-mi fierb picioarele. Îmi trag puţin sufletul şi trec la şlapi preferând să car ghetele în spate dar să-mi aerisesc picioarele. Acum înţeleg de ce toţi porterii merg în slapi şi nu se complică cu bocanci... cel puţin ăsta e unul din motive... Cam într-o oră şi jumătate ajung în Naya Pul (Shiuli), câteva case la 1.340 m, pe malul râului. Naya Pul înseamnă Noul Pod... dar nu prea înţeleg de ce pentru că este un amărât de pod pe care nu se aventurează decât două persoane în acelaşi timp aşa că trebuie să aştepţi puţin, ca la semafor... Chiar şi porterii se ţin zdravăn de cablurile suspendate, atenţi la scândurile peste care păşeau, găurile dintre ele fiind completate cu pietre plate. Cel mai impresionant însă este un băiat care-l cară în spate, într-un coş, pe un altul, paralizat. M-am intersectat cu ei de câteva ori pe drum şi amândoi răspundeau veseli sanchai chha (sunt bine) sau thik chha (sunt în regulă) la întrebările mele într-o nepaleză extrem de sumară.

_{Naya Pul, pod peste Modi Khola}

Până aici am tot coborât aşa că acum urmează şi puţin urcuş. Îmi propusesem să ajung eventual până-n Chhomrong, ale cărui prime case se văd de-aici, pe o culme destul de înaltă însă. Poteca prin pădure e destul de abruptă pe alocuri dar merge şi în şlapi. N-am renunţat la ei deşi nu mai era zăpuşeala din vale. Partea distractivă a fost că a început să plouă cam după o oră de mers, nu tare dar susţinut. După încă o oră ajung în Jhinu, câteva case pe panta dealului la 1.750 m, cam la două treimi de Chhomrong (calculând din Naya Pul). Oboseala însă m-a cam ajuns şi, deşi teoretic am timp să urc până-n Chhomrong, mă gândesc că totuşi este destul pentru o zi şi, oricum, am mers mai mult decât scria în ghid pentru o zi normală. În plus, ploaia se înteţeşte serios pe ultima porţiune a urcuşului aşa că, vrând-nevrând, rămân aici. Mă refac cu o cantitate suficientă de ceai cu lapte şi parcă viaţa devine mai roz deşi afară toarnă cu găleata. În cele din urmă însă se opreşte. Şi dacă tot am ramas aici mă gândesc să profit de un izvor cu apă călda aflat undeva în amonte, pe valea lui Modi Khola. Puţin cam departe dar sper să merite... Plec imediat după ce se opreşte ploaia ca să evit înghesuiala care mă gândesc că se va produce acolo, inevitabil. O jumătate de oră stau singur în bazinul care captează izvorul, apoi mai apar şi alţi clienţi. Pădurea respira parcă, umezeala din pământ se ridică încet-încet în fuioare subţiri. Dacă cerul n-ar fi fost acoperit şi s-ar fi văzut şi vârfurile înzăpezite ale munţilor ar fi fost mai mult decât perfect...

A mai trecut o noapte... Am dormit buştean, oboseala şi-a spus cuvântul. Din experienţa zilei trecute am zis că e bine să plec cât mai devreme căci se face cald destul de devreme. Aşa că m-am sculat la 5 şi la 6:30 am plecat. Astfel, o parte din urcuşul către Chhomrong (aprox 2.000 m) l-am făcut pe răcoare. Cum a apărut soarele, s-a încălzit dintr-odată şi randamentul a mai scăzut. Într-o oră şi jumătate însă am ajuns. Satul propriu-zis e situat pe partea cealaltă a dealului, pe faţa dinspre Annapurna sud şi Hiunchuli. Aici, în partea superioară sunt câteva hanuri cu terase şi săli cu geamuri mari cu o vedere superbă către vale şi munţi. Machhapuahhare este acum de partea cealaltă a lui Modi Khola dar din păcate tot acoperit de nori deşi din acest unghi deja s-are vedea bine profilul său caracteristic de coadă de peşte (machha=peşte, puchhar=coada).

În 1957 Wilfred Noyce şi David Cox au încercat să cucerească acest vârf dar n-au putut să urce decât până la 50 m de vârf. După această tentativă guvernul nepalez a interzis accesul pe munte aşa că, practic, Machhapuchhare nu va fi călcat niciodată de picior de om. Este bine să putem pune, când este nevoie, şi limite ambiţiilor omeneşti. La fel s-a întâmplat cu Kangchendzonga, al treilea optmiar al lumii, cucerit în 1955 de George Band şi Joe Brown care însă nu au păşit pe vârf, respectând promisiunea data primului ministru al Sikkim-ului !

_{Machhapuchhare, vedere de undeva mai sus de MBC}

Chhomrong este ultimul sat mare pe drumul către ABC, de fapt ultima aşezare permanentă din vale. Campingul este interzis de-acum încolo în afara unor locuri special amenajate, la fel folosirea lemnelor de foc. Este şi un birou ACAP unde trebuie să te înregistrezi, ultimul de pe traseu şi un depozit de kerosen de unde te poţi aproviziona dacă ai nevoie. E destul de greu să alegi un loc unde sa rămâi peste noapte fiindca sunt multe hanuri, care mai de care mai atractive, fiecare în felul său. Nu este cazul acum aşa că mi-am continuat drumul. Din zona superioară a satului se coboară la început pe o potecă foarte lată şi pietruită. După postul de control însă am luat-o aiurea prin sat căci potecile printre case seamănă toate între ele, un adevărat labirint. M-am întors după un timp şi-am nimerit drumul bun, care oricum tot acolo duce doar că e mai direct. Am coborât destul de mult până în valea unui afluent ce vine de sub Annapurna sud şi Hiunchuli, Chhomrong Khola. Aici am făcut o pauză de dulciuri şi m-am răcorit puţin în apa rece a pârâului.

Tot ce-am coborât trebuie acum urcat la loc. Următorul loc posibil de popas este Sinuwa la 2.350 m. Până aici am făcut cam o oră şi jumătate printr-o pădure de rododendroni, stejari şi bambusi, ornamentată din belşug cu ferigi uriaşe. Privind înapoi se vede frumos Chhomrong cu casele răsfirate pe panta dealului. La extremitatea superioară a lui Sinuwa, asta însemnând aproape încă o oră de mers, am mai făcut o pauză. De-abia aici Machhapuchhare se vede mai bine, relativ fără nori, dar contra soarelui. Două ore mai târziu, prin aceeaşi pădure dar pe o potecă noroioasă pe alocuri (şi bogată în lipitori în sezonul ploios, după cum scrie în ghid), ajung în Bamboo Lodge, la 2.340 m. Sunt 4 hanuri aici dar nici unul din ele nu e făcut din bambus după cum ar sugera numele. O scurtă pauză de masă; nu zăbovesc prea mult întrucât de-aici, din padure, mare lucru nu se vede. E util însă de ştiut că există aceste locuri unde, în caz de vreme urâtă, poţi să rămâi peste noapte. Deşi înaintez nu câştig nimic în înălţime, sunt doar nişte sus-jos-uri, noroc ca nu foarte accentuate.

Următoarea porţiune însă e ceva mai abruptă şi urcă până în Doban, la 2.630 m. Am făcut până aici cam o oră şi jumătate. Este aproape complet înnourat însă fără semne de ploaie aşa că merg mai departe. Şi pe-aici e destul de mult noroi. Poteca este foarte sus faţă de albia lui Modi Khola, care se aude undeva, în vale. Panta în jos e foarte abruptă dar e mascată de vegetaţia bogată. Este o porţiune predispusă la avalanşe, cel puţin aşa scrie în carte dar nu e acum sezonul. Este încă pădure, chiar dacă tot mai rara iar pereţii de piatră care se văd sunt aproape verticali; probabil când ninge zăpada vine mult mai de sus, de dincolo de aceşti pereţi, de pe pantele lui Hiunchuli.

Până în Himalayan Hotel, la 2.900 m, trec peste 3 urme vechi de avalanşe uriaşe care au maturat totul în calea lor, mărturie stând limbile (mari încă) de zăpadă întărită pe care le traversez. O zonă cu un aspect destul de dezolant. În ghid scrie că dintre traseele obişnuite de trekking din Nepal (excluzând deci expediţiile pe vârfuri mari), acesta are cel mai mare risc de avalanşe, evident când ninge, acum nu era cazul. Mă opresc la Himalayan Hotel, cam o oră şi jumătate distanţă de Doban, la unul din cele două hanuri de-acolo... pentru azi am mers destul dar prefer aşa ca, eventual, să-mi rămână o zi în plus sus, în sanctuar.

_{Annapurna sud, urcând de la MBC la ABC}

Toată seara şi noaptea cerul a fost acoperit. Oricum din acest unghi nu poţi vedea altceva decât pereţii abrupţi ai văii cu aspect de canion în aceasta zonă. Pe la 6 dimineaţa chiar începe să plouă aşa că nu prea-mi vine să ies din sacul de dormit. Dar nu sunt decât câteva rafale, nu durează mult şi ceaţa începe să se ridice. După omleta de dimineaţă, singurul mic dejun cât de cât consistent pe care-l poţi servi, mă mobilizez şi plec pe la 7:30. Este multă umezeală în pădure dar treptat copacii se răresc. Traversez din nou câteva urme ale unor avalanşe vechi. După circa o oră de mers pădurea practic se cam termină şi valea se lărgeşte puţin. La Hinko Cave, 3.160 m, sub un uriaş bolovan surplombat, era un mic han amenajat sub spaţiul de sub el care însă a fost dezafectat de ACAP. De partea cealaltă a văii apare soarele chiar deasupra lui Machhapuchhare; fiind mai aproape de baza lui, arată de-aici mult mai masiv. După încă o jumătate de oră ajung în Deurali, la 3.230 m. Linia dreaptă (virtuală) ce uneşte Machhapuchhare şi Hiunchuli trece ceva mai sus de Deurali. Este zona unde, după ninsori abundente, avalanşele curg nestingherite, practic intrarea în sanctuar. În mod normal poteca rămâne pe malul vestic dar ocoleşte nişte resturi uriaşe de avalanşe urcând abrupt pe perete şi coborând după aceea. Uneori însă nici asta nu e posibil după ce a căzut multă zăpadă şi atunci se trece pe malul celălalt. Informaţii în acest sens poţi afla în Deurali, oamenii de-acolo ştiu pe unde e recomandat să mergi în sezonul respectiv.

_{Annapurna III, MBC}

Acum nu este cazul de traversat aşa că urc poteca îngustă şi destul de abruptă, e-adevărat amenajată ca o scară uriaşă. După acest ultim efort restul drumului e mult mai uşor. Până-n MBC, Machhapuchhare Base Camp, 3.720 m, sunt doar 2 ore de mers. Valea e mai largă acum. Câţiva copăcei răzleţi, tufişuri uscate, petice de zăpadă, mici cascade ce se rostogolesc peste pereţii abrupţi întregesc peisajul. Ceva mai sus începe să se vadă Gangapurna, 7.454 m în dreapta şi Tharpu Chuli, 5.663 m în stânga. O ultimă panta şi-am ajuns în MBC... 4 hanuri în forma de L, aproape aliniate şi, ceva mai sus, o staţie meteo. Nu-i decât ora prânzului dar am hotărât să rămân aici peste noapte deşi până-n ABC nu sunt decât 2 ore (!) dar acum am timp destul şi vreau să văd zona pe-ndelete. Aşa că mă cazez, mănânc o porţie de orez prăjit şi... mă retrag în cameră pentru odihnă căci cerul s-a acoperit brusc de nori care urcau cu viteză din vale şi nu vizibilitatea s-a redus drastic... nu e nimic de văzut deocamdată. Dar tot atât de repede cum au venit, norii s-au risipit aşa că pot să ies la plimbare. Adevărul e că nu prea ai unde să mergi într-o drumeţie pentru o după-masă întreagă. Imediat în spatele hanurilor e o creastă mică ce coboară aproape vertical spre valea prin care a curs gheţarul sudic al Annapurnei iar spre Modi Khola e iarăşi foarte abrupt de ambele părţi ale văii. Aşa că singura opţiune este să hoinăreşti pe această creastă în sus (spre vest) către ABC.

Puţină orientare în teren... Sanctuarul este limitat către est de Annapurna III, 7.555 m, Gandharba Chuli, 6.248 m şi Machhapuchhare, 6.997 m. Către nord vârfurile principale sunt Gangapurna, 7.454 m, Tarke Kang (Glacier Dome), 7.193 m, Khangsar Kang (Roc Noir), 7.485 m, Annapurna I, 8.091 m. Către vest creasta continuă cu Baraha Shikar (Fang), 7.647 m şi mai la sud Annapurna sud, 7.273 m şi Hiunchuli, 6.441 m. Singura zonă de acces în această impresionantă cetate de piatră şi gheţă este valea lui Modi Khola, spre sud, care adună apele din zăpezile acestor vârfuri. Sanctuarul este oarecum împărţit în două de o creastă ce coboară dinspre Tarke Kang (nord) cu Singu Chuli (Fluted Peak), 6.501 m şi Tharpu Chuli (Tent Peak), 5.663 m. Aceasta delimitează zona vestică pe unde curge gheţarul sudic al Annapurnei de zona estică unde găsim gheţarul vestic şi estic al Annapurnei (acesta din urmă, imediat sub Gangapurna). Tharpu Chuli maschează Annapurna I care nu se vede de-aici, din MBC.

_{Nori peste Annapurna}

Mă plimb vreme de câteva ceasuri... pauze lungi de stat la soare, privit în jur, băut suficientă apă (ca să n-am probleme cu altitudinea), făcut poze. Drumul către ABC e tot în direcţia asta dar ceva mai jos, pe un fir de apă. În partea cealaltă e valea săpată de gheţar. La prima vedere nici nu zici că e gheaţă pentru că e acoperită de pământ şi pietre, doar pe alocuri sunt mici ochiuri de apă. După-amiază cerul s-a acoperit din nou într-un timp foarte scurt, a plouat puţin dar norii s-au spart iarăşi destul de repede. Până seara scenariul s-a mai repetat încă o dată, dovadă a vremii capricioase. Soarele arde fără mila dar când cerul se acoperă, e frig şi umezeală. În cele din urmă norii rămân pe poziţie aşa că spre seară după ce servesc masa citesc câte ceva la lumânare şi mă culc cu gândul la ziua următoare.

A doua zi plec devreme chiar dacă ştiu că e puţin de mers. Pauza în MBC este recomandată pentru a nu a avea probleme cu altitudinea (depinde, desigur, de înălţimea la care ai dormit în nopţile precedente dar eu am urcat destul de repede; oricum, odată ajuns aici nu are niciun rost să te grăbeşti). Pe măsură ce urc se vede tot mai bine Annapurna I iar Annapurna sud se apropie şi el tot mai mult... curând apar cele câteva căsuţe profilate pe fundalul alb-albastru, Annapurna Base Camp, 4.095 m. Dimineaţa e senin complet dar norii se adună destul de repede peste creste. Pe la , o repriză de ploaie şi-apoi de ninsoare aşa că vreo 2 ore stau în cameră şi moţăi în lipsă de altceva de făcut. La prânz însă iese iar soarele ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Annapurna I e separata de ABC de valea imensă a gheţarului. Ce se vede de-aici este faţă sudică a muntelui, impresionantă dealtfel, brăzdată de culoare aproape verticale de zăpadă şi gheaţă. Dacă vârful a fost urcat în 1950, dinspre nord, acest perete a fost cucerit de-abia 20 de ani mai târziu. Expediţia condusă de Christian Bonington a fost foarte "tehnică" dar chiar şi-aşa lupta cu muntele a fost dificilă. Pe 27 mai 1970 parcurgând ultimii 750 m fără oxigen şi pe un viscol cumplit, Dougal Haston şi Don Whillans, au ajuns pe vârf. De-aici, de la distanţa, muntele nu pare atât de aspru dar renumele pe care-l are este pe deplin justificat. "Cel mai important în alpinism este să trăieşti mult" spunea Luis Trenker. Din păcate însă nu toţi pot respecta aceasta promisiune. Sunt multe "troiţe" aici ridicate de prietenii celor care nu s-au mai întors de pe munte. Uneori doar câteva pietre, unele peste altele, cu o plăcuţă cu numele celor pe care muntele i-a oprit la el. Pe un bolovan mare, chiar la marginea abruptă a văii, o mică stupa de metal decorată cu steaguri de rugăciune. O placă de alamă îi comemorează pe Anatoli Boukreev (unul din supravieţuitorii tragediei de pe Everest din 1996) şi Demetri Soublev dispăruţi într-o avalanşă pe 25 decembrie 1997 când încercau o nouă rută de iarnă în Annapurna... doar un exemplu mai recent, dar nicidecum singular...

_Annapurna

De-aici, din ABC, nu mai poţi înainta foarte mult în amonte. La un moment dat panta se rupe către un gheţar mic ce curge din şaua dintre Annapurna sud (care parcă te striveşte cu silueta lui masivă) şi Hiunchuli. În jos, spre gheţarul principal, care ocupă faţa sudică a Annapurnei, nici vorbă să cobori de-aici; oricum gheţarul nu-l poţi traversa decât echipat corespunzător, nu este pentru turistul de rând. Doar spre Hiunchuli poţi avansa puţin aşa că urc până la o platformă acoperită de zăpadă, undeva deasupra ABC, unde încep nişte pereţi destul de înclinaţi... înarmat cu aparatul foto şi sticla cu apa. Diferenţ de nivel nu e foarte mare dar fiind totuşi mai sus, se vede superb tot sanctuarul, cu excepţia lui Hiunchuli care e chiar deasupra. Din păcate, mai sus de-atât nu se poate... Soarele puternic şi înălţimea probabil îşi fac simţită prezenţa printr-o uşoară durere de cap (chiar dacă noaptea trecută am dormit destul de sus, în MBC). Dar aici este atât de frumos că nu prea-mi vine să mă întorc... vizibilitatea este grozavă, totul se distinge ca-n palmă, o lecţie de geografie pe viu. Vechea poveste cu norii însă se repetă. Vrând-nevrând trebuie să mă întorc pentru că în curând se înnorează. Cât timp e ceaţă şi umezeală totul se schimbă, nu se vede mai nimic şi este destul de deprimant... însă am ceva de citit, să-mi umplu astfel de timpi morţi.

Încet-încet a mai trecut o zi. A doua zi mă trezesc pe la 5:30, la limită să prind răsăritul. De fapt lumină este mai demult dar primele raze de soare abia acum apar, sus, peste creasta Annapurnei. O linişte ca de început de lume ! Nicio pasare, niciun animal, niciun fel de zgomot afară de vântul uşor şi firişoarele de apă care se scurg de pe pereţi. Nici nu-ţi vine sa vorbeşti (oricum n-aş avea cu cine !), să nu rupi vraja care parcă a cuprins munţii. Înainte de micul dejun am hoinărit în sus şi-n jos pe buza văii vreo două ceasuri. Senin complet, niciun petec de nor. Pe masură ce soarele se ridică, cerul devine de-un albastru extrem de intens. Nici vorbă să rezişti fără ochelari, doar să stai cu ochii închişi... şi aici nici măcar nu e zăpadă... Mă întorc să mănânc ceva şi-apoi plec... la plaja... Nu am unde să mai merg de-aici aşa că o să stau la soare. Ceva mai sus de ABC este un mic lac acoperit parţial de gheaţă dar cu ceva iarbă pe margine aşa că se poate sta foarte confortabil la soare, ceea ce am şi făcut fiind doar în vacanţă, nu ?

_Porter

Mai hoinăresc împreună cu Chris McCandless în cartea lui Jon Krakauer, Into the Wild. Îmi impregnez cât mai bine în memorie peisajul, contrastul atât de puternic între albastrul cerului şi zăpada albă de pe înălţimi... mă bucur de aer şi linişte şi întreaga măreţie a locului... Dar orice poveste frumoasă are şi un sfârşit. Treptat se adună firişoare de nori, firave la început, apoi tot mai groase şi îndrăzneţe... înainte de prânz din tot albastrul cerului mai rămân doar o pată chiar deasupra aşa că e timpul să mă întorc. Am acumulat destulă căldură până acum dar imediat umezeala intră în oase aşa că îmi mut "sediul de meditaţie" în sacul de dormit şi moţăi în cameră vreo două ceasuri. Între timp ceaţa se mai ridică dar norii nu dispar complet aşa că mai toate vârfurile vizibile încă au o căciuliţa de nori.

Dimineaţa următoare din nou senin. Mă prezint la datorie, afară, să privesc cum lumina coboară încet-încet pe pereţii de piatră şi gheaţă. Stau câteva ceasuri în liniştea dimineţii pur şi simplu privind... Dar vine timpul să-mi iau rămas bun şi pe la 8:30 sunt gata de drum; chiar dacă am doar de coborât, este totuşi mult de mers. Cu părere de rău plec pe aceeaşi vreme superbă de dimineaţa aruncând tot timpul câte-o privire înapoi. Curând începe să se înnoureze, parcă mai repede ca ieri. Ajung în MBC dar nu mă mai opresc. La vale parcă e mai uşor de mers dar nu mai are acelaşi farmec ca la urcare când aştepţi cu nerăbdare să ţi se deschidă treptat peisajul în faţa ochilor. Traversez aceleaşi limbi de zăpadă ale fostelor avalanşe. Apa şuieră pe dedesupt, prin crăpături ascunse. După Deurali intru în ceaţă.... la propriu... Începe chiar să plouă mărunt aşa că e mai mult noroi decât acum câteva zile. În Doban fac o pauză de ceai. Plouă cam tare dar nu mă atrage să rămân aici peste noapte. Aştept să se mai domoleasca ploaia şi cobor până în Bamboo Lodge, unde mă opresc. De fapt, dacă tragi tare şi sacrifici dimineaţa din ABC şi pleci foarte devreme poţi ajunge până-n Chhomrong. Dar este destul şi până aici. Toată seara este ceaţă. Nu mai plouă dar nici nu se vede ceva. O vreme numai bună de-ntors acasă...

_{Annapurna sud}

Noaptea au mai fost câteva rafale de ploaie, aşa, să nu uiţi că se apropie sezonul ploilor. Până-n Chhomrong fac doar 4 ore de mers lejer. Îmi clătesc ochii cu verdele plin de viaţă al pădurii... nimic altceva deosebit de semnalat... Urcuşul final spre Chhomrong este destul de susţinut; hotărăsc să rămân în porţiunea cea mai de sus a satului, ochisem la venire nişte terase cu vedere faină spre toată valea. Mă cazez devreme şi fac şi-un duş călduţ, puţin răsfăţ după atâtea zile... Restul timpului mi-l petrec stând pe terasă... o odihnă plăcută şi binevenită. Între timp termin şi cartea (Into the Wild) şi meditez la sfârşitul tragic al lui Chris (în dorinţa lui de a-şi găsi împlinirea cât mai departe de civilizaţie). Aştept cu nerăbdare să se spargă norii de peste Annapurna sud şi Hiunchuli dar nici vorbă de aşa ceva. Din când şi când câte un petec de cer albastru îmi dă speranţă dar mai mult de-atât nu se întâmplă. Ma gândesc ce trist ar fi să prinzi toate zilele aşa, cu cer înorat, fără să vezi mai nimic din măreţia munţilor... Chiar şi-aşa merită o astfel de plimbare, nu atât că faci mişcare şi respiri aer curat dar vezi şi alţi oameni, alte locuri, alte obiceiuri... Seara vine şi trece liniştită dar urmează o noapte furtunoasă. A plouat atât de tare încât am crezut că tot satul o să ajungă în valea râului... La urma urmei terasele pe care sunt aşezate casele nu sunt bătute-n cuie şi nici betonate, e doar pământ... Dimineaţa însă, surpriză... toate sunt la locul lor ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic... Doar gânduri de noapte...

Din Chhomrong cobor până-n Taglung. De-aici continuă poteca pe care am urcat (din Jhinu) dar există şi-o ramificaţie către Tadapani - Ghorepani (în cazul în care Poon Hill este următoarea ta destinaţie sau Tatopani şi valea lui Kali Gandaki). Din aceasta potecă se desprinde apoi o alta către Gandruk unde îmi propun să ajung ca să nu mă întorc chiar pe acelaşi drum. Din Taglung, pe o porţiune lungă din drum, miroase puternic a gaz, nu reuşesc să aflu de unde... "Fauna" locală e bine reprezentată de nişte viermi foarte săltăreţi cum n-am mai văzut (şi nici nu-mi doresc) care însă nu sar mai sus de bocanci :-) La un moment dat se desprinde spre stânga o potecă ce coboară spre valea lui Khumnu Khola, un afluent al lui Modi Khola. Pentru a ajunge în Gandruk trebuie traversată. Cobor şi mă răcoresc cu o Coca Cola în Khumnu (Kimrong) aflat chiar pe malul pârâului, la 1.780 m. Aici e soare, cald şi frumos dar în spate, către munte, cerul e acoperit complet. Câţiva ţărani se opintesc cu nişte pluguri de lemn să are câteva parcele de teren amenajat în terase pe panta dealului, singura posibilitate de-a avea puţin teren plat. O munca grea dar necesară. Nu înţeleg însă de ce mai toate uneltele pe care le folosesc (lăsând la o parte că majoritatea sunt din lemn) au cozi scurte ceea ce îi obligă să stea foarte aplecaţi, poziţie nu prea fiziologică la munca câmpului... Pornesc la drum căci ot ce-am coborât pe această vale trebuie urcat la loc. Nu e chiar atât de tragic, prin pădure e o umbră plăcută. Din când în când, în amonte, pe valea lui Modi Khola, întrezăresc câte ceva din Machhapuchhare, Annapurna III, Gangapurna; pe un cer senin trebuie să fie un peisaj superb...

_{Gandharba Chuli, reflectat într-un mic lac din ABC}

Pe culmea dealului, câteva case la 2.220 m, Uri. Satul propriu-zis este însă ceva mai departe, la 1.970 m, trebuie puţin coborât. Câţiva bivoli se răcoresc alene în nişte bălţi noroioase în care însă par ca se simt bine. Caravane de măgăruşi înaintează cu provizii către Chhomrong în clinchete de clopoţei şi colorează peisajul. Drumul este descoperit, copacii mai rari şi soarele arde serios, nu se joacă. Tufe mari de ferigi străjuiesc poteca de o parte şi alta. În cele din urmă, Gandruk... Ca prin toate satele e mai uşor să te rătăceşti aici decât pe poteci de munte căci nu ai puncte de reper pe aleile înguste dintre case. E al doilea sat Gurung ca mărime şi centrul ACAP. Există electricitate (produsă de o mică centrală proprie), apă calda, telefon... micile avantaje ale civilizaţiei... o şcoală mare, mai multe "hoteluri" mici. Mă opresc la "Hotel Milan", unul din cele recomandate în ghid. Sună foarte modern dar e de fapt o casă veche cu camere mici, o terasă faină, multe flori, linişte... Afară de satul propriu-zis nu prea sunt multe de văzut căci munţii sunt tot acoperiţi de nori şi de-acum încolo, pierzând altitudine, sunt şanse tot mai mici să mai apară vre-un vârf. După atâtea zile de orez mă cinstesc cu nişte macaroane cu brânză, un adevărat festin. Mă plimb apoi prin sat, în sus şi-n jos. Gospodăriile au curţi mari, grădini de legume, animale, în special bivoli, crescuţi pentru lapte şi carne. Sunt şi două muzee mici cu obiecte tradiţionale. Gurung este grupul etnic dominant în această zonă, pe pantele sudice ale Annapurnei. Drumurile de acces către păşunile înalte inclusiv cel către ABC îşi datorează existenţa acestor oameni pentru care păstoritul este o sursă importantă de venit. Mulţi bărbaţi sunt înrolaţi în armata nepaleză sau în regimentele gurkha britanice sau indiene. Au trăsături mongoloide; probabil strămoşii lor au venit aici de dincolo de Himalaya...

_{Copii în Gandruk}

Dimineaţa, înnorat. Aştept ceva timp să văd ce se mai întâmplă dar în cele din urmă trebuie să plec cu gândul că de-acum încolo o să mai vad aceşti munţi doar în poze. Cobor mai bine de 3 ore pe valea lui Modi Khola, aproape fără nicio pauză. Sunt mulţi care urcă pe-aici şi îi compătimesc sincer văzându-i cum transpiră abundent în plin soare. Cred că varianta pe care am urcat-o eu, prin Dhampus, e mai interesantă pentru ca eşti mai la adăpost de soare pe porţiunile de urcuş. Pe măsură ce pierd din înălţime este din ce în ce mai cald. E soare şi zăpuşeală iar drumul parcă nu se mai termina, dar aşa se întâmplă de obicei la întoarcere... Ajung în Birethanti, o cunoştinţă mai veche de-acum câteva luni din prima mea excursie către Jomsom, traversez râul şi beau ceva rece cu poftă. Încă un sfert de oră şi ies în şosea, la Naya Pul. Am norocul să prind "din zbor" un autobuz care ajunge în Pokhara într-o oră şi jumătate. O caldură înnăbuşitoare, nesănătoasă. Găsesc o cameră decentă, cu ventilator în tavan, care se dovedeşte foarte util, făcând aerul mai respirabil. Mă trântesc în pat şi privesc tavanul rememorând zilele trecute... parcă a fost un vis, un vis frumos fără îndoială... A doua zi dimineaţa devreme mă prezint la autobuz... înapoi în Kathmandu, la datorie... şi-n curând acasă. Mi-e dor şi de munţii noştri... dar aici a fost o experienţă deosebită. Cu siguranţă mi-ar face plăcere să revin. Cine ştie când ?

mai 2000