În Parâng ajungem mai rar dar întotdeauna cu aceeaşi bucurie ca prima dată, cu mulţi ani în urmă (2010). Fără să fie un munte mare sau cu trasee dificile, lacurile ascunse în căldările glaciare îi dau un farmec aparte. Într-o zi lungă de vară poţi parcurge toată creasta principală din staţiunea Parâng (Petroşani) până în Transalpina dar farmecul muntelui e mai evident dacă îl străbaţi încet, cu cortul şi explorezi şi locurile mai puţin umblate.

Venind dinspre Obârşia Lotrului, un prim contact vizual cu muntele îl avem din şosea, prin silueta masivă a vârfului Mija. Trecem de Groapa Seacă şi ne amintim de prima noastră incursiune în Parâng începând cu zona Slivei-Cârja (vezi Circuit cu cortul în Parâng). Acum mergem către extremitatea de nord-vest a muntelui până în staţiunea Parâng profitând de asfaltul bun care ne duce până la capătul de sus al gondolei.

Începem să urcăm pe la orele prânzului, puţin atipic, dar aşa ne-am planificat socotind şi drumul de la Bucureşti până aici. La ora asta nu mai este nimeni cu rucsac mare în spate; dealtfel, majoritatea care vin până aici sau stau prin zonă fac drumeţii de o zi şi nu se complică aşa cum facem noi, cu atâtea kg în spate.

În centru-dreapta vârful Cârja

E cald iar dacă nu adie vântul e foarte cald… dar decât să plouă parcă e mai bine aşa. O dată ce lăsăm în urmă ultimele case începe să se simtă ici-colo câte-o pală de vânt. La Piatra Crinului rămânem pe poteca de vară care ocoleşte Parângul Mic de-a coasta. Urcuşul către vârf nu e greu dar e un efort în plus pe care-l evităm acum, la început. Ocolind un picior scurt de munte ajungem în şaua Izvorul (unde dealtfel nu e niciun izvor), pe creasta principală şi apoi în şaua Scurtu unde se bifurcă spre stânga drumul spre lacul Mija (punct galben).

Continuăm pe poteca de creastă (bandă roşie) aşa cum ne conduce, pe sub un vârf secundar şi apoi către vârful Scurtu. Sunt plaiuri domoale, umblate de oi care acum, din fericire, sunt undeva mai jos. Doar câinii se aud hămăind din când în când, probabil când vântul le aduce mirosul câinilor de pe creastă care însoţesc turiştii.

Custura şi vârful Cârja

În stânga se întinde valea pârâului Mija Mare plină de jnepeni şi bolovani, vale mărginită în faţa noastră (nord) de frumoasa custură Cârja pe care ne dorim de mult să o parcurgem, motiv pentru care privim cu atenţie toate detaliile. Faţa nordică e foarte abruptă şi nu lasă nicio variantă de ocolire dacă ar fi necesar; ne punem speranţele în faţa cealaltă care ştim că e ceva mai prietenoasă.

Vârful Cârja se apropie tot mai mult şi privim cu interes silueta lui masivă pentru că din partea asta n-am urcat până sus. În martie 2024 am ajuns până la cca 100 m sub vârf dar parcă era cu totul altă lume... zăpadă, ninsoare uşoară, vânt puternic în rafale şi sus o ceaţă de nu se vedea vârful. Recunoaştem cât de cât locurile chiar dacă atunci am mers matematic iar acum mergem mai mult pe potecă.

Urmează o parte stâncoasă şi ceva mai sus o zonă ca o copaie unde zac ruinele refugiului Cârja, Rudolf Schutte. Tradiţia începută în 1889 e de mult uitată. Refăcut în 2006 acum e complet inutilizabil, fără acoperiş, doar 3 pereţi de piatră şi-o placă ruginită în fereastră.

Cu ceva ani în urmă se auzea că ar urma să fie reparat sau refăcut complet dar anii au trecut iar după cum arată acum, în 2024, e clar că nu s-a întâmplat nimic între timp. Locul e foarte interesant, adăpostit, iarna deseori complet îngropat în zăpadă. Fără apă, era un refugiu pentru vreme rea sau un punct de plecare iarna, acum însă e doar o simplă amintire şi un punct de reper pe creastă, la peste 2.200 m.

După refugiu poteca are două variante, pe stânga (mai puţine pietre) şi pe dreapta. Iarna e o singură variantă, drept înainte, pe o creastă scurtă după care urmează o faţă abruptă de iarbă şi grohotişuri. Acum urcăm serpentinele potecii dar ne amintim de albul înceţoşat care se întindea aici cu 6 luni în urmă. Zona este expusă avalanşelor şi este porţiunea poate cea mai periculoasă iarna în drumul spre vârf. Acum înaintăm încet pe poteca pietroasă.

Vârful Cârja (2.405 m)

După multe serpentine panta se domoleşte. Poteca ocoleşte vârful aşa că ne abatem spre stânga şi curând ajungem pe vârful Cârja, la 2.405 m. Privim roată. Tot înainte, spre sud, se întinde creasta principală a muntelui până la Parângul Mare. Spre nord-est se prăvale custura Cârja (mai dificilă în acest sens) după care urmează zona prietenoasă din zona vârfului Mija.

Noi ne propunem să ajungem cumva la lacurile Verde-Slivei, în căldarea Slivei, care se întinde spre est sub noi. Evident nu-i nicio potecă şi în mare parte sunt pereţi abrupţi şi grohotişuri repezi. Cu ceva ani în urmă am coborât însă pe nişte feţe abrupte de iarbă şi grohotişuri, e-adevărat fără bagaj, fiind la o tură de-o zi (vezi Ceţuri în Parâng).

Ne uităm cu atenţie şi parcă recunoaştem o linie de grohotiş roşcat la care se poate ajunge pe nişte feţe de iarbă. Coborâm puţin sub vârf şi continuăm cu atenţie. E mai incomod cu un rucsac greu dar beţele sunt de mare ajutor (ca întotdeauna când ai bagaj mare în spate). Curând ajungem la limbile mari de grohotiş dinainte de lacul Cârja (2.115 m altitudine, spre 3 m adâncime). O pauză pe iarba moale şi câteva momente de relaxare vizuală cu apa verde a lacului sunt bine venite după atâtea pietroaie pe care-am coborât.

Lacul Cârja (2.115 m)

E frumos aici dar nu e apă de băut (cel puţin nu acum, în august) aşa că părăsim căldarea lacului şi coborâm către zona mare de verdeaţă unde se văd mai multe fire de apă. Un fost adăpost de ciobani e la fel de dărăpănat cum îl ştim de mulţi ani, e clar că nu mai vine nimeni cu oile aici. Poţi pune cortul unde te inspiră dar preferăm să mergem până la lacul Slivei unde e o poieniţă între jnepeni chiar lângă lac. Pământul e moale, e linişte, locul pare rupt din poveşti iar apa e aproape.

Lacul Slivei

Întindem repede cortul şi ne pregătim pentru ritualul de seară. Ne spălăm mai sus, la un pârâiaş care nu are contact direct cu lacul. Pârâul emergent al lacului Slivei e inaccesibil, fiind într-o mare de jnepeni. Legătura cu lacurile de sus, lacul Mic şi lacul Verde e inaparentă, ambele fiind destul de secate. Totuşi, în lacul Slivei vine un jet puternic de apă din pământ, poate combinat şi cu ceva izvoare. Dacă vine din pământ e bine dar pentru mai multă siguranţă pentru băut filtrăm suplimentar apa fiindcă nu vedem exact sursa printre jnepeni.

Nu-i nimeni aici şi e o linişte de-ţi piuie urechile, parcă nenaturală când vii din iureşul unui oraş mare. Doar câte-o pasăre se aude din când în când şi cam atât. Ne băgăm devreme în sacii de dormit dar spre miezul nopţii, după ce luna coboară dincolo de vârful Stoieniţa, ieşim să admirăm Calea Lactee şi ici-colo câte-o Perseidă... dar sunt mai multe avioane decât Perseide. Probabil mai târziu în noapte sunt mai frecvente şi mai evidente dar restul Perseidelor le vedem... în somn.