În munţii Măcin revenim întotdeauna cu plăcere chiar dacă traseele sunt cam aceleaşi. Dacă prima dată, în 2011 (Prin munţii Măcinului, Culmea Pricopanului - Ţuţuiatu), am umblat 3 zile cu cortul în spate fără să avem prea multe informaţii despre zonă, în anii din urmă am preferat drumeţii scurte, de o zi, cu cortul pe lângă maşină, în locuri mai izolate unde să ne relaxăm în cântecul păsărelelor. Deşi primăvara sunt multe flori, în luna mai bujorii sunt aceia care ne atrag (pe noi şi pe alţii) în mod special. Mai târziu în an este deja prea cald.

Prin munţii Măcinului, a doua zi :: o parte din creasta principală, Ţuţuiatu - Ghiunaltu - Moroianu - Greci

După o noapte în care vântul a bătut fără încetare şi în care fiecare a dormit cum a putut (relativ bine, totuşi), ieşim pe rând din cort să ne dezmorţim. Jos, spre Greci e lumină dar în partea cealaltă, spre pădure, e ceva ceaţă şi-un nor destul de jos dar, pe ansamblu, pare în regulă. Luăm mâncarea şi sticlele de apă şi coborâm la izvor. Ocupanţii cortului de-acolo nu dau semne de viaţă. Mâncăm pe-ndelete, pregătim câte ceva şi pentru drum, luăm apă şi-napoi pe vârf... parcă mai greu acum, la urcuş şi cu toate sticlele pline...

Prin munţii Măcinului, prima zi :: Culmea Pricopanului între Caramalău şi Sulucu Mare, traversare către Ţuţuiatu

Multă lume susţine că oricine e pasionat de munte trebuie să ajungă măcar o dată şi în munţii Măcinului... nu doar pentru că există şi sunt cei mai bătrâni munţi din România ci pentru că într-adevăr merită să fie văzuţi. Ce a rămas în prezent din fundaţia vechilor munţi Hercinici nu depăşeşte înălţimea medie de 400 m dar efortul de a urca şi coborî crestele în miniatură se poate dovedi destul de serios dacă îţi propui un traseu suficient de lung iar orientarea pe creasta principală a Măcinului, împădurită, e un bun exerciţiu de orientare, ţinând cont de multele poteci care împânzesc pădurea.