În 1790 Hahnemann a avut curiozitatea să facă un experiment pe propria lui persoana cu scoarţa arborelui de Cinchona (din care mai târziu se va izola chinina) folosită, la acea vreme, pentru tratamentul malariei, despre care însă nu se ştia cum acţionează în acest scop. Administrându-şi substanţa respectivă a observat că dezvoltă simptome ca şi cum ar avea malarie, simptome care dispar la un timp după ce opreşte administrarea.
A repetat experimentul de mai multe ori şi de fiecare dată s-a întâmplat la fel. Probabil astfel a încolţit în mintea lui Hahnemann ideea că o substanţă capabilă să producă anumite simptome la un individ sănătos poate eradica simptomele similare ale unui bolnav, ceea ce nu este altceva decât principiul de bază al homeopatiei, "Similia Similibus Curantur".
Experimentul i-a permis lui Hahnemann să formuleze două concluzii importante: (1) posibila aplicare în practică a principiului similarităţii şi (2) necesitatea realizării unor experimente pe voluntari sănătoşi pentru a studia efectele remediilor. Pentru o vindecare ideală adică permanentă, rapidă şi blândă (paragraful 2, Organon) este necesară alegerea corectă a remediului, lucru care se face prin suprapunerea simptomelor bolii cu cele ale remediului. Cu cât aceasta se realizează mai bine (deci cu cât cele două seturi de simptome sunt mai asemănătoare), cu atât homeopatul se apropie de similimum, remediul cel mai indicat, de unde necesitatea de a cunoaşte cât mai exact simptomele caracteristice fiecărui remediu în parte. Aceste informaţii despre remedii sunt consemnate în Materia Medica, lucrare fundamentală în homeopatie, realizată prin colectarea datelor obţinute prin experimente pe voluntari şi a celor din cărţile de toxicologie. Aceste experimente se numesc proving-uri (din engleză "to prove" = a demonstra şi germană "Prufung" = a testa, a investiga).
De ce se fac aceste experimente pe oameni şi nu pe animale ? Răspunsul cel mai simplu este pentru că remediile se folosesc pentru oameni. Efectele în plan fizic pot să fie foarte diferite la oameni faţă de animale. De exemplu iepurii pot mânca mătrăgună (care este foarte toxică pentru om) şi aricii cantaride; morfina face câinii să vomite şi-i adoarme dar excită pisicile; şobolanii sunt imuni la difterie, etc. Astfel de informaţii nu ar fi de mare folos în Materia Medica şi-n practica medicală.
În plus, pentru alegerea remediului sunt importante senzaţiile particulare care sunt subiective şi nu s-ar putea obţine de la niciun animal. Este important să cunoaştem felul particular în care se manifestă o durere de exemplu, dacă este pulsatilă, înţepătoare, tăietoare, ca o apăsare, sfâşiere, lovitură, etc, dacă şi unde iradiază şi ce alte simptome o însoţesc. Deasemenea, realizând experimentele pe animale, n-am fi aflat simptome emoţionale şi mentale ca de exemplu indiferenţa faţă de cei iubiţi la Sepia, senzaţia de superioritate la Platina, suspiciunea şi neliniştea la Arsenicum album, gelozia nebună la Lachesis sau Hyosciamus, depresia profundă mergând până la suicid la Aurum metallicum, etc.
Hahnemann descrie în Organon, în paragrafele 120-145, condiţiile necesare pentru realizarea unui proving. Astfel, subiecţii trebuie să aibă o sănătate cât mai bună, să ducă o viaţă simplă ferită de emoţii sau pasiuni puternice, să aibă o dietă simplă dar hrănitoare, să fie persoane de încredere şi suficient de inteligente pentru a avea siguranţa că simptomele relatate sunt corecte. Iniţial Hahnemann a folosit, pe el însuşi şi pe prieteni, substanţe în stare crudă şi tincturi-mamă dar a observat că reacţia determinată era fie prea slabă, fie prea puternică (în cazul substanţelor toxice). Folosind însă doze mici, preparate prin dinamizare, simptomele sunt mai numeroase şi mai rafinate, chiar în plan psihic şi mental. De aceea el recomandă să se înceapă cu potenţa 30 CH, zilnic, până când încep să apară primele simptome, după care remediul nu se mai administrează. Subiectul are datoria să noteze cu acurateţe toate simptomele, localizarea cât mai exactă, momentul apariţiei şi evoluţia lor în timp, factorii de agravare şi ameliorare, fenomenele asociate, senzaţiile exacte pe care le are, cauza determinantă (dacă este posibil). Chiar dacă simptomele care apar sunt neplăcute, ele au o durată limitată în timp şi dispar de la sine încetul cu încetul.
La cei sensibili, cu o susceptibilitate mai mare la remediu, simptomele apar mai repede şi cu o intensitate mai mare. Dintre aceştia se selecţionează cei care vor continua proving-ul cu potenţe mai mari pentru a afla şi alte simptome, cât mai deosebite şi particulare care apar mai ales la potenţe înalte. Uneori subiectul poate suferi destul de mult şi se poate pune întrebarea dacă este etic să administrezi unui om sănătos astfel de substanţe, unele cu potenţial toxic. Într-un proving cu remedii dinamizate însă nu se poate vorbi de toxicitate, efectul în timp este limitat iar subiecţii sunt voluntari participând la experiment în cunoştinţă de cauză. Este oare mai etic să faci experimente pe animale care în faţă omului nu pot spune nici da, nici nu ? Oricum, pe termen lung, sănătatea subiecţilor nu este afectată ci dimpotrivă vitalitatea lor creşte. Hahnemann însuşi a făcut aproape 100 proving-uri pe propria persoană şi a murit la vârsta de 88 ani, lucrând şi scriind până în ultimele clipe ale vieţii ! De aceea el a recomandat ca proving-urile să fie făcute de tineri, pentru efectele lor benefice şi mai ales de medici pentru ca acurateţea informaţiilor să fie maximă.
Au existat însă şi "pasionaţi" care au exagerat, mergând poate prea departe cu experimentele făcute pe ei înşişi, din dorinţa de a cunoaşte cât mai multe lucruri despre remediile folosite. Însă informaţiile pe care le-au obţinut au ajutat ulterior atâţia oameni aflaţi în suferinţă !
