Evaluare utilizator: 5 / 5

Steluță activăSteluță activăSteluță activăSteluță activăSteluță activă
 

Cercetările de arhivă ale Dr. Nicolae Marcu (1) arată că homeopatia a devenit cunoscută în ţara noastră, pe teritoriul Principatelor Române, după anul 1830, destul de timpuriu, cam în aceeaşi perioadă în care homeopatia se răspândea în alte ţări europene. Se pare însă că etnoiatria românească utiliza multe plante medicinale, oarecum în "spirit homeopatic", cu multe secole înainte de Hahnemann. În acest sens, Mihai Neagu (2) susţine că şi "în homeopatie există o tradiţie empirică ce se pierde în negura timpurilor". Această afirmaţie se bazează pe numeroasele exemple de plante medicinale utilizate în fitoterapie, cunoscute (şi) de ţăranii români şi folosite, mai târziu, ca punct de plecare pentru prepararea unor remedii homeopate, de exemplu muşeţelul (Chamomilla), păpădia (Taraxacum), sunătoarea (Hypericum), ruşcuţa de primăvară (Adonis), gălbenelele (Calendula), etc. Astfel şi homeopatia ar avea o bază în medicina populară, ca şi alopatia.

M.Neagu mai arată în articolul său faptul că în medicina populară este foarte importantă cantitatea de substanţă activă folosită care determină atât intensitatea răspunsului cât şi calitatea acestuia, principiu care se regăseşte şi în teoria lui Hahnemann referitor la diluarea şi dinamizarea remediilor homeopate. Însă alte aspecte ale homeopatiei moderne nu se regăsesc în etnoiatrie, homeopatia fiind mult mai complexă iar remediile homeopate având indicaţii mai precise şi mai variate decât cele ale plantelor folosite în medicina populară.

Primii medici care au practicat homeopatia în Principatele Române urmând doctrina homeopatică aşa cum a fost ea elaborată de Hahnemann au fost cel puţin trei (atestaţi documentar conform lui N.Marcu): Friederich Kraft în perioada 1836-1856, Eduard Spech între 1846-1865 şi Alois Jenicek între 1859-1870. Farmacistul braşovean Johan Martin Honigberger (1795-1869) a fost elev al lui Hahnemann în anii 1836-1837 şi a practicat atât medicina alopată cât şi homeopată pe teritoriul României precum şi în Bulgaria, Turcia, India şi Pakistan.

Friederich Kraft (1811-1854) a fost magistru în chirurgie, obţinând diploma la Viena în 1837 şi dreptul de liberă practică în 1838. A fost chirurg la Brasov, fiind primul ce a operat sub narcoză cu eter în 1847. A practicat homeopatia încă din anul 1838 dar nu există documente privitoare la tratamentele efectuate, remediile folosite şi rezultatele obţinute.

Medicul sas Eduard Spech (1816-1871) a obţinut titlul de doctor în medicină tot la Viena în 1846. El a scris prima lucrare în limba română în domeniul homeopatiei numită "Ajutor în trebuinţă, spre ajutorarea proprie în cazurile cele mai urgente de îmbolnăvire, după sistema medicală homeopatică". Şi-a adus de la Viena o colecţie bogată de remedii homeopate care a fost oferită pentru vânzare farmacistului Rissdorfer în Bucureşti. Probabil că acesta a vândut remedii şi fără reţetă medicală ceea ce a determinat efectuarea unei anchete ordonată de conducătorul Serviciilor sanitare, Dr. Carol Davila. Remediile au fost confiscate şi doctorul Spech s-a văzut în imposibilitatea temporară de a continua tratamentele pentru pacienţii săi. Ulterior el şi-a reluat practica, în formă privată, în 1864 încă mai lucrând în Bucureşti. Nu se ştie când a parasit ţara, moartea găsindu-l în Australia în 1871.

Eduard Iuliu Rissdorfer a fost primul farmacist homeopat care a lucrat în Bucureşti. Bine pregătit şi recunoscut ca o autoritate în domeniul farmaciei, el a activat în Comisia farmaceutică de pe lângă Consiliul Sanitar Superior între 1865-1881 şi a fost preşedintele Gremiului Farmaceutic timp de mai mulţi ani.

Alois Jenicek, magistru în chirurgie şi doctor în medicină, a fost un alt practicant al homeopatiei la mijlocul secolului XIX. Apreciat pentru activitatea sa el a fost ales în 1856, înainte de a veni în Principate, ca membru titular al Societaţii medicilor homeopaţi din Austria.

În 1863 Consiliul Medical Superior, în cadrul activităţii de organizare a practicii medico-farmaceutice, a interzis tratamentul homeopatic în instituţiile publice admiţând numai practica privată. De asemenea s-a interzis medicilor homeopaţi să administreze remedii direct pacienţilor precum şi farmaciştilor fără ordonanţă medicală. Homeopatia în România secolului XIX a avut adversari hotărâţi ca I.Seleminski sau P.Vasici-Ungureanu în timp ce C.Davila, N.Turnescu, Al.Marcovici, I.Felix au afişat o neîncredere vis-a-vis de efectul terapeutic al dozelor infinitezimale. În Transilvania, medicul J.Sabo s-a opus (în parlament) înfiinţării unei catedre de homeopatie la Facultatea de Medicină din Cluj. Mai târziu însă, Dr. F.Iacob a comunicat punctul de vedere al autorităţilor sanitare care recunoşteau că homeopatia nu poate fi interzisă deoarece este la modă şi este inofensivă (3).

Începând cu perioada interbelică s-au afirmat în medicina românească alte personalităţi ce au asigurat o popularitate mai mare pentru homeopatie în ţara noastră. Constantin Bărbulescu (1898-1973) a obţinut titlul de doctor în medicină şi chirurgie la Iaşi în 1927. A efectuat unele stagii în străinatate şi a aflat de homeopatie în 1935. A studiat la Paris sub îndrumarea lui Leon Vanier şi la revenirea în ţară a început să practice homeopatia în Bucureşti, ajungând să fie cunoscut ca un vindecător competent şi devotat celor suferinzi. În 1946 a publicat un nomenclator al Materiei Medica Homeopate şi o monografie a sulfului iar în 1956 a mică lucrare "Ce trebuie să ştim despre homeopatie" pe care o distribuia gratuit pacienţilor săi. A activat în cadrul Societăţii Române de Homeopatie încă de la înfiinţarea acesteia în 1947. În 1969 a înaintat un memoriu Ministerului Sănătăţii cu propuneri menite să facă homeopatia mai cunoscută în ţara noastră. A colaborat cu medici care au fost interesaţi să aprofundeze ştiinţa homeopatiei, contribuind astfel la formarea unor homeopaţi a căror activitate s-a întins până în zilele noastre.

Petre Georgescu (1889-1974), chirurg distins format la şcoala bucureşteană, a fost şi un adept al homeopatiei şi a încercat să contribuie la afirmarea acestei practici considerând că, pentru atingerea scopului măreţ de alinare a suferinţei omului bolnav, se pot folosi în egală măsură atât mijloacele medicinei clasice cât şi cele provenite din alte surse. A aflat despre doctrina homeopată încă din perioada internatului şi a corespondat pe această temă cu colegi din Germania şi Franţa. A rămas credincios homeopatiei toată viaţa sa, aplicând-o în practică paralel cu chirurgia. În perioada interbelică P.Georgescu se întâlnea periodic cu alţi doctori, foşti interni, discutând pe teme de specialitate. În 1937 el le prezintă un articol dintr-o revistă englezească în care se vorbea de homeopatie. Cei mai interesaţi de subiect au fost N.Nicolicescu şi C.Fulga.

Nicolae Nicolicescu (1900-1958) lucra ca medic internist la Clinica de urologie a profesorului Hortolomei de la spitalul Colţea. Devenind pasionat de homeopatie el a început să practice, prescriind remedii homeopate cu rezultate foarte bune. În 1942, după un studiu intens de cinci ani, el a renunţat definitiv la alopatie. În 1945 a participat la o campanie antiexantematica în judeţul Suceava şi îmbolnăvindu-se s-a tratat cu succes folosind remedii homeopate. În perioada 1945-1948 Dr. Nicolicescu a dorit să pună bazele unei şcoli de homeopatie şi a contactat în acest scop colegi mai tineri, cel mai interesat arătându-se a fi Gheorghe Bungetzianu care a rămas fidel homeopatiei până la trecerea sa în nefiinţă.

N.Nicolicescu a fost bun prieten, încă din timpul liceului, cu Costin Fulga care a obţinut titlul de doctor în medicină în 1924. Pregătirea sa temeinică în medicină internă, bacteriologie, boli infecţioase, anatomie patologică şi dermatologie era dublată de pasiunea pentru muzică, pictură şi poezie. A fost interesat şi de homeopatie pe care a practicat-o la spital şi în cabinetul său folosind remedii din străinătate sau de la farmacistul Iacobi din Bucureşti.

Farmacistul Victor Iacobi este părintele farmaciei moderne homeopate româneşti. A absolvit Facultatea de farmacie din Bucureşti şi apoi a lucrat la farmacia pe care a moştenit-o de la tatăl său, în apropiere de Piaţa de Flori. La sugestia unei rude din Germania el a înfiinţat şi o secţie de homeopatie, fiind ajutat cu material documentar şi tincturi-mamă. Oficial activitatea acesteia s-a încheiat în 1948 dar Iacobi a continuat să lucreze pentru clienţii săi. Noua farmacie homeopată a fost înfiinţată în cadrul Farmaciei nr.7 din Calea Victoriei, ca secţie experimentală, în 1970, în colaborare cu Cezarina Ţuchel. În anii următori Iacobi a continuat să activeze pe post de colaborator, deşi contractul său cu Oficiul farmaceutic expirase, contribuind cu experienţa sa la dezvoltarea secţiei până când moartea l-a răpus în 1974.

Un alt moment important în istoria homeopatiei în România s-a petrecut în 1968 când Dr. Tiberiu Ionescu reuşeşte să înfiinţeze, printr-o hotărâre a Ministerului Sănătăţii, un Cabinet Metodologic de Homeopatie în cadrul Policlinicii Diham.

Dr. Ioan Bratu (1910-1963) a fost o personalitate remarcabilă a gândirii medicale romaneşti, adeptul unei medicini complexe. A urmat cursurile Facultăţii de medicină din Cluj apoi a fost asistent în clinica profesorului Iacobovici pe care l-a urmat, ca medic primar urolog, la Spitalul Brâncovenesc. În timpul războiului a fost grav rănit la un picior şi a trebuit să stea la pat mai mult de un an. Şi-a găsit refugiul în studiu venind cu această ocazie în contact cu o literatură medicală deosebită faţă de ceea ce citise până atunci: acupunctura şi homeopatia. Dr. Bratu a fost printre primii medici care au practicat acupunctura în Romania, dar a fost interesat şi de homeopatie. Considerând că rolul esenţial al medicului este de a-i ajuta pe cei suferinzi, el apela, de la caz la caz, fie la homeopatie, fie la acupunctură, fie la alopatie. În domeniul homeopatiei el a fost atât unicist cât şi pluralist. A trebuit să înfrunte atitudinea defăimătoare a unor confraţi care nu acceptau decât medicina "academică", tratând homeopatia şi acupunctura ca simple concepţii "heterodoxe" care nu merită să fie studiate. De aceea la prima vedere el pârea un om închis şi ursuz. Faţă de bolnavi însă Dr. Bratu manifesta o mare căldură sufletească şi o corectitudine care i-a influenţat pe mulţi din cei cu care a venit în contact. A dus o campanie susţinută pentru recunoaşterea şi oficializarea altor metode medicale, diferite de alopatie şi în special acupunctura. A contribuit astfel la crearea Cercului de acupunctură al Uniunii Societăţilor de Ştiinte Medicale şi a Cercului de homeopatie. Din nefericire el a fost răpus prematur de un cancer pulmonar, la vârsta de 53 de ani, în plină putere de creaţie.

În cele din urmă, în 1980 Ministerul Sănătăţii a reglementat activitatea de instruire în domeniul homeopatiei în ţara noastră. Aceasta a început să se desfăşoare în cadrul Centrului de perfecţionare a personalului sanitar superior sub îndrumarea Dr. Ioan Teleianu, iniţial sub forma unor cursuri pe parcursul a trei cicluri, în trei ani succesivi, urmate fiecare de o examinare. Primi lectori au fost Gh.Bungetzianu, V.Săhleanu, P.Chirilă, C.A.Blăjeni, I.Nicea, Maria Polihroniade, P.Pârvulescu şi Cezarina Ţuchel. În noiembrie 1981 are loc primul simpozion naţional de homeopatie, tradiţie care continuă în fiecare an.

În prezent activitatea de instruire a medicilor în domeniul homeopatiei se desfăşoară în continuare sub egida Societăţii Române de Homeopatie (SRH) în activitatea căreia se implică tot mai mulţi medici tineri entuziaşti. Practica privată s-a extins considerabil în anii din urmă şi homeopatia este tot mai apreciată de pacienţi. În afara de SRH au luat naştere şi alte organizaţii şi asociaţii profesionale care încearcă să facă homeopatia cunoscută atât în rândul medicilor cat şi al pacienţilor prin seminarii şi întâlniri de specialitate.

(1) N.Marcu, "Începuturile homeopatiei în România", "Viaţa Medicală", vol. XXXII, nr.4, 1985.

(2) M.Neagu, "Fitoterapia homeopatică în etnoiatria românească", "Apărarea sănătăţii ieri şi azi", editura Medicală, Bucureşti, 1984.

(3) Cezarina Ţuchel, "Momente din drumul homeopatiei româneşti" la Conferinţa naţională de homeopatie, oct. 1991, Bucureşti.


A- A A+

Nota bene

Informaţiile despre homeopatie prezente pe site au rol informativ general şi nu se raportează la cazuri particulare. Ele nu sunt în mod obligatoriu atotcuprinzătoare, detaliate sau permanent actualizate. Ele nu pot să înlocuiască sfatul calificat al unui medic homeopat în cadrul unei consultaţii şi nu sunt destinate auto-tratamentului.

Afișări articole
1013452