"Aşa cum soarele face ca roua dimineţii să dispară
Tot aşa păcatele sunt înlăturate la vederea Himalayei."

Annapurna, zeiţa bogată în hrană sau zeiţa recoltelor... al 10-lea vârf ca înălţime din lume, 8.091 m... primul optmiar urcat vreodată de oameni. Pe 3 iunie 1950, după mai multe săptămâni de efort, Maurice Herzog şi Louis Lachenal au păşit pentru prima dată pe un vârf de peste 8.000 m. Au plătit însă foarte scump, amândoi suferind degerături grave la mâini şi la picioare soldate cu multe amputaţii. Rămân însă nişte eroi ca toţi ceilalţi care au făcut parte din echipă.

Acum, la peste 50 de ani după această aventură, masivul Annapurna rămâne un punct de atracţie pentru alpinişti şi turişti din toată lumea. Situat în centrul Nepalului, relativ accesibil faţă de alte zone mai izolate ale ţării, masivul oferă o varietate mare de trasee pentru toate gusturile şi posibilităţile. Este separat de masivul Dhaulagiri, 8.167 m (la est) prin valea lui Kali Gandaki (cel mai adânc canion din lume) şi de Manaslu, 8.156 m (la vest) prin valea lui Marsyangdi Khola. Pornind pe această din urmă vale, către nord, se poate ocoli tot masivul trecând peste Thorung La, 5.416 m, una din înălţimile cele mai mari pe care le poţi atinge în Himalaya fără să escaladezi un vârf propriu-zis. Tot circuitul în jurul masivului durează cam 16-18 zile, cu perioadele de aclimatizare necesare, răul de altitudine fiind singurul inconvenient cu care te poţi confrunta, afară de vremea rea. La fel de popular şi de spectaculos este şi traseul către ABC, în jargonul local, adică Annapurna Base Camp. Nu este tabăra de bază folosită de expediţia lui Herzog care a abordat masivul dinspre N-NV, pe valea lui Miristi Khola (amănunte în cartea lui Herzog "Cucerirea Annapurnei"). ABC este situată în partea de sud, în "sanctuarul" Annapurnei, o vastă depresiune în inima masivului, unde se ajunge pe valea lui Modi Khola, singura "breşă" în această cetate de piatră şi gheaţă.

Annapurna, peretele sudic la apus, foto Marius

Annapurna, peretele sudic la apus

Mai 2000... în Nepal este perioada premergătoare musonului. După o iarnă uscată, "ciudată" conform standardelor mele, căci în Kathmandu nu ninge şi nu se atinge niciodată temperatura îngheţului deşi sunt circa 1.300 m altitudine, de câteva săptămâni a început să plouă. Nu foarte mult dar sunt semne că se apropie musonul. Încă nu e prea târziu de mers la munte deşi timpul e cam la limita... dar mai devreme nu s-a putut aşa că mă pregătesc de drum. Până-n Pokhara, la circa 200 km vest de Kathmandu, sunt cam 5-6 ore cu autobuzul. Am mai făcut drumul odată acum câteva luni aşa că nu mai este o noutate. Însă dealurile printre care şerpuieşte şoseaua sunt plăcute (re)vederii. Totul este verde şi "musteşte" de viaţă. Adesea, pe malul apei, ai ocazia să vezi o scenă aparte... grupuri de oameni care adună pietre de râu pe care fie le încarcă, bucată cu bucată, fie le mărunţesc cu ciocanul, transformându-le pe loc în pietriş (folosit la construirea sau repararea drumurilor). Cât de greu îşi câştigă unii pâinea zilnică (mă rog, în cazul de faţă, orezul) ! Trishuli şi apoi Seti, râuri bogate care adună în apele lor zăpezile topite ale Himalayei, sunt acum tulburi şi ceva mai umflate decât erau acum când le-am mai văzut, semn că şi la munte au început precipitaţiile. Peste puţin timp aproape că-şi vor dubla debitul !

De data asta merg cu un autobuz mai confortabil, cu aer condiţionat chiar (600 rupii un drum, dublu faţă de cât am plătit data trecută, dar acum drumul până acolo este sponsorizat !). La început mi s-a parut un moft. Prin geamurile fumurii afară părea să fie o frumoasă şi nevinovată zi de primăvară. Dar sfaturile primite s-au dovedit bine venite. Am oprit să servim micul dejun şi de-abia atunci am văzut cum este de fapt afară... o căldură umedă în care respiri ca peştele pe uscat. Aşa trebuie să fie în toată partea de sud a ţării, în Terai, unde, dacă vrei să vezi elefanţi, tigri şi rinoceri, trebuie să mergi în lunile de iarnă. Nu-ndrăznesc să mă gândesc cum va fi pe timpul verii aici sau mai la sud, în India.

Pe la 2 şi ceva ajungem în Pokhara. Este cel mai mare oraş din partea centrală a ţării, pe malul unui lac foarte mare, Phewa Tal, la o altitudine mai mică decât capitala Kathmandu, la circa 820 m altitudine dar mult mai umed, cantitatea de precipitaţii fiind cam de două ori mai mare. E plăcut să petreci câteva zile aici şi sa hoinăreşti pe dealurile din jur de unde se văd mai bine munţii. De obicei sunt multi turişti, cu avantajele şi dezavantajele care decurg de-aici. Planul meu însă este să valorific cât mai bine timpul aşa că nu rămân aici peste noapte. Mă urc într-un taxi până în Phedi (300 rupii... se compensează cu biletul de autobuz neplătit), cu gândul să urc până-n Dhampus, un sat pe o culme de deal la 1.750 m. Văzusem câteva fotografii foarte faine, cu Machhapuchhare reflectat într-un mic lac din sat şi mi-am zis că e un loc care merită o noapte petrecută acolo. În mai puţin de-o jumătate de oră am ajuns în Phedi, pe drumul care continuă până în Naya Pul, pe valea lui Modi Khola (o altă variantă de a urca spre sanctuar, prin Gandruk) şi Baglung, pe valea lui Kali Gandaki.

În Phedi sunt câteva cocioabe, un loc total neinteresant, singurul lucru demn de remarcat fiind poteca pietruită care se vede urcând destul de abrupt prin pădure. Fiind destul de târziu şi neştiind cam cât e de mers pornesc imediat după ce mănânc ceva dulce. Numai bine, că începe să plouă... şi ce poate fi mai plăcut decât să urci o pantă abruptă şi să nu te ude ploaia ci propria transpiraţie sub pelerină ! Dar mi-am zis că face parte din farmecul drumului şi-am continuat încetinel. Noroc că n-a plouat prea mult şi-am putut renunţa la hainele de ploaie. În curând se termină şi pădurea şi încep să apară case şi terenuri cultivate, poteca şerpuind în sus printre ele. Deja este Dhampus, fiind singurul sat menţionat pe hartă, dar cum la munte satele se întind pe distanţe mari şi culmea dealului nefiind nicicum vizibilă mi-am zis să nu mă bucur prea devreme. Îmi mai trag sufletul şi mai fac câteva poze. O lumină blândă, poate nu suficientă pentru aparatul meu modest, dar plăcută. Dealurile sunt de un verde crud, proaspăt, ca după ploaie, aerul curat... mult mai fain decât la orice hotel confortabil în Pokhara.

Nu după mult timp ajung şi-n "centrul" satului, mai bine zis pe culmea pe care o căutam eu, la circa 1.750 m. Puţin dezamagit... munţii nu prea se văd, sunt mulţi nori. De-aici, din Dhampus, Machhapuchhare pare la o azvârlitură de băţ. Dar tocmai vârful lui pe care vroiam să-l văd din unghiul ăsta era acoperit de nori şi aşa a rămas cam toată noaptea. La fel Annapurna sud şi Hiunchuli. M-am consolat cu gândul că în zilele următoare o să mă apropii mai mult şi nu se poate să nu fie şi soare la un moment dat. Am trecut pe la punctul de control (permisul de acces în zona de conservare costă cam 1000 rupii, circa 15 $, pe care l-am luat încă din Kathmandu) apoi am căutat un loc de cazare. Nicio problemă căci sunt destule hanuri şi puţini turişti. Din păcate Dhampus este "renumit" pentru hoţii care, se spune, îşi fac de cap de multe ori, aşa că nu e foarte recomandat să stai la cort sau să-ţi laşi camera neîncuiată. Lacul după care mă uitam eu, nu este acum decât o baltă amărâtă pe jumatate secată. Probabil are apă mai multă în sezonul ploios dar acum n-arată prea grozav. Am mâncat şi-am mai stat afară în speranţa că norii se vor mai ridica. M-am conversat puţin cu un băiat din Elveţia care venea dinspre Thorung La. Se mulţumise cu circuitul în jurul masivului şi renunţase la ABC pentru că zicea că vremea nu fusese prea bună în ultimele zile. Era într-o vacanţă de vreo 6 luni pe care şi-o permitea cam la fiecare 2 ani când pleca hai-hui prin lume... un program, trebuie să recunosc, de invidiat...

Porter, foto Marius

Porter

Am mers la culcare relativ devreme. M-am trezit de mai multe ori să văd ce mai e pe-afară şi pe la 5:30 am ieşit să văd răsăritul. Am urcat puţin deasupra satului... frumos dar nu spectaculos. Senin, dar munţii s-au acoperit destul de repede cu o pâclă ce se ridica din văi. Spre vest, dincolo de valea lui Kali Gandaki, am întrezărit pentru scurt timp şi silueta lui Dhaulagiri. Întrucât urma o zi destul de lungă pe la 7:30 m-am pregătit de plecare. Este deja suficient de cald ca să merg în tricou. Drumul e foarte plăcut printr-o pădure rară şi pajişti pe care pasc bivoli şi cai. Poteca e foarte clară, e singura de altfel aşa că e destul de greu să te rătăceşti. Doar înainte de Pothana, următorul sătuc, apare o bifurcaţie, un drum care coboară spre Khare, undeva pe şoseaua Pokhara-Baglung (o altă variantă de acces către ABC). Până-n Pothana, la 1.990 m, am făcut cam o oră. Aici e un punct de belvedere frumos către Machhapuchhare care însă este aproape complet acoperit de nori deşi aici, jos, este soare. Urmează un urcuş prin pădure de circa o jumătate de oră până în Deurali, la 2.150 m. Aici, surpriză... Annapurna sud şi Hiunchuli, pe care pădurea i-a ascuns până acum vederii, strălucesc în plin soare. Un astfel de loc te îmbie la o mică pauză de ceai... Câteva hanuri şi tarabe pline de suveniruri care mai de care mai colorate contrastează puternic cu albul zăpezii care acoperă vârfurile munţilor. Deurali este situat pe culmea care desparte valea lui Modi Khola (ce duce către sanctuar) de valea lui Mardi Khola pe care am mers până acum. Aşa că urmează o porţiune destul de lungă de coborât pe o potecă pietruită prin pădurea bogată. O lungă bucată de drum mă însoţeşte un băiat din Pokhara, absolvent de geografie, care mergea pentru cercetari pe teren, în jurul Annapurnei (a nu ştiu câta oara... ) aşa că timpul s-a scurs foarte repede.

După o oră şi jumătate (chiar dacă diferenţa de nivel nu este chiar atât de mare) ajungem în Tolka, la circa 1.800 m. Un loc însorit pe panta abruptă a văii. Modi Khola se vede departe, jos, în valea dominată de vârfurile Annapurna sud şi Hiunchuli peste care încep deja să se adune norii. O mică pauză de masă. Ca să mănânc ceva cald mă orientez către un porridge de porumb îndulcit cu miere... fără să-mi dau seama că e de fapt un fel de mămăligă dulce ! Tolka este un loc foarte primitor şi e foarte tentant să zaci la soare şi să admiri peisajul dar călătorului îi stă bine cu drumul. Poteca iese curând din sat şi trece peste un pod suspendat deasupra unui torent, acum uscat. Urmează Landruk, la 1.600 m, unde ajung după circa o oră. Este un mare sat Gurung, oarecum imaginea în oglindă a lui Gandruk (sediul ACAP - Annapurna Conservation Area Project), situat pe partea cealaltă a văii. Case de piatră şi lemn cu acoperişul din dale subţiri de piatră, gospodării mari, agăţate pe terasele dealului, bivoli care rumega apatic, grădini verzi, multe flori... un sat tipic pe panta terasată a muntelui. La capatul de jos al satului este un drum care coboară direct spre Modi Khola (şi-apoi urcă pe o pantă extrem de neatrăgătoare spre Gandruk) şi un altul care continuă către nord, spre ABC.