Retezatul este un munte unde revii întotdeauna cu plăcere, mai ales după o pauză de mai mulţi ani, aşa cum este cazul nostru. Mai greu accesibil din Bucureşti, pentru noi rămâne în principal o destinaţie de vacanţă, un minim de 4-5 zile fiind necesar pentru a (re)simţi gustul muntelui.

În dăţile precedente am urcat dinspre nord, din zona Cârnic-Pietrele aşa că am hotărât să încercăm şi o altă poartă de intrare în masiv. Am ales zona de vest, mai precis Gura Apei, ca să vedem cu această ocazie şi lacul de acumulare omonim. Minunându-ne de mulţimea de pensiuni care au răsărit ca ciupercile pe valea Râului Mare ajungem pe la 12:00 la baraj, ultimii km de drum parcurgându-i într-un ritm foarte lent, drumul din plăci de beton fiind destul de prost (datorită pereţilor neconsolidaţi din care se tot prăvălesc stânci).

O primă surpriză la Gura Apei... lacul e minunat dar lipseşte cu desăvârşire... e-adevărat, e caniculă în acest sfârşit de august, dar nu putea să sece ditamai lacul ! Aflăm ulterior că a fost golit nu demult pentru nu ştiu ce lucrări de reparaţii aşa că peisajul e (cel puţin) dezolant pentru moment, o groapă imensă, ca o rană în inima muntelui.

Plătim taxa de 5 lei / persoană pentru accesul în parc (cu speranţa că banii vor folosi la ceva) şi renunţăm la maşină, drumul până în Poiana Pelegii fiind destul de prost pentru o maşină de oraş. Vedem că mulţi se aventurează dar poate sunt mai la curent cu starea drumului (de care ne vom convinge peste câteva zile, la coborâre, când ne-am dat seama că am luat o decizie corectă). Accesul în Poiana Pelegii nemaifiind o opţiune (mulţi km de drum forestier), rămânem la planul de rezervă şi anume poteca spre Zănoaga. Oricum e ceva nou pentru noi aşa că merită încercat.

Ne ia cam o oră să sortăm lucrurile care trebuie cărate în spate. După zilele destul de reci şi vremea incertă din săptămâna petrecută la Plaiul Foii nici nu ştim exact ce să luăm mai degrabă pentru cele câteva nopţi la 2.000 m (nopţi care se vor dovedi însă foarte calde). În fine, pe la 13.00 suntem gata de drum şi pornim prin praful şi căldura şoselei. Din fericire după nici 500 m întâlnim stâlpul indicator către Zănoaga, marcaj cruce albastră, cca 4 ore după cum scrie aici, o estimare puţin optimistă credem noi, încă neobişnuiţi cu greutatea rucsacului.

Intrăm în pădure şi începem să urcăm o pantă destul de susţinută, în serpentine strânse pe alocuri. Căldură mare, e doar ora prânzului. Noroc că e umbră. Soarele însă îşi face simţită prezenţa chiar şi-n pădure, e-adevărat ceva mai puţin. Greutatea rucsacului însă face ca ritmul de mers să nu fie foarte alert :-) Noroc cu beţele care, deşi sunt o greutate în plus, preiau o parte din stresul asupra spatelui şi genunchilor.

Deşi e pădure, poteca e plină de o ţărână uscată care lasă nori de praf chiar la ritmul nostru de mers :-) Nici urmă de umezeală. Apă n-am luat prea multă aşa că sticla pe care o avem o drămuim cu atenţie în orele care urmează. Încet-încet însă corpul se obişnuieşte cu efortul şi intră într-un ritm de mers lent dar constant. Plămânii cooperează din ce în ce mai bine cu inima şi cu muşchii care pun corpul în mişcare şi încercăm să ne limităm la un ritm astfel încât să fie suficient să respirăm pe nas. Nu degeaba spuneau chinezii că a respira pe gură e ca şi cum ai mânca pe nas :-( Or fi ştiind ei ceva !

Panta fiind destul de mare câştigăm iute în înălţime dar culmea pe care o urcăm (un picior al muntelui Zlata) pare destul de lungă. După cca 1 oră un luminiş rupe monotonia pădurii dar cei câţiva paşi prin soare par destul de obositori.

Într-o imagine făcută în alt scop constat că apare în albastrul cerului şi-o pasăre răpitoare mare; sperăm că nu are treabă cu noi :-)

Într-un alt luminiş un nor ca un covrig uriaş.

Treptat brazii falnici şi umbroşi printre care am urcat se răresc şi după aproape 2 ore ieşim din pădure. Suntem într-o zonă cu brazi mici şi rari, tufe de jnepeni şi (probabil) ienupăr dar şi zone măricele de afiniş aşa că o pauză e binevenită; fructele acrişoare sunt exact ce ne trebuie ca să ne mai refacem moralul :-)

Din fericire se adună tot mai mulţi nori, care albi, care mai negri deşi nu de speriat. Umbra lor însă este binevenită.

După pauza de afine pornim iar la drum printr-un labirint de jnepeni. Poteca însă e bine bătută (din nefericire inclusiv de oi) iar marcajul suficient ca să nu pierdem drumul. În spatele nostru, către sud, se văd tot mai bine culmile muntelui Godeanu, e-adevărat, nu aici în imagine :-)

În dreapta, oarecum către sud, trebuie să fie zona Retezatului calcaros.

În faţă, ameninţat parcă de un nor negru, un prim vârf pe care trebuie să-l depăşim. Trebuie să fie vârful Zlata pe care poteca-l ocoleşte uşor prin dreapta. Norii îşi fac bine simţită prezenţa şi chiar se scutură de câteva picături mari şi grele... o adevărată fericire.

În plin jnepeniş întâlnim o vatră mare de foc ce mai fumegă uşor, aproape sigur semn al trecerii ciobanilor căci nu cred să fi fost turişti care să fi petrecut atât de mult timp aici ca să aibe nevoie de un foc aşa de mare :-(

Înainte de urcuşul care se prefigurează spre vârful Zlata mai facem o pauză scurtă şi apoi ne luăm inima în dinţi. Poteca seamănă cu cea din valea Rea, urcând de la Pietrele, un labirint printre tufele mari de jnepeni numai că aici totul este uscat, plin de praf, fără nicio urmă de apă. Curând norii îşi mută poziţia care ne-a privilegiat până acum şi nu mai beneficiem de răcoarea lor.

Apreciem însă la adevărata sa "valoare" mirosul tot mai pregnant de oi pe măsură ce ne apropiem şi depăşim stâna din piatră situată sub vârf, aproape chiar în poteca turistică, precum orice stână care se respectă :-( Chiar dacă locatarii sunt la păscut acum mirosul de oaie (şi deşeurile aferente) e atât de pronunţat încât cred că toţi urşii şi lupii, atâţia câţi or fi prin zonă, salivează din greu :-)

Deja aici e păşune alpină, peisajul s-a schimbat radical.

Nişte cai îşi fac veacul pe o culme alăturată, fără să pară impresionaţi cu ceva de norii negri.

Pe măsură ce înaintăm vedem în faţă conturându-se treptat siluete familiare, muchia Sântămăria-Slăvei chiar dacă din partea asta n-am văzut-o.

Undeva în stânga noastră (nord), cam în afara imaginii însă, rămâne o zonă întinsă, platoul Zlata-Radeş.

În dreapta (sud-est) se adâncesc nişte viroage care trebuie să fie afluenţi ai văii Zănoguţa.

Traversăm mai multe fire de apă care însă nu prezintă încredere, oile păscând la liber în zonă.

Undeva în faţă apare şi turma care însă nu e chiar în drumul nostru. Imediat mai sus lăsăm în stânga o ramificaţie; este o potecă marcată cu triunghi roşu care urcă de la Gura Zlata, aşa că în continuare avem două semne de marcaj.

După ce traversăm mai multe viroage care converg către valea din dreapta ne apropiem treptat de o şa dincolo de care sperăm să fie lacul. Din fericire aşa şi este... mai ales că cele 4 ore au expirat dar e de înţeles pentru că am mers încet şi-am făcut mai bine de 5 ore în total.

Deasupra lacului (nord-vest) culmea Zănoaga-Şesele continuă până către vârful Judele, fiind limita sudică (în această zonă) a rezervaţiei ştiinţifice.

Noi însă coborâm la lac. Cei câţiva turişti întâlniţi erau doar în trecere, jos la lac este doar refugiul Salvamont.

Chiar dacă locul de campare nu e chiar pe malul lacului, zona e minunată, e linişte, soarele a mai pierdut din putere iar norii albi dau un plus de farmec culmilor de deasupra. Sunt 2.000 m dar se pare că va fi o noapte caldă. În timp ce eu pun cortul pe picioare Moniq se duce să ia apă. Din păcate izvorul e diametral opus faţă de locul de campare aşa că mai cerem o sticlă goală de la băieţii de la Salvamont ca să nu facem prea multe drumuri.

Muchia Sântămăria-Slăvei este porţiunea cea mai fotogenică din zona noastră de campare.

Ajungem şi la momentul mult aşteptat al serii, masa :-) apoi ne mai plimbăm puţin, mai vorbim cu băieţii şi ne orientăm puţin prin zonă. Nu mai apare nimeni aşa că va fi o noapte liniştită. Facem şi ceaiul de seară şi avem parte de o vizită totuşi... sunt măgăruşii celor de la Salvamont. Insistenţi, băgându-şi botul peste tot, nu avem decât o singură soluţie, câteva beţe la fund :-)

Se face totuşi noapte, ne băgăm în cort, mai citim puţin la lumina lanternelor şi pe la 10:00 ne culcăm :-) Viaţă de pensionari... şi a fost prima zi...

Mai multe imagini aici

august 2012

A doua zi plănuim să ne mutăm la Bucura, mai în inima muntelui, deci va fi o zi scurtă. Dacă n-ar fi fost să mergem cu rucsacii mari (dar acum n-avem încotro) am fi putut continua pe poteca pe care-am venit ieri (cruce albastră şi triunghi roşu) până la Bucura, pe la Crucea Trăznitului şi peste culmea Slăvei dar pare mai lung şi cu o porţiune mai mare de urcuş.

Vom urca în creasta de deasupra, Zănoaga-Şesele, până în şaua Judele, pe poteca marcată cu punct roşu. Cu pauzele de rigoare e cam la fel ca timp ca ziua precedentă aşa că nu ne grăbim să plecăm prea devreme.

În lumina dimineţii lacul arată parcă mai interesant.

Apa e foarte limpede şi pare destul de curată, sigur, nu pentru a fi băută. Din fericire, pentru asta, există izvorul de la capătul celălalt al lacului.

Rucsacii nu par să se fi uşurat prea mult mai ales că acum luăm mai multă apă cu noi dar încercăm să-i aranjăm mai bine, mai ales eu care am unul mic deasupra celuilalt în lipsa unuia singur corespunzător :-( Pe la 10:00 (sic !) suntem totuşi gata şi pornim încet.

Mergem cu soarele în faţă aşa că imaginile mai interesante sunt către înapoi, către lac. Vedem stâlpul de pe culme dar deşi pare aproape e totuşi ceva de urcat.

Ispita însă e mare şi curând facem o pauză. Tufele de afiniş sunt prea îmbietoare şi la urma-urmei suntem în concediu :-)

Sunt şi ceva floricele pe care încerc să le pozez, printre foarte puţinele care rezistă pe seceta asta... dar şi mici tufe de rododendron, probabil înflorite a doua oară ?

Proaspăt vitaminizaţi pornim din nou la drum; deşi e devreme soarele arde bine aşa că ritmul nu e prea vioi. În zare se văd culmile munţilor Godeanu. Vârful mic triunghiular (deasupra lacului) este Gugu (identificat cu ajutorul lui I.Giurgiu romania-natura.ro).

Până în creastă însă nu ne mai oprim dar sus e timp pentru o pauză, mai ales că vizibilitatea e mult mai mare şi însuşi Retezatul devine vizibil.

Urcăm fără rucsac pe un mic vârf din creasta Zănoaga-Şesele-Bârlea (care mărgineşte rezervaţia ştiinţifică în această zonă) dar nu vedem altceva în plus.

Lacurile din rezervaţie nu sunt vizibile din acest unghi, doar o zonă stearpă, pietroasă. Nici Judele, se pare încă mascat de un vârf mai mare de pe creasta pe care ne află, probabil vârful Bârlea. Revenim la rucsaci. În dreapta doar sunt mici ochiuri de apă, într-o căldare secundară de sub creasta pe care mergem.

Poteca ocoleşte practic ultimul vârf al crestei (Bârlea) şi odată ce ne apropiem de şaua care precede urcuşul spre Judele, peisajul se îmbogăţeşte vizual. Vârful Judele mărgineşte către stânga creasta din faţă (de la lacul Zănoaga nu se vedea).

În căldarea din dreapta (între vârfurile Bârlea-Judele-Sântămăria) luceşte în soare lacul Judele.

Şaua e un loc frumos pentru o scurtă pauză de dulciuri şi poze.

Pornim mai departe spre Judele. În stânga apar mai multe ochiuri mici de apă (Tăurile Bârlei).

Curând începe urcuşul destul de pieptiş către şaua Judele. În dreapta, căldarea de sub vârf rămâne tot mai mică dar lacul (Judele) e la fel de frumos şi de sus.

În cca 30 minute ajungem la steagul din şaua Judele (nu e singurul tricolor pe care-l vom întâlni în punctele înalte din masiv, o iniţiativă frumoasă).

Vârfurile Retezat, Judele şi Bucura I

Pe-aici am mai fost, într-un circuit în jurul lacului Bucura dar vârful Judele e prea frumos ca să trecem pe lângă el doar. Lăsăm rucsacii şi mergem într-o scurtă plimbare pe vârf.

După cca 20 minute ajungem sus. Sunt aproape 2.400 m şi vedem aproape tot Retezatul, cel puţin partea centrală a crestei principale, nordice.

Vârfurile Retezat şi Bucura I par la o azvărlitură de băţ; culmea care le leagă, pornind de-aici, din Judele, mărgineşte rezervaţia la est.

Vedere către rezervaţie cu lacul Ştirbu şi vârful Retezat.

Către est, marea căldare a Bucurei, plină de ochiuri de apă, închisă la nord de vârful Peleaga, cel mai înalt din masiv (2.509 m) şi la sud de culmea Slăvei. Către vest, zona de unde-am venit iar la sud, şaua Judele de unde-am urcat acum, continuată până departe de culmea Sântămăria-Slăvei.

Un loc de care te desparţi cu greu. După pozele de rigoare ne luăm la revedere de la Judele şi coborâm înapoi în şaua de unde-am urcat.

Un autoportret aproximativ... Moniq a contribuit cu ochelarii :-)

Din şaua Judele se poate continua pe muchia Slăvei până în şaua unde apare poteca ce vine de la lacul Zănoaga (cruce albastră şi triunghi roşu). Altădată am mers aşa, dar fără rucsaci, în tură de o zi de la Bucura. Acum coborâm panta abruptă şi prăfuită către destinaţia noastră.

Poteca ocoleşte faţa estică a vârfului Judele. Căldarea Bucurei îşi dezvăluie încet-încet şi alte faţete.

După ce panta mare a potecii se mai domoleşte traversăm o zonă cu plăci mari de piatră şi ceva grohotiş şi ajungem la Tăul Agăţat.

Creasta care mărgineşte tăul către nord-vest e foarte fotogenică, nişte colţi de stâncă ce se avântă spectaculos în sus, afară de faţa impresionantă a Judelui.

Zona Tăului Agăţat e deosebită. Apa verde a micului lac este îngrămădită într-o căldare mică înconjurată de pereţi impresionanţi. Aici merită zăbovit ziua întreagă studiind lacul şi stâncile care se reflectă în el din toate unghiurile şi în toate genurile de lumină. Noi facem doar o pauză, fiind doar în trecere. Dincolo de o muchie se află Tăul Porţii (pe care însă nu-l vedem de-aici), un alt lac minunat pe care-l vom admira în dimineaţa următoare.

Poteca noastră coboară pe deasupra lacurilor Viorica şi Florica (legate între ele printr-o cascadă). Mai jos, lacul Ana (cascada care-l leagă de cele două lacuri de sus e inaparentă, apa scurgându-se pe sub pietre) practic nu se vede de-aici iar sub el, departe şi puţin vizibil din acest unghi, lacul Lia.

Judele rămâne în spate dar prin silueta lui zveltă încă domina zona.

Lacurile Ana şi Lia

Vedere înapoi către Viorica (aproape dacă se mai ghiceşte) şi Florica.

Cu pauzele de rigoare, încet-încet, ne apropiem. Departe, în stânga, Poarta Bucurei.

Ajungem în sfârşit pe malul lacului Bucura.

Puzderie de corturi, peste 30, doar aşa, la o primă citire dar probabil sunt mai multe. Unde-o să fie liniştea de-aseară ?

Găsim şi noi un loc într-o alveolă cu pământul cât de cât drept, fără pantă şi întindem cortul; nu e acelaşi confort ca iarba pe care-am dormit aseară dar e preţul plătit pentru un loc cu mai multe posibilităţi de trasee... E devreme, e o căldură cumplită aşa că după o gustare sumară şi multă apă şi limonadă efervescentă căutăm un loc la umbră să ne tragem sufletul.

Mai târziu facem o plimbare până la Ana şi ne răcorim puţin picioarele în apa curată (până acum :-)) a lacului. Soarele pierde treptat din putere şi devine tot mai plăcut de lenevit :-)

Ca-n ziua precedentă, norii (care s-au tot adunat pe la prânz), dispar treptat aşa că seara e senin complet. Nici vorbă de vreun apus spectaculos cu nori coloraţi :-( Programul de seară decurge după acelaşi ritual şi-ntru-un final ne culcăm mulţumiţi că după 10:00-10:30 se face totuşi linişte chiar dacă e atât de multă lume... şi a fost ziua a doua...

Mai multe imagini aici

august 2012

Pe vârful Retezat n-am mai fost de vreo 8 ani şi atunci am urcat de la Pietrele, pe culmea Lolaia. Ne gândim să ajungem azi până acolo şi pentru a sta cât mai mult la înălţime o parte din traseu o vom face dus-întors.

Pornim de la lacul Bucura pe poteca marcată cu bandă galbenă spre Poarta Bucurei. Câteva tufe întârziate de rododendron sunt ispititoare pentru a aduce un plus de culoare peisajului selenar. În faţă, vârful Bucura I. Lăsăm în stânga lacul Bucurel, aproape secat acum.

Apropiindu-ne de şaua care se conturează pe piciorul din stânga, marmotele dau alarma. De auzit le-am auzit tot timpul cum fluieră (cele care stau de pază şi le avertizează pe celelalte asupra pericolelor !) dar acum chiar vedem câteva. Noi nu reprezentăm niciun pericol (chiar dacă ele nu ştiu asta) însă câinii care au venit împreună cu alţi turişti, de la lac, da. Le fugăresc de zor aşa că nu e de mirare că sunt stresate; par însă mai inteligente decât cei doi câini care se reped spre ele şi dispar imediat prin vizuini.

Din păcate, în lipsa unui teleobiectiv, marmotele noastre nu sunt aşa de fotogenice ca suratele lor care fac ciocolata în Alpi :-)... aşa că trebuie să mă mulţumesc cu un crop la maxim din ceea ce poate scoate obiectivul de kit.

După ce trecem de şaua menţionată ajungem la un ochi de apă (fără nume pe hartă ?).

Urcăm puţin până pe un promontoriu în afara potecii de unde Judele are o alură impresionantă. Locul seamănă puţin cu Dolomiţii (chiar dacă la o scară mai redusă) şi are un farmec deosebit.

Ceva mai sus, Tăul Porţii. Lumina pică exact cum trebuie iar Judele şi culmea Slăvei se reflectă minunat în apa albastră aşa că merită să zăbovim puţin mai mult pentru fotografii. Cum ziceam şi ieri la Tăul Agăţat, e un loc de unde-ţi vine cu greu să pleci...

Turnul Porţii veghează ca un străjer accesul în această lume minunată a înălţimilor.

Panoramă cu Tăul Porţii

Poteca merge pe partea stângă a lacului, pe iarbă. Cealaltă jumătate a lacului are malul bolovănos dar de aici poţi admira cum se reflectă în apa albastră culmile stâncoase ale Judelui şi Slăveiului.

Urmează puţin urcuş ceva mai abrupt până într-o şa unde suntem la limita rezervaţiei (pe marginea căreia vom merge până pe vârful Retezat).

Către vest, în rezervaţie, lacul Ştirbu (în căldarea următoare, invizibil din acest punct trebuie să fie şi lacul Gemenele); în ultimul plan trebuie să fie munţii Ţarcu.

Către est, marea căldarea a Bucurei de unde am urcat. În imagine, vârful Peleaga iar în ultimul plan (contre-jour), vârful Custurii.

În continuare, poteca noastră urcă spre vârful Bucura I apoi de-a coasta pe sub vârf pe care-l ocoleşte pe faţa vestică. Din fericire, pe alocuri, este şi puţină umbră, singura porţiune mai ferită de soare de care vom avea parte azi.

Turnul Porţii şi Judele

Vârful Retezat

Vedere spre rezervaţie cu lacul Ştirbu sub noi, culmea Judele-Şesele de partea cealaltă şi munţii Ţarcu-Godeanu în fundal.

Lacul Gemenele. Alături de banda galbenă a apărut recent şi banda roşie a potecii care vine dinspre Bucura I. Ceva mai în faţă, mai la nord, există o variantă mai veche a potecii de acces spre Bucura I care merge puţin mai mult pe creasta accidentată.

Urmând poteca noastră, ocolim practic Bucura I şi curând ne apropiem Şaua de iarnă a Retezatului. În stânga rămâne zona rezervaţiei (pe a cărei limită ne aflăm tot timpul) iar în dreapta (nord-est) se conturează valea Stânişoara cu ceva lacuri şi nişte cai care pasc liniştiţi pe malurile sale.

Mergând mai departe, către nord, trecem în urcare de câteva ţancuri de piatră intermediare şi apoi coborâm în Şaua de vară a Retezatului. În dreapta se desprinde poteca ce coboară în valea Stânişoara şi care ajunge până la cabana Pietrele (se poate coborî şi din Şaua de iarnă chiar dacă nu e o potecă marcată). Din valea Stânişoara se poate trece şi dincolo, către valea Pietrele chiar daca nu e potecă marcată dar se văd mai multe variante de traversare.

După o pauză de dulciuri începem să urcăm panta finală către vârf unde ajungem după cca 30 minute. 2.482 m. Nu e cel mai înalt dar a reuşit să se impună ca nume pentru întregul masiv. Vârf... un fel de-a spune, Retezatul fiind de fapt un mic platou înclinat ca şi cum vârful ar fi fost secţionat (de unde şi numele).

Imediat înainte de vârf poteca (bandă galbenă) se lasă către culmea Lolaia (ajungând într-un final la cabana Pietrele).

În valea situată la nord de vârf (delimitată de culmea Lolaia la est şi culmea Prelucele-Valereasca la vest, în imagine) se ghiceşte un pârâu iar dacă te laşi puţin sub vârf, spre nord, se vede şi lacul care-i dă naştere, Ştevia (invizibil de pe vârful propriu-zis); zona merită colindată cu altă ocazie, accesibilă chiar de la Pietrele. Undeva, în zona de pădure probabil, trebuie să fie şi refugiul Condor.

Chiar dacă nu e cel mai înalt, Retezatul oferă o imagine de ansamblu asupra crestei de la Bucura până către vârful Mare (spre est) şi de la Judele până către Şesele-Zănoaga (rezervaţia ştiinţifică, spre vest). După fotografiile de rigoare coborâm pe unde-am urcat.

Nu se vede clar contre-jour dar acul de piatră arată spre Tăul Negru :-). Culmea Şesele-Zănoaga limitează rezervaţia ştiinţifică la sud; munţii Godeanu în fundal.

Valea Stânişoara

Bucura II şi Bucura I (Şaua de iarnă a Retezatului)

Sub vârful Bucura apucăm prima potecuţă care pare că urcă spre creasta ce se lasă din vârf spre nord (marcaj vechi şi rar cu bandă roşie).

Valea Stânişoara

Creasta ce leagă Bucura de Şaua de iarnă e accidentată, plină de lespezi mari de piatră colorată în galben de licheni. Cu puţină atenţie probabil se poate urca chiar din şa. După puţin slalom printre lespezi ajungem pe vârf unde avem din nou o imagine de ansamblu asupra zonelor înconjurătoare.

Pe vârful Bucura I cu Retezatul în fundal

Vedere către est de pe Bucura I cu Bucura II în soare şi Vârful Mare în centru în ultimul plan.

După o pauză de masă şi hidratare din plin ne abatem către sud de vârf unde sunt câteva ţancuri intermediare marcate de momâi uriaşe, interesante de explorat (cu atenţie la lespezile instabile). Pantele abrupte de piatră se pot coborî pentru a scurt-circuita poteca marcată dar nu vrem să stresăm inutil marmotele care-şi au vizuinile pe-aici.

În soare, Vârful Peleaga

Vedere către sud de sub vârful Bucura I

Vedere spre sud-est de sub vârful Bucura I cu lacurile Bucura (stânga), Ana (dreapta-sus) şi Lia (dreapta-jos).

Revenim sub vârf şi rămânem pe poteca marcată (bandă roşie) care coboară către Şaua Bucura, pe sub vârful Bucura II. Altă dată am trecut inclusiv peste Bucura II, acum parcă nu ne mai atrage din cauza căldurii :-(

Între Bucura I şi Bucura II cu lacul în fundal

În umbră, vf. Mare (stânga) şi Peleaga (dreapta)

Aproape de Şaua Bucura

Valea Pietrele delimitată de culmea Stânişoara (stânga) şi Pietrele (dreapta).

În faţă, vârful Custura Bucurei

Lacul Bucura şi culmea Piule-Pleşa în fundal.

Din Şaua Bucura coborâm la lac şi ne pregătim pentru o baie mai serioasă în pârâul ce se scurge din lac să ne răcorim ceva mai consistent ca-n zilele trecute :-) N-a fost o zi prea lungă dar probabil a fost cea mai scurtă variantă de a ajunge pe Retezat cu un minim de efort într-o zi călduroasă :-)

Mai multe imagini aici

august 2012

Pentru ultima zi plină pe munte ne propunem să vedem mai îndeaproape şi ceva nou (pentru noi). Pentru început însă o destinaţie cunoscută, vârful Peleaga.

Cam aşa arată traseul zilei de azi.

Înainte de a ne mobiliza la drum încerc o panoramă cu zona lacului Bucura, aproape de Salvamont.

Plecăm în jur de 9:00 ca de obicei şi luăm mai multă apă cu noi din izvorul de lângă refugiul Salvamont.

La ora asta soarele luminează tocmai bine culmile pe care le lăsăm în spate aşa că majoritatea imaginilor sunt către culmea Judele-Sântămăria-Slăvei şi Bucura.

Urmăm poteca marcată cu cruce galbenă. La ora asta suntem încă în umbră ceea ce e bine; singurul dezavantaj e că nişte ochiuri de apă pe care le ştiam fotogenice nu sunt încă luminate aşa că mă mulţumesc cu unele situate mai sus în căldare unde soarele a ajuns deja.

E o plimbare lejeră şi plăcută până la panta abruptă, prăfoasă şi plină de pietre instabile către piciorul sudic ce se lasă din Peleaga... dar trecem şi de asta. Pe măsură ce urcăm peisajul e tot mai interesant către vest-sud-vest cu Bucura-Judele-Slăvei şi către vest-nord-vest cu vârful Retezat... din ce în ce mai departe dar cu o cuprindere mai mare.

Bucura I, II şi Iezerul Bucurei (suprapus peste Retezat)

Ieşim în soare în cele din urmă într-o şa înierbată, intermediară de unde poteca se abate către stânga, de-a lungul piciorului (vom reveni aici peste ceva timp, pe un alt drum). În continuare zig-zag-uri mai mult sau mai puţin strânse. Retezatul devine şi el vizibil tot mai bine.

Culmea Judele-Sântămăria-Slăvei şi lacul Bucura

În fundal vârful Retezat

Spre Peleaga... ajungem pe vârf după încă 30 minute, în total cam 1:15 ore de jos de la lac. 2.509 m, cel mai înalt vârf din masiv.

Vârful Peleaga

Panoramă de pe vârful Peleaga.

Către nord-vest se continuă o creastă (bandă roşie) care, prin vârful Iezerul Bucurei, se leagă de zona vârfurilor Bucura I şi II; este o variantă de circuit in jurul lacului care se poate prelungi până în Şaua Bucura / Poarta Bucura / Şaua Judele / culmea Slăvei (până în poteca ce vine dinspre Zănoaga, cruce albastră şi triunghi roşu), un circuit mai lung sau mai scurt, după gustul fiecăruia. L-am făcut altă dată, acum continuăm creasta către nord-est (deşi nici asta nu e o noutate).

Urmează o coborâre în Şaua Peleaga. Soarele e cam în faţă aşa că imaginile mai interesante sunt către zona de unde coborâm şi către Colţii Pelegii, în stânga noastră.

Şaua Peleaga şi urcuşul spre Păpuşa; în centru, în spate, vârful Mare.

În dreapta noastră, lacul Peleaga.

Faţa aceasta a vârfului pare cea mai interesantă, mai ales că şi lumina cade bine. Imaginea de ansamblu aduce puţin cu Dolomiţii. Nu ştiu dacă sunt trasee de căţărare în Colţii Pelegii dar trebuie să fie interesante... imaginea de ansamblu este impresionantă.

În Şaua Peleaga avem în stânga (nord-vest) Valea Rea cu câteva ochiuri de apă (ca orice vale) către care se lasă o potecă ce merge către lacul Galeşul, în căldarea următoare. Din păcate sunt şi oi aşa că lacurile probabil că nu sunt foarte curate. Spre dreapta (sud-est) se poate coborî la lacul Peleaga în cca 15 minute.

Noi însă continuăm către Păpuşa aşa că tot ce-am coborât de pe Peleaga trebuie să urcăm acum la loc, diferenţa între cele două vârfuri fiind de doar 1 m ! Faţa aceasta a vârfului (sud-vest) este un imens conglomerat de plăci, te şi miri cum stau suspendate pe panta abruptă.

În ultimul plan vârful Retezat.

Ajungem sus în cca 30 minute; ne întâlnim doar cu 2 băieţi care veneau de la Buta.

De pe Păpuşa (2.508 m) poteca (bandă roşie) continuă pe creastă către nord-est spre Porţile Închise şi vârful Mare. Circuitul cu lacul Galeşul, valea Rea şi valea Pietrele, înapoi la Bucura, l-am făcut altă dată aşa că acum mergem către sud-est, pe poteca urmată până aici (cruce galbenă).

Lacul şi vârful Peleaga

Bucata de creastă dintre Păpuşa şi Custura leagă creasta principală a masivului (numită de nord) de o creastă secundară (sudică, de la Păpuşa Custurii până către Ciumfu-Gruniu).

De pe Păpuşa urmează o coborâre susţinută până în Spintecătura Păpuşii (nu, nu suntem în Iezer :-)). În dreapta admirăm într-una căldarea cu lacul Peleaga. În partea cealaltă (nord-est), Tăul Adânc nu pare chiar atât de adânc (şi nici prea mare).

După Spintecătură urmează un urcuş pe Păpuşa Mică. Poteca nu ajunge totuşi până în vârf, ocolindu-l pe faţa sud-vestică.

E un drum foarte frumos, pe alocuri expus, cu vedere interesantă către Peleaga.

După câteva suişuri şi coborâşuri ajungem în Şaua Custura. Turma pe care-am văzut-o sus, către vârful Custura, se îndreaptă către căldarea din stânga, spre Stâna din Râu, aşa că nu ne intersectăm cu ea.

Pe noi însă ne interesează să coborâm în dreapta. În valea Peleaga se vede doar o stână veche dar fără clienţi momentan. Din Şaua Custura există o potecă ce coboară către Stâna din Râu. Către valea Peleaga nu e potecă dar se poate coborî pe pantele de iarbă. Nu are rost să urcăm până pe vârful Custura pentru că ne îndepărtăm prea mult de Bucura (ar trebui să coborâm cumva în Poiana Pelegii şi de-acolo să urcăm înapoi la lac).

Din acest unghi diferenţa de 1 m între Peleaga şi Păpuşa e insesizabilă :-)

Lacul Peleaga se află chiar în căldarea de sub şa (practic nu se mai vede din acest unghi). Dincolo de faţa cu jnepeni şi grohotiş din stânga se ghiceşte o altă căldare unde se află lacul Peleguţa.

Coborâm în zig-zag-uri panta abruptă către fundul văii. Trecem de Spintecătura Păpuşii. Limba de grohotiş se poate coborî dar porţiunea de creastă pe care am făcut-o a fost mai interesantă.

Nici aici n-am avut parte de linişte :-)

Ajungem la stână cam în 20 minute. De pe promontoriul de iarbă de deasupra mai privim înapoi către Şaua Custurii de unde am coborât. Doi turişti căutau o cale de acces către lacul Peleaga (venind din Poiana Pelegii). Nu e o potecă marcată dar de sus am văzut ceva posibilităţi de înaintare şi asta ne interesează şi pe noi. Deasemenea, de la stână se poate urca printre tufele de jnepeni către lacul Peleguţa, aflat într-o căldare secundară, la sud de Peleaga.

Spre surpriza noastră de la stână există o potecă bine bătută către lac, marcată cu momâi şi practicată (cu siguranţă) şi de ciobani, urmele de oi fiind foarte numeroase chiar dacă nu proaspete. Dacă pe sus mai adia cât de cât vântul, în fundul văii e o căldură de zile mari aşa că urcăm cu greu până la lac dar recompensa e pe măsură.

Vârful şi lacul Peleaga

Lacul şi şaua Peleaga

Aerul e mai respirabil şi ne răcorim lângă lac... iar cu picioarele chiar în apă, o adevărată desfătare... Bineînţeles că marmotele au dat imediat alarma de cum ne-am apropiat de lac dar apoi s-au resemnat. O pauză şi-o gustare de prânz sunt binevenite. Ne facem siesta pe malul lacului şi pornim iar la drum.

În spate, Păpuşa Mică şi Custura.

Am putea urca înapoi în Şaua Peleaga dar preferăm să traversăm către căldarea din stânga în speranţa că vom vedea mai îndeaproape lacul Peleguţa. Se poate urca fără probleme către o şa deasupra lacului. Avem norocul să vedem şi capre negre; ştiam că există şi-aici dar până acum n-am văzut.

Din şaua menţionată se vede undeva, mai jos, Peleguţa, parţial mascat de un mal înalt (care de fapt îl maschează complet dacă priveşti de sus, de pe Peleaga). E totuşi departe, ar trebui să coborâm şi să urcăm la loc, ceea ce nu ne tentează. Altă dată o să urcăm direct de la stână (cu siguranţă este vreo potecă) într-o altă combinaţie de circuit. Măcar acum ştim exact unde este şi cum se poate ajunge.

În fundal, şaua Peleaga.

În plin soare, lacul Peleaga.

Din locul în care suntem, un picior urcă abrupt către vârful Peleaga şi nu pare practicabil dar celălalt (care însă nu e cel cu marcajul turistic cum credeam iniţial), se poate aborda pe o diagonală de vegetaţie şi grohotiş.

Păpuşa şi lacul Peleaga.

Drumul nostru se dovedeşte foarte bun, cu siguranţă este practicat şi de alţii. În spate, şaua de deasupra lacului de unde tocmai am plecat iar dincolo de vale, în soare, şaua Custura.

O surpriză plăcută... întâlnim un animăluţ cum n-am văzut până acum la munte, probabil o nevăstuică; se uită curioasă pentru puţin timp şi dispare rapid printre bolovani aşa că nu apuc să pregătesc aparatul foto.

Păpuşa Mare şi Păpuşa Mică.

Urcuşul nostru se termină într-o şa largă înierbată, de fapt un mic platou, uşor înclinat; în spate, în soare, Păpuşa.

În partea cealaltă (stânga în imagine) vedem piciorul pe care am urcat dimineaţă către Peleaga, porţiunea finală către vârf.

Urcăm până pe un vârf secundar în stânga unde zăbovim puţin la soare şi mai admirăm căldarea de sub noi unde se vede o porţiune din Peleguţa şi creasta pe care am coborât-o din vârful Păpuşa. E un loc plăcut şi liniştit, aparent mai puţin umblat (deşi sunt câteva inscripţii uriaşe făcute cu bolovani presăraţi prin iarbă).

În fine, ne îndreptăm către poteca marcată şi coborâm pe unde-am urcat dimineaţă. Într-o oră suntem jos la cort după o pauză binemeritată la izvor.

A fost poate cea mai interesantă zi, ca toate acelea în care vezi locuri noi şi te abaţi puţin de la potecile bine bătute. Mâine va trebui să coborâm dar până data viitoare când vom mai ajunge în Retezat avem destule amintiri pe care să le rememorăm cu plăcere.

Mai multe imagini aici

august 2012