Evaluare utilizator: 5 / 5

Steluță activăSteluță activăSteluță activăSteluță activăSteluță activă
 

Bulgaria e o ţară ce are multe de oferit turiştilor. Mulţi sunt atraşi de litoral. Noi preferăm mai degrabă muntele. Vara trecută ni s-a propus să mergem în Pirin dar n-am reuşit atunci aşa că a rămas o idee nefinalizată... După aproape o săptămână în Piatra Craiului şi câteva zile în Făgăraş se apropie ultima săptămână de concediu aşa că ne hotărâm... Am tot amânat pentru că prognoza nu era grozavă dar acum pare să fie o fereastră de câteva zile bune.

Parcul Naţional Pirin (data naşterii 8.11.1962) are un site (pirin.bg) cu destule informaţii pentru a-ţi face cât de cât un plan şi o hartă a muntelui (în format pdf) foarte bună. Sunt descrise 20 de trasee (mai lungi sau mai scurte) care traversează muntele în lung şi-n lat sau fac legătura între trasee mai importante aşa că se pot face diverse combinaţii. O carte bună de care am aflat ulterior :-) "Walking in Bulgaria's National Parks" de Julian Perry pare foarte bogată în informaţii şi trasee descrise amănunţit.

Pirin-ul nu pare un munte foarte complicat şi potecile sunt bine marcate şi destul de umblate aşa că nu ne facem griji. Pentru marcaj se folosesc doar culorile aşa că nu vom întâlni punct / cruce / triunghi ca în munţii noştri ci doar bandă de diferite culori. Sunt cabane şi refugii montane aşa că poţi planifica ture fără bagaj greu, chiar o traversare completă nord-sud (sau invers) pe traseul nr. 1 (bandă roşie) care face parte din ruta europeană E4 (Pirinei - Alpi - Rila - Pirin - Peloponez). Teoretic nu ai voie să stai cu cortul (deşi am văzut că se practică).

Logistica de apropiere pare mai complicată decât tura propriu-zisă pe munte. Cu mijloace de transport în comun poate e mai ieftin (deşi n-am făcut o comparaţie directă) dar trebuie să schimbi tren / autobuz / microbuz cu bagajele după tine. Avantajul e că poţi alege o rută să traversezi complet muntele. Nu trebuie să te întorci în acelaşi loc, la maşină. Cu maşina însă ai mai multă flexibilitate de mişcare mai ales dacă e vorba de concediu şi de o vreme capricioasă cum a fost anul ăsta... aşa că optăm pentru varianta a doua.

Nu e nevoie să plecăm chiar cu noaptea în cap, ziua fiind destul de lungă. Ne oprim în Giurgiu să cumpărăm leva; după ce spun localnicii cel mai bun curs e în centru, 2.39 lei / 1 leva. Taxa pentru pod, 13 lei; întotdeauna la noi a fost mai mare decât la bulgari (acum 4 leva / 2 euro) deşi partea românească de pod pare mai proastă. Reuşim ca la ora 9 să traversăm Dunărea. Imediat după graniţă oprim pentru vignetă, 10 leva pentru 7 zile şi-apoi la drum... Am făcut plinul în Giurgiu însă ca fapt divers preţul benzinei este în medie 2.55 leva (august 2014).

foto Marius

Moniq s-a informat temeinic pentru drumul auto iar ruta sugerată de viamichelin.com este foarte amănunţită, îţi spune chiar şi când să faci pauze :-) Şoselele importante în Bulgaria sunt în general bune şi de obicei evită localităţile dar sunt multe restricţii de viteză pe care bulgarii, în general, le respectă. Cei care conduc mai sportiv sunt, în multe cazuri, români :-) Înainte de Sofia sunt circa 70 km autostradă (A2) foarte bună, cu tuneluri şi viaducte, un drum chiar pitoresc. După Sofia încă puţin pe autostrada A1. Mai departe, între Belovo şi Yundola, un drum secundar (însă bun) foarte frumos pe o vale îngustă cu aspect de chei (pe alocuri) cu malurile împădurite. În fine, ajungem în Bansko (pe o scurtătură dinspre Banja, ocolind Razlog) şi nimerim într-o zonă de şantier (străzi în renovare) aşa că ratăm centrul şi eventualele posibilităţi de informare turistică. Fiind în principal o staţiune de ski nu este mare agitaţie în oraş. Nimerim totuşi drumul către munte şi după 14 km prin pădure ajungem la cabana Banderitsa, 1810 m (singurul loc oficial pentru camping în Pirin) şi 2 km mai sus cabana Vihren, 1950 m (pe hartă cel puţin, pe cabană scrie 1.972 m), punctul terminus al zilei, pe malul stâng al pârâului Banderitsa.

foto Marius

Lume multă, maşini de asemenea. Este luni totuşi; în weekend bănuiesc că n-ai unde să arunci un ac ! Mai mult prin semne reuşim să ne înţelegem cu cabanierul care nu ştia o boabă de engleză, cum îi stă bine unui cabanier :-( 12 leva un pat într-un dormitor comun. Luăm şi o hartă cu 8 leva (în oraş, o să vedem la plecare, costă doar 4 leva). Camera e curată, primim şi un fel de cearceafuri şi faţă de pernă. Oricum avem şi saci de dormit de vară, parcă e mai bine să dormi în propriul aşternut dar nu sunt neapărat necesari (decât, eventual, la refugiile de pe munte). Deocamdată sunt ocupate doar 2 paturi dar până spre seară se vor ocupa aproape toate cele 10 paturi. Apă de băut chiar în faţa cabanei. Curent electric (totuşi, prize pentru încărcat un telefon doar la bar, în sala de mese). WC afară din cabană. Există şi o cameră de baie cu 2 duşuri cu apă caldă, gratuit, însă doar după-amiaza, între 4 şi 9 (poate fi coadă). În sala de mese se poate mânca ce ai de acasă (nu se supără nimeni) sau ce se prepară la bucătărie, nu foarte variat dar suficient şi bun. Luăm doar o ciorbă de fasole (1.7 leva) şi mâncăm ce mai avem de-acasă. Întreb pe la cât deschid dimineaţa. E doar o fată care pare să înţeleagă. Zice ceva de 10:30. Mi se pare ciudat dar poate n-au program dimineaţa :-( Când plecăm văd că pe uşă era afişat programul 7:30 - 22:30 deci ea a înţeles altceva...

foto Marius

Seara ne învârtim puţin în jurul cabanei, studiem harta şi indicatoarele din faţa cabanei să ne orientăm. Cerul arată foarte bine, nu sunt semne de vreme rea, nici nu pare să fi plouat zilele trecute. Prin spatele cabanei o mulţime de tufe de afine aşa că înainte de culcare ne vitaminizăm puţin. Ne culcăm devreme pentru că oricum nu prea avem ce face. E linişte şi sperăm să dormim bine. Planul este ca a doua zi să urcăm pe Vihren.


26 august 2014. Noaptea a fost cald în dormitor. Cerul plin de stele. În ciuda becurilor de la cabană s-a văzut bine chiar şi Calea Lactee. Am dormit destul. N-a fost nevoie de ceas deşteptător, lumea se trezeşte devreme, unii au plecat chiar cu noaptea-n cap dar nu e cazul să exagerăm :-)

foto Marius

Dimineaţa arată bine... Ne mobilizăm, mâncăm din desagă şi luăm doar un ceai de la bucătărie, cam leşinat şi ca gust şi ca temperatură (0.5 leva). Observ că de fapt au deschis mult mai devreme, pe la 6:30. Mare succes la bucătărie au gogoşile, aproape toată lumea comandă cu excepţia câtorva pasionaţi care servesc ciorbă ! Încercăm să-i explicăm cabanierului că seara ne întoarcem... greu de spus ce-a-nţeles dar banii îi ia :-) Lăsăm sacii întinşi pe pat să înţeleagă mai bine că n-am plecat, ne facem bagajul şi reuşim ca la 7:30 să plecăm. În principiu nu ne grăbim dar vremea bună e de obicei dimineaţa.

foto Marius

Traseul de "creastă" (bandă roşie) porneşte chiar din faţa cabanei. Până pe Vihren urcă aproape 1.000 m (iar în partea cealaltă, spre sud, merge, mult timp în afara crestei propriu-zise). Poteca traversează în zig-zag-uri generoase câteva limbi de grohotiş mare şi se strecoară printre tufe de jnepeni şi pini pitici.

foto Marius

E încă umbră şi e o răcoare plăcută dar curând intrăm în soare. Cabana rămâne tot mai jos. După mai puţin de 30 minute traversăm pârâul care ajunge până-n faţa cabanei (Vihrenska Voda). De-aici se ramifică spre dreapta (tot bandă roşie) o variantă care urcă pe sub faţa nord-estică a Vihren-ului şi trece pe la refugiul Kazana (2.445 m) pe unde vom coborî după-masă.

foto Marius

foto Marius

Treptat jnepenii se răresc şi păşunea alpină devine dominantă. Totul e verde punctat de tot felul de flori. Nu se-aud decât păsărele. Nici nu se văd alte vietăţi. Nu sunt oi şi nici vaci în partea asta a muntelui aşa că e foarte curat. De-abia ceva mai sus vedem un ciopor de capre care pasc liniştite pe o pantă de iarbă. Prin zonele de grohotiş parcă aşteptăm să auzim fluieratul marmotelor dar, din păcate, nu sunt pe-aici.

foto Marius

Chiar dacă marmotele lipsesc peisajul seamănă cu Retezatul sau Făgăraşul... cu excepţia piramidei albe (da, este şi marmură şi calcar printre alte tipuri de roci) a Vihren-ului care se conturează în dreapta noastră.

foto Marius

În spate, contre-jour, muntele Todorka găzduieşte pe faţa lui sudică multe pârtii de ski.

foto Marius

O ultimă căldare în drumul nostru, Kabata.

foto Marius

Continuăm să înaintăm spre şaua care se ghiceşte în faţă, şaua sudică a Vihren-ului unde ajungem după circa 1:30 ore de la cabană. Şaua (Vihrenski Preslap) separă Vihren (nord) de Hvoynati (sud) şi este limita de demarcaţie între partea albă a muntelui (nord) şi partea cenuşie, granitică (sud).

foto Marius

În faţă, către vest, căldarea Vlahinski şi lacurile omonime. Vârfurile care delimitează căldarea par abordabile dar sunt în afara traseelor marcate. Pe hartă totuşi apar poteci deci bănuiesc că se pot parcurge. Cu astfel de poteci se pot face mult mai multe combinaţii de circuite în afara celor "oficiale".

foto Marius

foto Marius

O scurtă pauză de fructe şi dulciuri şi pornim mai departe. Urmează urcuşul pe o faţă golaşă de piatră unde doar pâlcuri mici de verdeaţă şi floricele supravieţuiesc.

foto Marius

foto Marius

Negociem serpentinele şi ne întrebăm dacă ceaţa care începe să se adune treptat dinspre sud-vest o să ne permită să vedem ceva de pe vârf. Conform prognozei de-acum 2 zile azi ar fi trebuit să fie complet senin dar cu siguranţă ceva s-a schimbat între timp !

foto Marius

foto Marius

În circa 30 minute suntem pe vârf. Vihren 2.914 m. Aproape 400 m mai sus decât Moldoveanu. Din păcate ceaţa ne-a învăluit dar avem răbdare să aşteptăm.

foto Marius

foto Marius

Facem câteva poze, e bine chiar şi-aşa, cu ceaţă. Moniq are şi-o bucăţică de tricolor din steagul de pe Negoiu sfâşiat de vânt pe care l-a găsit pe jos, acolo, cu doar câteva zile în urmă. Bun şi el. Din păcate nu vedem creasta nici către nord, nici către sud. Bănuiesc că e spectaculos, fiind cel mai înalt punct al masivului. Stăm aproape 30 minute, mâncăm câte ceva şi sperăm să vedem mai mult... dar nu prea vedem... aşa-i la munte :-)

foto Marius

foto Marius

Pe la 10:30 ne hotărâm să coborâm. Spre nord, în coborâre, poteca e mult mai accidentată, plină de bolovani şi chiar cu câteva zone puţin aeriene dar frumoase ca belvedere... atât cât permite ceaţa care tot zboară în valuri dintr-o parte către cealaltă.

foto Marius

În circa 20 minute ajungem jos, în şaua Premkata; din dreapta vine şi poteca ce ocoleşte vârful pe la est.

foto Marius

foto Marius

E prea devreme să coborâm chiar dacă vremea nu e grozavă. Kutelo, vârful geamăn (deşi mai mic, 2.908 m) al Vihren-ului e ascuns complet în ceaţă dar poteca merge pe coasta lui aşa că, tehnic vorbind, nu ne deranjează lipsa de vizibilitate. Dacă avem timp trebuie să vedem şi vestita creastă Koncheto. Poate la întoarcere avem noroc de ceaţă mai puţin deasă şi ne venim pe sus, peste vârf (creasta Kutelo).

foto Marius

Privind în spate apare şi vârful pentru puţin timp, chiar dacă e contre-jour.

foto Marius

foto Marius

Fără să vedem mai nimic în sus iar în jos doar nişte căldări largi, înverzite pe unde pasc o grămadă de văcuţe şi de unde vin valuri-valuri de ceaţă... mergem înainte (nord).

foto Marius

După circa 20 minute apar primii stâlpi care anunţă creasta Koncheto. Nu e întins cablu între ei, sunt unii mai vechi dar poteca urcă uşor până în creasta propriu-zisă de unde începe mâna curentă (cablu).

foto Marius

foto Marius

Koncheto ("Căluţul", creasta având forma unei şei de cal) se întinde practic între Kutelo I (sud) şi Banski Suhodol (nord) pe o distanţă de circa 400 m. Zona cea mai expusă este prevăzută cu un cablu întins între stâlpi metalici. Flancul nord-estic al crestei este mult mai abrupt; se lasă aproape vertical către căldarea Banski Suhodol câteva sute bune de metri. Nu e locul cel mai indicat pentru cei cu rău de înălţime chiar şi cu cablul de asigurare. Deocamdată vedem creasta parţial însă ne imaginăm cum arată în totalitate.

foto Marius

foto Marius

"Plăcerea" însă nu durează mult şi ajungem repede la capătul nordic. Poteca merge în continuarea puţin pe sub vârf dar urcăm spre Banski Suhodol (2.884 m) şi ne adăpostim de vânt pe faţa estică.

foto Marius

În căldarea pe care tocmai am "traversat-o" şi care priveşte spre nord-est este soare. Ambele picioare care o separă către nord şi către sud sunt albe ca toată zona de munte de la Vihren încoace. Arată foarte bine în lumina soarelui.

foto Marius

foto Marius

După o pauză bine-meritată continuăm pe creastă. Coborâm, apoi urcăm din nou; în dreapta totul e foarte prăpăstios dar pe stânga poteca se strecoară convenabil pe feţe mai domoale.

foto Marius

Rămânem însă pe creasta matematică. Urmează un vârf, probabil Bezimenen (2.836 m) din care se desprinde către nord-est piciorul Koteshki Chal.

foto Marius

foto Marius

Mai departe pe creastă vedem şi-apoi ajungem (în circa 20 minute socotind de la Banski Suhodol) la refugiul Koncheto (2.760 m). Teoretic se foloseşte doar în caz de nevoie.

foto Marius

Este un cub de lemn bine ancorat de creastă. Pare bine izolat, încap 10-12 persoane, sunt pături, e curat, nu este apă. Spre nord creasta pierde treptat în înălţime, printre diferite vârfuri şi Kamenititsa, diferit de Kamenitsa din sud :-) (fineţuri de lingvistică bulgărească). Se poate ajunge în circa 4:30 ore la cabana Yavorov de unde se iese din munte.

foto Marius

E aproape 12:30 şi ceaţa nu dă semne că slăbeşte. N-are rost să mergem mai către nord pentru că oricum trebuie să ne întoarcem. Cu vântul în dreapta acum revenim în potecă şi tot mergând înainte constatăm că ajungem cam jos faţă de intrarea (dinspre nord) pe Koncheto. Poate că merge mai pe jos sau poate iese în creastă ceva mai jos. Noi însă urcăm până la primii stâlpi ca măcar să parcurgem creasta complet şi de la nord la sud dacă altceva mai bun n-avem de făcut :-)

foto Marius

foto Marius

foto Moniq

Situaţia e cam aceeaşi, când mai ceaţă, când vizibilitate mai bună. Totuşi, parcă e mai bine decât la venire aşa că după ce se termină mâna curentă nu coborâm în potecă ci continuăm să urcăm către Kutelo. Ceaţa e ceva mai sus şi parcă se sparge mai des. Kutelo e de fapt o creastă între 2 vârfuri gemene, Kutelo I (2.908 m) şi Kutelo II (2.906 m). Nu e la fel de expusă cum e Koncheto şi de aceea mai puţin faimoasă dar e frumoasă şi ea.

foto Marius

foto Marius

foto Marius

Pe Kutelo I facem şi pauza de masă, e-aproape ora 2. Ceaţa se mai ridicăşi vedem creasta Koncheto de la un cap la altul :-)

foto Marius

foto Marius

foto Marius

Parcurgem apoi restul de creastă până pe Kutelo II şi coborâm din nou către Premkata. Deşi coborâm vântul parca bate tot mai tare aşa că nu mai stăm ci pornim la vale. Este şi bandă roşie pentru cabana Vihren şi bandă verde pentru cabana Banderitsa; o vreme merg împreună.

foto Marius

foto Marius

Pe măsură ce coborâm vântul pierde totuşi din putere şi chiar se face cald. Ne oprim într-un punct de belvedere deasupra potecii de unde începem să vedem faţa nord-estică, prăpăstioasă, a Vihren-ului, un fel de Peretele Central din Piatra Craiului dar mai înalt. La baza peretelui e un grohotiş întins punctat de un petec de zăpadă care se pare că nu se topeşte niciodată.

foto Marius

foto Marius

Continuăm să coborâm şi intrăm propriu-zis în imensul circ Golyam Kazan de la baza peretelui. De-aici muntele pare şi mai impresionant chiar dacă nu mai are silueta piramidală pentru care e faimos.

foto Marius

În stânga, pe un promontoriu înierbat, ceva mai sus de potecă, refugiul Kazana (2.448 m), o baracă de lemn cu 4-5 locuri la prici (din ce scrie la carte căci n-am urcat pân-acolo). Ca şi cel din creastă, se poate folosi în caz de urgenţe; totuşi era lume acolo. Perspectiva asupra Vihren-ului e impresionantă iar răsăritul trebuie să fie ceva deosebit.

foto Marius

La baza căldării Golyam Kazan se despart potecile. Banda verde coboară către Banderitsa.

foto Marius

foto Marius

Noi continuăm pe banda roşie traversând mai multe picioare de munte cu vegetaţie din ce în ce mai prezentă, faţa estică fiind mult mai prietenoasă.

foto Marius

Vis-a-vis Todorka pare aproape să-l atingi cu mâna. Pe măsură ce coborâm apar şi jnepenii, apoi pinii pitici. Apare şi cabana dar nu e chiar aproape. După aproape 1 oră de mers domol (de la separarea potecilor) ajungem la pârâu (Vihrenska Voda) şi curând la cabană.

foto Marius

foto Marius

Avem noroc că la duş nu e aglomeraţie. Un duş cald după o zi de mers e binevenit. Ne pregătim de masă şi mergem să vedem ce au la bucătărie. Aseară văzusem o tocăniţă de cartofi care arăta foarte bine. Azi însă nu mai e. Luăm o ciorbă de pui cu fidea de data asta (2 leva) şi musaca (3.5 leva), evident şi o Kamenitsa după-masă (2 leva) şi ne declarăm mulţumiţi pentru prima zi. Sperăm să ne putem odihni să pornim a doua zi spre sud. Planul e pentru 2 zile dacă vremea se menţine bună...

foto Marius

Un fragment din harta cu Pirin-ul centrat pe zona parcursă azi. Mai multe imagini aici.


27 august 2014. După o zi plină pe munte meritam un somn bun... sau cel puţin aşa credeam noi... N-am avut parte însă, printre colocatari fiind câţiva extrem de sforăitori :-( Încercăm să prindem puteri la micul dejun "tradiţional" pentru noi cu caşcaval şi unt cu gem pe care-l completăm cu gogoşi de la bucătărie (0.5 leva bucata)... prea mâncau toţi cu poftă :-) Luăm şi o cafea mică (1 leva), pare mai bună decât ceaiul din plante de ieri. Parcă e ceva mai bine aşa că ne facem bagajul, ceva mai mare acum, pentru 2 zile şi ne pregătim de plecare.

De la cabana Vihren, spre sud, traseul de creastă (bandă roşie) continuă până la cabana Pirin (2 zile). Pe hartă marcajul continuă până în Slavyanka aproape de graniţa cu Grecia. Pe valea Banderitsa traseul este (parţial) comun cu cel către cabana Demyanitsa (bandă verde), traseul nr. 9 (circa 4 ore).

Pe malul stâng al pârâului Banderitsa pornesc de la Vihren traseele: 8 (bandă albastră) către cabana Sinanitsa (circa 4 ore) şi 3 (bandă galbenă) care traversează muntele din Bansko până la cabana Yane Sandanski (circa 9 ore în total).

Două câte două, traseele merg pe malurile opuse ale pârâului. Puţin mai sus se poate traversa uşor dintr-o parte în alta aşa că nu contează dacă pleci din faţa cabanei unde sunt stâlpii cu marcaje sau traversezi pârâul prin spatele cabanei, pe un podeţ de lemn. Banda roşie şi banda verde încep aici, în spatele cabanei, deşi indicatorul este în faţa cabanei... unde mulţi se uită derutaţi şi caută în zadar cele două semne !

foto Marius

Pe la 8:15 traversăm pârâul. E un start bun ţinând cont că avem circa 6:30 ore până la refugiul Ţevno Ezero unde vrem să rămânem. Nu e nicio grabă şi dacă vremea se menţine bună putem pierde timp destul pe la lacurile ce le avem în drum. Deocamdată urcăm prin răcoarea dimineţii printr-o pădurice de jnepeni punctată de tufe de afin. Spre deosebire de ziua de ieri suntem pe un teren cu mai multă umezeală şi în mai puţin de 30 minute ieşim într-o zonă deschisă unde pârâul se desface în mai multe braţe mici, domoale, semn că emisarii au mai multe surse, lacurile din amonte. Căldarea Banderitsa găzduieşte circa 17 lacuri glaciare, însă doar câteva sunt mai mari şi au nume proprii.

foto Marius

E şi o zonă bună de stat cu cortul cu menţiunea că soarele nu e chiar aşa matinal, e-aproape ora 9 şi este încă umbră. Undeva către stânga se face o potecă către lacul Okoto (Ochiul) dar nu e chiar în drum aşa că nu ne abatem, mai ales că sunt altele mai interesante în faţa noastră. În circa 45 minute de la cabană găsim un semn către lacul Ribno (Peştele) Banderishko aşa că părăsim marcajul şi mergem să-l vedem; pe hartă pare mare aşa că merită un mic ocol. Lăsăm rucsacii lângă un bolovan mare să ne mişcăm în voie. Sunt mai multe ochiuri de apă înainte de lacul propriu-zis, bogate în vegetaţie.

foto Marius

Ce atrage atenţia sunt floricelele care par că plutesc pe apă... sunt mici, albe, delicate... de fapt plante cu rădăcini pe fundul apei după cum vedem mai de-aproape. Sunt şi o grămadă de peştişori, probabil şi mai mari prin adânc, de unde şi numele lacului. Are 12 m adâncime şi e la o altitudine de 2.190 m.

foto Marius

foto Marius

Creasta care se reflectă în lac este creasta Banderishki ce delimitează valea pe latura de sud-vest şi face legătura (împreună cu creasta Tipitse) între partea de nord a masivului şi partea de sud.

foto Marius

Către nord vârful dominant este Muratov (2.669 m); este şi-un lac omonim dar nu e în drumul nostru. Şaua situată la sud de vârf (Banderishka porta) face trecerea către căldările din vest şi este traversată de celelalte două trasee menţionate mai devreme (bandă albastră către Sinanitsa şi bandă galbenă către Yane Sandanski). Vârful pare accesibil şi poate fi inclus într-un circuit pornind de la cabana Vihren. Pe hartă apare doar o potecă nemarcată care trece pe la lacul Muratov către şaua situată la nord de vârf (făcând legătura cu căldarea Vlahinski şi şaua sudică a Vihren-ului).

foto Marius

Revenind la lacul nostru... pare un loc ideal pentru campat. E foarte frumos, e linişte iar peisajul vorbeşte de la sine. Dacă ai sau n-ai voie... asta e altă poveste. Stăm mai bine de 30 minute prin zonă şi ne bucurăm de ceea ce vedem, inclusiv vârful alb al Vihren-ului (care ne va urmări aproape toată ziua).

foto Marius

Revenim la rucsaci şi continuăm în amonte printre tufele înalte de jnepeni. Ceva mai sus, într-un luminiş, vedem şi lacul în dreapta noastră, dincolo de jnepenişul des. În spate, veghează continuu piramida albă a Vihren-ului.

foto Marius

Treptat jnepenii se răresc şi-n circa 20 minute ajungem la alt lac. Valea pare să se închidă undeva în faţa noastră şi creasta nu pare departe dar mai avem ceva de mers. Este timpul însă pentru o nouă pauză :-) După cum scrie pe plăcuţa indicatoare trebuie să fie Zhabeshkoto, 2.322 m, 2 m adâncime.

foto Marius

foto Marius

E mic dar e foarte fotogenic, mai ales datorită vârfurilor care se reflectă în el. Nu mai sunt floricele albe ca-n Ribno Banderishko, ci alte plante, doar nişte frunze lungi, filiforme.

foto Marius

Aici se despart potecile. Banda verde merge către stânga şi urcă spre şaua Todorina în drumul său către cabana Demyanitsa. Banda roşie continuă pe valea Banderitsa. Primim nişte prune de la nişte bulgari, un băiat cu părinţii lui. I-am botezat "specialiştii în salată", pe scurt "specialiştii" pentru că i-am văzut la cabană cum seara îşi făceau o salată imensă de roşii ca fel principal de mâncare. Par că merg departe şi ei căci au rucsaci mari şi, evident, o plasă mare cu roşii şi una cu prune. Aveam şi noi prune dar nu i-am refuzat. Drăguţi. O să-i tot vedem pe parcursul zilei.

foto Marius

foto Marius

Câteva poze... câteva prune... şi pornim mai departe. Poteca merge pe lângă o salbă de lacuri mici care se continuă unul în celălalt. În unele sunt aceleaşi floricele albe, în altele frunzele filiforme (care, de la distanţă, fac ca apa să pară murdară... fără să fie în realitate). Locurile te îmbie să pierzi timpul la soare dar nu ne permitem să facem pauze prea lungi. Drumul e plăcut iar iarba verde şi florile sunt plăcute ochiului... poate chiar mai mult decât zonele mai aspre şi sterpe pe care le-am văzut ieri în zona Vihren-ului. Pare un munte complet diferit !

foto Marius

Privind înapoi orizontul e dominat de vârful Muratov, ceva mai aproape de noi şi silueta albă a "gemenilor" Vihren - Kutelo.

foto Marius

Ajungem curând la cel mai mare lac din căldare, Dalgoto (Lung). E într-adevăr lung, are 450 m cu o adâncime de 10 m. "Specialiştii" se opresc şi consultă o hartă de-a lor, altceva decât ce-avem noi. Din privirile lor bănuiesc că se cam întreabă pe unde e poteca întrucât întreg malul lacului e o aglomerare de blocuri mari de granit "aranjate" haotic. Da, pe-aici e poteca, banda roşie se vede ici-colo.

foto Marius

Pornim înaintea lor şi căutăm cea mai avantajoasă variantă de traversare a labirintului de bolovani, ghidându-ne în principiu după marcajul turistic. Urmează un mal destul de abrupt peste care poteca se strecoară tot prin partea dreapta până când iese într-o zonă mai deschisă, prietenoasă de unde putem admira aproape toată căldarea la picioarele noastre.

foto Marius

Ochiurile de apă pe lângă care ne-am strecurat pe vale reflectă liniştit albastrul cerului. Vihren şi Kutelo par albi de zăpadă şi dacă n-am fi fost ieri la faţa locului poate chiar ne-am fi gândit la varianta asta :-) Deşi suntem destul de mult deasupra lacului apă tot mai vine de sus semn că lacurile nu s-au terminat. Continuăm să urcăm...

foto Marius

Într-adevăr, încă 15 minute şi întâlnim încă două ochiuri mici de apă, un ultim popas până în creastă. E cald, e frumos, încă niciun nor pe cer deşi e trecut bine de 11 dimineaţa aşa că zăbovim puţin şi mai studiem anatomia văii pe care tocmai am urcat.

foto Marius

Deşi departe, vârfurile gemene Vihren - Kutelo domină orizontul către nord.

foto Marius

Creasta Banderishki are porţiuni în care e foarte accidentată şi mă întreb dacă se poate parcurge integral.

foto Marius

Muntele Todorka, prin culmea dintre vârful Todorin (2.746 m) şi Malka Todorka (2.712 m), delimitează valea Banderitsa către nord-est. Serpentine largi urcă pe coasta muntelui până la Todorini porta unde poteca marcată cu bandă verde traversează muntele. Noi mai avem puţin de urcat până în Bashliyska porta unde intrăm propriu-zis pe creastă.

foto Marius

Ajungem sus în circa 15 minute aşa că de-abia acum, la ora 12, suntem pe creastă. Am făcut aproape 4 ore (!) dar dacă scădem toate pauzele rămân doar 2:30 maxim 3 ore... nici jumătate din cât avem de mers... dar nu ne grăbeşte nimeni... nici măcar vremea. Probabil că azi e ziua senină care era prognozată pentru ieri. E-adevărat, încet-încet apar fâşii mici de nori dar nimic semnificativ; ieri la ora asta eram complet în ceaţă !

Ajungând în şaua menţionată, de-abia acum traseul de "creastă" revine în creasta matematică; din şaua sudică a Vihren-ului până aici a făcut un ocol mare. Toată culmea Banderishki de la Muratov (2.669 m) până la Banderishki chukar (2.731 m) e în afara traseului. Cu ocazia asta însă poţi ajunge la cabana Vihren pentru popas şi vezi lacurile văii Banderitsa. Avantaje şi dezavantaje. În continuare creasta are o direcţie sud-est.

foto Marius

Vârfurile Vazela (2.620 m) şi Vasilashki chukar (2.615 m) fac legătura cu Todorka şi închid astfel valea Banderitsa în extremitatea ei de sud-est. Dacă aceste vârfuri se pot traversa se poate închide un circuit frumos coborând apoi din Todorini porta înapoi la cabana Vihren pe banda verde.

foto Marius

Poteca noastră ocoleşte Vazela pe faţa sudică şi merge spre sud pe creasta Tipitse.

foto Marius

Nu rezistăm să nu mai privim înapoi spre valea Banderitsa, mai ales că acum avem o vedere de ansamblu asupra întregii căldări.

Mergem însă înainte, spre sud. Soarele ne răsfaţă în continuare. Avem acum în dreapta căldarea Bashliyski. Pare prietenoasă, cu câteva lacuri mici şi multe pârâiaşe dar nu are nimic spectaculos. Departe, către sud se ghicesc nişte culmi care probabil sunt spre Grecia. Poteca merge oarecum pe faţa sudică aşa că nu vedem deocamdată căldarea din stânga noastră, Vasilashki.

foto Marius

Urcând uşor către creasta matematică vedem curând un lac mare în stânga, Ţevno Vasilashko. Lacul Albastru (cum altfel ?) e al doilea cel mai adânc din Pirin, 29 m (lacul Popovo are cu jumătate de metru mai mult în adâncime). Lumina cade exact cum trebuie aşa că nu putem decât să ne bucurăm de albastrul intens al apei. Toată zona delimitată de creasta pe care ne aflăm şi (aproximativ) poteca ce merge pe jos către cabana Demyanitsa (bandă verde) este extremitatea vestică a Rezervaţiei Yulen (prin care planificăm să ne întoarcem a doua zi). Alte lacuri (situate mai la nord) sunt mascate de o culme dar le vom vedea mâine la întoarcere.

foto Marius

Acum avem o altă "viziune" asupra lacurilor din zonă, le vedem din creastă dar nu mai coborâm la ele. Continuăm pe creastă (Tipitse) fie pe sus, pe creasta matematică, fie mai pe jos pe poteca turistică. În spate, spre nord, încă se vede piramida albă a Vihren-ului.

foto Marius

foto Marius

Apar treptat fâşii de nori care dau un plus de farmec muntelui.

foto Marius

Ajungem în zona vârfului Golyam Tipits (2.645 m). Dincolo de piciorul care se lasă spre nord-est din vârf, o căldare mică, Tipitski, ascunde lacurile cu acelaşi nume. Sunt două lacuri mai mari dar deocamdată nu vedem decât unul din ele.

foto Marius

Departe, spre est, dincolo de valea pârâului Demyanitsa, se conturează, tot mai impresionant, Polezhan şi creasta Strazhite, o adevărată provocare alpină după cum arată de la distanţă ! Polezhan (2.851 m) este al 5-lea vârf ca înălţime din Pirin iar creasta, până la Strazhite (2.800 m) pare că se menţine constant la această înălţime apreciabilă.

foto Marius

Spre sud Pirin-ul ne dezvăluie treptat o zonă foarte frumoasă dacă e să judecăm după vârfurile care se văd tot mai bine. Kamenitsa domină orizontul de la înălţimea celor 2.822 m ai săi.

foto Marius

foto Marius

Pentru scurt timp ceaţa se apropie "periculos" de creastă dar n-are puterea de ieri; e trecătoare, dispare la fel de repede. Urmează încă un vârf cam de aceeaşi înălţime, Golyamata strana (2.644 m), precedat de o scurtă custură... sau custura e după vârf ? N-avem puncte de reper să ştim exact care sunt aceste două vârfuri.

foto Marius

"Specialiştii în salată" au renunţat la punga cu roşii agăţată de rucsac şi au luat-o în mână; probabil că deja erau în curs de transformare în suc de roşii :-)

foto Marius

Urcăm... coborâm... Dacă vârful Golyamata strana e în faţă vestea bună e că poteca îl ocoleşte pe faţa sudică dar ce-ar mai fi contat puţin urcuş ?

foto Marius

În stânga noastră se conturează tot mai clar o mare căldare plină de lacuri şi închisă de culmi semeţe punctate de vârfuri care mai de care interesante. Căldarea Valyavishki are cam 10 lacuri din apa cărora se formează pârâul omonim, principal afluent al pârâului Demyanitsa ce ia naştere în aval.

foto Marius

Creasta Dzhengal - Momin dvor - Valyavishki chukar atrage privirea ca un magnet.

foto Marius

La nord de vârful Dzhengal (dreapta), zona Polezhan-Strazhite. Şaua care se conturează la mijloc, Dzhengalska porta, permite accesul est-vest între căldările pline de lacuri de o parte şi cealaltă a muntelui şi este pe parcursul traseului nr. 11 (bandă galbenă) între Demyanitsa şi Bezbog.

foto Marius

Fără voie mai privim şi-napoi, către nord. Cu un pic de zoom zona Vihren - Kutelo pare atât de aproape...

foto Marius

Urcăm... coborâm... Fără să ştim prea bine configuraţia locurilor tot aşteptăm să apară refugiul. Trebuie să fie în stânga dar nici urmă de vreun refugiu... înseamnă că mai avem de mers iar mult-aşteptatul Ţevno ezero... se mai lasă aşteptat...

foto Marius

foto Marius

În cele din urmă apare în faţă o şa destul de joasă, înjnepenită unde pare să fie o răscruce de poteci. În Vinarska porta se lasă spre dreapta traseul nr. 10 (bandă verde) care coboară către Mozgovitsa (circa 2 ore), în ultimă instanţă tot Yane Sandanski. În stânga se poate coborî rapid spre lacurile din căldarea Prevalski unde se face joncţiunea cu poteca spre cabana Demyanitsa (bandă albastră).

foto Marius

Noi însă rămânem consecvenţi culorii roşii; suntem atenţionaţi că mai avem 1 oră până la refugiu. Nu-i rău dar se pare că mai trebuie să urcăm puţin către o altă şa pe care dealtfel o aveam de mult în câmpul vizual ! Poteca se strecoară printre jnepeni şi urcă agale. Se-aud talăngi de văcuţe care pasc liniştite prin vale, în ambele părţi.

foto Marius

Ne apropiem încet-încet de Mozgovishka porta unde întâlnim traseul cu bandă albastră care traversează muntele din sud (Yane Sandanski - Begovitsa) către nord (Demyanitsa). Ambele vârfuri care delimitează trecătoarea sunt "împodobite" cu stâlpi şi lanţuri întinse între ei, dovadă că lumea se plimbă şi pe-acolo. Bănuim că destinaţia noastră e undeva dincolo de vârful din stânga (care ar putea fi urcat cu uşurinţă) dar rămânem pe potecă.

foto Marius

Ce vedeam de departe se conturează tot mai bine acum, dincolo de şaua prin care tocmai am trecut... vârful impresionant ce şi-a semnalat prezenţa de ceva timp, Kamenitsa (2.822 m).

foto Marius

Ocolim piciorul de munte pe care merge poteca dar privirea e atrasă ca un magnet de silueta impresionantă a vârfului Kamenitsa.

foto Marius

În cele din urmă, păşim pe un vast platou înierbat, oarecum pustiu, afară de lacul care dă numele locului, Ţevno ezero (2.512 m) şi refugiul omonim. Cu "ultimele puteri" ne îndreptăm către refugiu şi ne bucurăm că încă e soare şi destul de cald ca să ne spălăm puţin. Pare multă lume pe-aici dar şi refugiul e încăpător, pentru circa 30 de oameni. Jos e o mică bucătărie şi sală de mese, sus, două camere cu priciuri. Înăuntru e curat, nu se intră cu bocanci. Plătim 16 leva pentru 1 loc la prici şi mergem sus să ne ocupăm "paturile". Sunt pături destule, e cald, nu par foarte mulţi în încăperea asta (mai este una în spate) dar nu prea e aer... în afara celui de la bucătărie care, evident, vine la etaj cu tot cu mirosul de mâncare :-( Dar la peste 2.500 m nu poţi avea pretenţii prea multe. Mai important este să fie linişte.

foto Marius

Teoretic nu se campează aici dar practic se pare că se poate... cu siguranţă pentru o mică taxă. Sunt şi câteva becuri (energie solară) dar nu în dormitor şi jos se prepară câte ceva de mâncare dar noi avem de-acasă tot ce ne trebuie. Spălătorul e amenajat mai jos de refugiu. Apa din lac este potabilă; caii care pasc pe margine şi stau cu picioarele în apă sunt de acord cu asta ! Pe site scrie că există un izvor mai sus de refugiu dar nu se vede decât un rezervor de apă iar ce vine la "robinet" pare să fie din lac. În fine, folosim aceeaşi apă ca toţi ceilalţi. Mai jos de spălător sunt două cabine de WC pe sub care curge permanent apă din lac, apă care "irigă" în continuare zona din aval. Oricum, pare mai igienic decât multe alte locuri cu pretenţie de refugiu montan.

După o toaletă minimală căutăm un loc mai ferit de vânt să mâncăm. Nu prea găsim dar pun arzătorul în funcţiune cât de cât ferit după nişte pietre şi pare să meargă destul de bine. Porţia de rizoto cu ciuperci e gata în vreo 20 minute, pun mai multă apă căci lichidul e binevenit oricum. Nu prea merge cu conserva de peşte dar ce mai contează, important e să ţină de foame :-) Servim şi-un ceai, mâncăm ceva dulce şi e gata masa.

foto Marius

Fiind prea devreme să ne băgăm la culcuş, ne îmbrăcăm bine (nu e frig dar bate vântul) şi ne plimbăm puţin mai sus de lac aşteptând ca soarele să dispară definitiv pentru seara asta. Şaua cea mai apropiată de refugiu ne lasă să privim căldarea plină de lacuri pe care am tot admirat-o venind pe creastă. Acum însă se cufundă în umbră. Lumina asfinţitului colorează treptat în roşu creasta care închide orizontul spre est şi încet-încet întunericul se lasă peste toată căldarea.

foto Marius

În sala de mese e încă activitatea mare. E lume multă, ciorba se pare că a avut succes, la fel chiftelele care, spre disperarea noastră (întrucât mirosul se duce exact în dormitor) se fac la foc continuu. Seara se prelungeşte cu cântece, în bulgăreşte şi ruseşte. Nu e chiar gălăgie şi după 10 seara încet-încet grupurile se sparg. Oficial lumina se stinge la 10:30. Oficial începe noaptea, cerul e plin de stele, surprinzător nu e frig deloc, dar să vedem dacă ne ia somnul după atâtea impresii de peste zi...

foto Marius

Zona cuprinsă de hartă fiind mai mare, scara e mai mică... săgeţile arată punctul de plecare, cabana Vihren şi de sosire, refugiul Ţevno ezero dar şi, pentru a doua zi, cabana Demyanitsa, ca punct intermediar pe drumul de întoarcere.

Mai multe imagini aici.


28 august 2014. Deşi peste 2.500 m şi cer senin, noaptea a fost foarte cald. Sacul de dormit n-a avut decât rolul de aşternut (mai curat decât păturile de la cabană). Somnul, inerent, întrerupt, ca la orice dormitor comun :-( Spre dimineaţă chiar am visat... că nu mai miroase a chiftele ci a gogoşi... dar chiar aşa era :-) Pe la 6:30 la bucătărie a început producţia de gogoşi pentru micul dejun aşa că ne-am mobilizat să ieşim printre primii din culcuş. Am mâncat însă ce-aveam la noi, ne-am făcut ceai şi ciocolată caldă (afară din cabană, bulgăroaica de la bucătărie a fost fermă în ceea ce priveşte arzătorul... doar în aer liber)... dar am completat micul-dejun şi cu gogoşi de la bucătărie (1.5 leva bucata, de 3 ori mai mult ca la Vihren dar e de înţeles). Treptat sala de mese s-a umplut de amatori de gogoşi, singurul fel de mâncare pentru majoritatea celor de-acolo... or fi ştiind ei ceva... să fie bune pentru colesterol, pentru tensiune, pentru altceva ? N-am aflat...

foto Marius

Pe la 8 suntem gata de plecare. Cerul e albastru, fără niciun nor. Pentru azi am planificat să ne întoarcem la Vihren, la maşină dar nu pe acelaşi drum ci pe o rută în afara crestei pe care am mers ieri, pe la cabana Demyanitsa.

foto Marius

În principiu trebuie să revenim în Mozgovishka porta şi să urmăm banda albastră spre Demyanitsa dar ca să nu facem acelaşi drum ca aseară urcăm spre creasta situată la nord de zona Ţevno ezero. Sunt două vârfuri de traversat, cel mai înalt fiind (probabil) Valyavishki chukar (2.664 m). O variantă mai interesantă ar fi fost banda albastră (traseul 14) care leagă lacurile Ţevno şi Popovo şi-n continuare banda galbenă (traseul 11) care traversează (în sensul dorit de noi) Dzhengalska porta spre Demyanitsa. Pe hartă însă pare un ocol mai mare ţinând cont că trebuie să ajungem la Vihren; dacă am fi mers la Demyanitsa am fi ales varianta asta. Rămâne însă pe altă dată.

foto Marius

Urcăm aşadar către şaua în care am admirat aseară apusul şi continuăm pe creastă. Nu e chiar potecă dar sunt totuşi locuri umblate. Mai pe feţe, mai pe creastă urcăm spre ceea ce ar trebui să fie Valyavishki chukar.

foto Marius

Pe măsură ce câştigăm în înălţime Ţevno ezero se dezvăluie privirii în totalitate... la fel întreaga căldare care-l adăposteşte şi culmile care separă căldarea de locurile vecine. Creasta pe care suntem se continuă, în arc de cerc, spre sud (către Kamenitsa) dar se ramifică şi spre nord (către Dzhengal şi mai departe Polezhan-Strazhite).

foto Marius

În dreapta noastră, încă în umbra dimineţii, lacurile din căldarea Valyavishki.

foto Marius

Departe, către nord-vest, zona pe care am străbătut-o ieri pe creastă este dominată, evident, de silueta albă Vihren-Kutelo; deja ne-am cam familiarizat cu zona asta de munte :-)

foto Marius

După Valyavishki chukar urmează o şa şi-apoi un vârf care nu are nume pe hartă. Stâlpii sunt doar pentru orientare, nu sunt trecute nume pe ei.

foto Marius

Coborând spre Mozgovishka porta sunt şi lanţuri zdravene întinse între stâlpi (care se pot dovedi utile pe vreme mai proastă). La fel pe vârful de dincolo de şa unde mai continuă un picior scurt de munte către vest până la Mozgovishki chukar. Fără rucsaci ar fi fost mai plăcut dar ne descurcăm şi aşa; ca orice pantă (relativ) mare e mai interesant să o urci decât să o cobori.

foto Marius

Curând ajungem jos, în şa. Cu pauzele de privit şi fotografiat ne-a luat cam 1:30 ore de la refugiu până aici. Din Mozgovishka porta ne abatem către dreapta pe banda albastră. Începem să coborâm o pantă cu grohotiş. Poteca merge în serpentine largi ale potecii aşa că nu e chiar neplăcut. Pentru a descuraja turiştii să facă alte poteci în coborâre, drumul marcat e suficient de larg şi cu marginea dinspre vale uşor înălţată cu bolovani.

foto Marius

foto Marius

Curând ieşim la soare şi mai scăpăm şi de grohotiş. Panta e mai domoală şi începe să apară iarba verde... aşa că întâlnim şi primele văcuţe :-) Suntem în căldarea Prevalski care adăposteşte 4 lacuri; o plăcuţă lângă unul din ele ne confirmă: Chetvarto Prevalsko ezero. Nu ne-am rătăcit :-)

foto Marius

Chiar la lacuri coboară din stânga o potecă (bandă verde) din Vinarska porta (pe unde-am trecut ieri). În partea cealaltă a şeii, către vest, traseul nr. 10 (bandă verde) merge către Yane Sandanski. Noi însă ne vedem de drumul nostru... pare mult de coborât şi cu cât coborâm mai mult, cu atât vom avea apoi de urcat :-(

foto Marius

În afară de emisarii lacurilor sunt şi izvoare cu apă bună care te îndeamnă să zăboveşti la soare şi să te răcoreşti cu apa lor. Nu refuzăm. Pârâul pe care coborâm primeşte la un moment dat din dreapta un afluent care colectează apa din zona căldării Valyavishki. Lacurile, vreo 10 la număr, sunt însă pe terase mai înalte decât nivelul nostru de-acum. Ne mulţumim cu amintirile de ieri după masă când le-am văzut de pe creastă. Din aceeaşi direcţie apare la un moment dat şi poteca marcată cu bandă galbenă, traseul nr. 11 între Demyanitsa şi Bezbog.

foto Marius

foto Marius

Noi însă coborâm şi coborâm. Pârâul prinde puteri tot mai mari şi se avântă în cascade mici peste treptele de piatră. Stâlpii de pe potecă ne informează clar unde suntem; pe fiecare este trecută localizarea (latitudine şi longitudine) şi distanţa de la precedentul şi până la următorul! E încă soare dar, faţă de ieri, norii se adună mai repede.

foto Marius

foto Marius

În spate, departe, Mozgovishka porta se vede încă, o şa frumos rotunjită pe creasta care închide orizontul. Treptat pâlcurile de jnepeni fac loc şi câte unui pin singuratic. Încet-încet ne apropiem de pădure, pinii sunt tot mai deşi şi mai impunători. Intrăm în pădure şi ne bucurăm de umbră şi de aerul răcoros.

foto Marius

În cca 2 ore, socotind din Mozgovishka porta (cu tot cu pauze), ajungem la o răspântie de poteci în pădure. Până la Demyanitsa mai sunt câţiva stâlpi (probabil 10-15 minute) dar noi facem stânga pe poteca marcată cu bandă verde, traseul nr. 9 Demyanitsa-Vihren. După cât am coborât e timpul să mai şi urcăm.

foto Marius

Poteca şerpuieşte agale prin pădurea de pin. Aerul este minunat. O pădure de pin are parcă mai mult farmec decât una de brad dar poate sunt subiectiv. Pinii în general cresc mai rar de cât brazii şi la poale de obicei nu supravieţuieşte decât iarba măruntă aşa că pădurea are aspectul unui parc amenajat. Pinii sunt mari, unii dintre ei probabil seculari. Suntem pe teritoriul rezervaţiei Yulen care se întinde pe o suprafaţă mare în zona de nord-est a Pirin-ului.

foto Marius

Urcăm în linişte şi după circa 30 minute traversăm un fir de apă. Deşi e un luminiş în pădure nu putem vedea de unde vine apa dar, cu siguranţă, din lacurile aflate în amonte. Distingem totuşi printre copaci creasta la care trebuie să ajungem şi să o traversăm dar nu e chiar aşa de aproape. Ne bucurăm însă de liniştea din pădure. În luminişurile prin care poteca se strecoară apar şi pâlcuri de jnepeni şi tufe joase de ienupăr.

foto Marius

O dată ce mai câştigăm în înălţime vedem cum în spatele nostru se profilează tot mai bine creasta Polezhan-Strazhite. Cerul din păcate e acoperit aproape complet în direcţia asta aşa că imaginile nu sunt la fel de captivante ca ieri. Urcăm şi pinii se răresc treptat dar se înmulţesc tufele de jnepeni.

foto Marius

Se conturează o căldarea mare în faţa noastră, Vasilashki, care, conform hărţii adăposteşte câteva lacuri. Primul dintre ele îl întâlnim repede şi profităm să facem o scurtă pauză.

foto Marius

Dolno Vasilashko este la o altitudine de 1226 m şi are 2.5 m adâncime. Este acoperit în mare parte de plante acvatice iar malurile cu iarbă sunt un loc plăcut de destindere. E un loc plăcut de investigat. Drumul pe potecă lasă vederii doar o parte din zona limitrofă lacului dar, din păcate acum n-avem timp să zăbovim prea mult. Lacul e alimentat de un pârâu care vine dintr-o căldare superioară, dintr-un alt lac. Sperăm să-l vedem în drumul nostru dar constatăm că poteca se abate destul de mult către dreapta aşa că se pare că nu vom trece pe lângă el. Ocolind zonele dese cu jnepeni ne îndreptăm către o zonă de păşune alpină.

foto Marius

Şaua unde trebuie să ajungem, Todorina porta, este evidentă (chiar dacă nu suntem familiari cu geografia locului) dar întrucât accesul direct trece peste limbi de grohotiş şi un picior mai abrupt poteca merge destul de mult către dreapta, într-un ocol foarte mare. Curând o să vedem că acest ocol are meritul lui căci ne va conduce la alte lacuri...

foto Marius

Pentru moment însă e frustrant să tot mergi spre dreapta când de fapt trebuie să ajungi în stânga! Poteca ne conduce tot mai adânc în zona muntelui Todorka, faţa lui estică. Locul e pitoresc chiar în absenţa culorilor vii date de lumina directă a soarelui.

foto Marius

Călăuziţi de un fir de apă, urcăm pe o pajişte presărată cu blocuri de piatră. Deseori privim înapoi către zona de unde venim. În spatele nostru, linia orizonului este închisă către est de creasta Polezhan-Strazhite, o siluetă de invidiat! În stânga noastră (sud-vest) se întinde creasta care leagă Todorka de zona Vasilashki Chukar - Vazela pe care o vom traversa, într-un final, sperăm :-)

foto Marius

foto Marius

Suntem deja destul de sus si vegetaţia e tot mai săracă. Iarba este însă punctată de pâlcuri de flori.

foto Marius

Ajungem la un moment dat sub vârful Todorka (unde se poate ajunge fără probleme) şi poteca se abate în cele din urmă catre direcţia dorită de noi. Trecem pe lângă un lac mic dar nu mai poposim. Această căldare mică (estică) între vârfurile Todorka şi Malka Todorka adăposteşte două lacuri, cel mic pe lângă care tocmai am trecut şi unul mai mare, puţin mai sus.

foto Marius

Malurile sunt abrupte şi sterpe, ca de altfel întreaga faţă a muntelui. Limbi de grohotiş coboară de sub creastă şi nu lasă prea mult loc vegetaţiei. Lacul de sus de-abia dacă are puţină iarbă pe maluri. E un peisaj selenar. Din fericire se arată puţin şi soarele aşa că locul se mai înveseleşte. Poteca merge puţin pe deasupra lacului printre tufe de jnepeni şi curând se abate într-un traverseu către şaua Todorina.

foto Marius

Acum avem ocazia să vedem de sus întreaga căldare Vasilashki şi lacurile pe lângă care am mers. Anatomia locului e mult mai evidentă acum!

foto Marius

foto Marius

În sfârşit, Todorini porta. Am făcut cam 3 ore de când am început să urcăm prin pădurea de pin (ceva mai sus de cabana Demyanitsa). A ieşit soarele. Dăm roată cu privirea către de sud-est a muntelui de unde venim. Ieri am mers pe sus, pe creastă, azi ne-am întors pe jos, prin vale. Fiecare parte a drumului are farmecul său. Acum ne pregătim să coborâm către valea pe care am urcat ieri de la Vihren, valea Banderitsa. Suntem deja în locuri cunoscute!

foto Marius

Coborâm în serpentine strânse panta acoperită cu grohotiş. Suntem exact deasupra lacului cel mare pe lânga care am urcat ieri, Dalgoto. Îl admirăm acum din alt unghi. La fel creasta Banderishki care se întinde în faţa noastră.

foto Marius

foto Marius

Pierdem repede în înălţime şi în cca 20 minute (ce uşor e la vale!) ajungem la locul de răspântie de ieri, lacul Zhabeshkoto. Reîntâlnim banda roşie. De-aici până la caban Vihren banda roşie şi banda verde vor merge împreuna. La lac facem o pauză de masă căci ora prânzului a trecut de mult. Aici suntem ca şi acasă. Nu mai e mult până la cabană şi este doar de coborât. Căţelul pe care l-am întâlnit ieri aici e la datorie. Probabil ştie el că e un loc bun de popas şi poate pică ceva de mâncare. Din păcate e foarte speriat şi tare amărât. Cu greu se apropie dar încet-încet mai prinde curaj şi primeşte câte ceva.

foto Marius

În cele din urmă ne despărţim şi de el şi de locul minunat în care ne-am oprit şi pornim la vale. Călăuziţi de silueta albă a Vihren-ului coborâm cu gândul la frumuseţea muntelui de la care, imediat, ne vom lua la revedere.

foto Marius

În circa o oră ajungem la cabană. E aproape 5. Avem timp să mâncăm ceva la cabană, ne strângem bagajele şi pornim spre Bansko. După 3 nopţi "aproximative" merităm un somn bun într-un pat adevărat... micile plăceri ale vieţii...

Sfârşit... deocamdată :-)

Mai multe imagini aici.

august 2014


A- A A+

Atenţie

Unele trasee montane descrise pe site sau prezente în albumele foto pot prezenta un risc important de accidentare gravă. Parcurgerea lor necesită o minimă pregătire tehnică prealabilă şi experienţă în mersul pe munte. Traseele montane pot suferi modificări în timp şi pot fi diferite faţă de cum sunt ele prezentate aici; autorul nu-şi poate asuma nicio răspundere dacă informațiile nu sunt exacte sau de actualitate. Folosirea oricăror informații prezentate aici se face integral pe propria răspundere. Autorul nu-şi poate asuma nicio răspundere pentru consecințele ce pot decurge din folosirea, în orice fel, a informaţiilor prezentate pe site.

Afișări articole
1013178