În Parâng ajungem mai rar dar întotdeauna cu aceeaşi bucurie ca prima dată, cu mulţi ani în urmă (2010). Fără să fie un munte mare sau cu trasee dificile, lacurile ascunse în căldările glaciare îi dau un farmec aparte. Într-o zi lungă de vară poţi parcurge toată creasta principală din staţiunea Parâng (Petroşani) până în Transalpina dar farmecul muntelui e mai evident dacă îl străbaţi încet, cu cortul şi explorezi şi locurile mai puţin umblate.

Venind dinspre Obârşia Lotrului, un prim contact vizual cu muntele îl avem din şosea, prin silueta masivă a vârfului Mija. Trecem de Groapa Seacă şi ne amintim de prima noastră incursiune în Parâng începând cu zona Slivei-Cârja (vezi Circuit cu cortul în Parâng). Acum mergem către extremitatea de nord-vest a muntelui până în staţiunea Parâng profitând de asfaltul bun care ne duce până la capătul de sus al gondolei.

Începem să urcăm pe la orele prânzului, puţin atipic, dar aşa ne-am planificat socotind şi drumul de la Bucureşti până aici. La ora asta nu mai este nimeni cu rucsac mare în spate; dealtfel, majoritatea care vin până aici sau stau prin zonă fac drumeţii de o zi şi nu se complică aşa cum facem noi, cu atâtea kg în spate.

În centru-dreapta vârful Cârja

E cald iar dacă nu adie vântul e foarte cald… dar decât să plouă parcă e mai bine aşa. O dată ce lăsăm în urmă ultimele case începe să se simtă ici-colo câte-o pală de vânt. La Piatra Crinului rămânem pe poteca de vară care ocoleşte Parângul Mic de-a coasta. Urcuşul către vârf nu e greu dar e un efort în plus pe care-l evităm acum, la început. Ocolind un picior scurt de munte ajungem în şaua Izvorul (unde dealtfel nu e niciun izvor), pe creasta principală şi apoi în şaua Scurtu unde se bifurcă spre stânga drumul spre lacul Mija (punct galben).

Continuăm pe poteca de creastă (bandă roşie) aşa cum ne conduce, pe sub un vârf secundar şi apoi către vârful Scurtu. Sunt plaiuri domoale, umblate de oi care acum, din fericire, sunt undeva mai jos. Doar câinii se aud hămăind din când în când, probabil când vântul le aduce mirosul câinilor de pe creastă care însoţesc turiştii.

Custura şi vârful Cârja

În stânga se întinde valea pârâului Mija Mare plină de jnepeni şi bolovani, vale mărginită în faţa noastră (nord) de frumoasa custură Cârja pe care ne dorim de mult să o parcurgem, motiv pentru care privim cu atenţie toate detaliile. Faţa nordică e foarte abruptă şi nu lasă nicio variantă de ocolire dacă ar fi necesar; ne punem speranţele în faţa cealaltă care ştim că e ceva mai prietenoasă.

Vârful Cârja se apropie tot mai mult şi privim cu interes silueta lui masivă pentru că din partea asta n-am urcat până sus. În martie 2024 am ajuns până la cca 100 m sub vârf dar parcă era cu totul altă lume... zăpadă, ninsoare uşoară, vânt puternic în rafale şi sus o ceaţă de nu se vedea vârful. Recunoaştem cât de cât locurile chiar dacă atunci am mers matematic iar acum mergem mai mult pe potecă.

Urmează o parte stâncoasă şi ceva mai sus o zonă ca o copaie unde zac ruinele refugiului Cârja, Rudolf Schutte. Tradiţia începută în 1889 e de mult uitată. Refăcut în 2006 acum e complet inutilizabil, fără acoperiş, doar 3 pereţi de piatră şi-o placă ruginită în fereastră.

Cu ceva ani în urmă se auzea că ar urma să fie reparat sau refăcut complet dar anii au trecut iar după cum arată acum, în 2024, e clar că nu s-a întâmplat nimic între timp. Locul e foarte interesant, adăpostit, iarna deseori complet îngropat în zăpadă. Fără apă, era un refugiu pentru vreme rea sau un punct de plecare iarna, acum însă e doar o simplă amintire şi un punct de reper pe creastă, la peste 2.200 m.

După refugiu poteca are două variante, pe stânga (mai puţine pietre) şi pe dreapta. Iarna e o singură variantă, drept înainte, pe o creastă scurtă după care urmează o faţă abruptă de iarbă şi grohotişuri. Acum urcăm serpentinele potecii dar ne amintim de albul înceţoşat care se întindea aici cu 6 luni în urmă. Zona este expusă avalanşelor şi este porţiunea poate cea mai periculoasă iarna în drumul spre vârf. Acum înaintăm încet pe poteca pietroasă.

Vârful Cârja (2.405 m)

După multe serpentine panta se domoleşte. Poteca ocoleşte vârful aşa că ne abatem spre stânga şi curând ajungem pe vârful Cârja, la 2.405 m. Privim roată. Tot înainte, spre sud, se întinde creasta principală a muntelui până la Parângul Mare. Spre nord-est se prăvale custura Cârja (mai dificilă în acest sens) după care urmează zona prietenoasă din zona vârfului Mija.

Noi ne propunem să ajungem cumva la lacurile Verde-Slivei, în căldarea Slivei, care se întinde spre est sub noi. Evident nu-i nicio potecă şi în mare parte sunt pereţi abrupţi şi grohotişuri repezi. Cu ceva ani în urmă am coborât însă pe nişte feţe abrupte de iarbă şi grohotişuri, e-adevărat fără bagaj, fiind la o tură de-o zi (vezi Ceţuri în Parâng).

Ne uităm cu atenţie şi parcă recunoaştem o linie de grohotiş roşcat la care se poate ajunge pe nişte feţe de iarbă. Coborâm puţin sub vârf şi continuăm cu atenţie. E mai incomod cu un rucsac greu dar beţele sunt de mare ajutor (ca întotdeauna când ai bagaj mare în spate). Curând ajungem la limbile mari de grohotiş dinainte de lacul Cârja (2.115 m altitudine, spre 3 m adâncime). O pauză pe iarba moale şi câteva momente de relaxare vizuală cu apa verde a lacului sunt bine venite după atâtea pietroaie pe care-am coborât.

Lacul Cârja (2.115 m)

E frumos aici dar nu e apă de băut (cel puţin nu acum, în august) aşa că părăsim căldarea lacului şi coborâm către zona mare de verdeaţă unde se văd mai multe fire de apă. Un fost adăpost de ciobani e la fel de dărăpănat cum îl ştim de mulţi ani, e clar că nu mai vine nimeni cu oile aici. Poţi pune cortul unde te inspiră dar preferăm să mergem până la lacul Slivei unde e o poieniţă între jnepeni chiar lângă lac. Pământul e moale, e linişte, locul pare rupt din poveşti iar apa e aproape.

Lacul Slivei

Întindem repede cortul şi ne pregătim pentru ritualul de seară. Ne spălăm mai sus, la un pârâiaş care nu are contact direct cu lacul. Pârâul emergent al lacului Slivei e inaccesibil, fiind într-o mare de jnepeni. Legătura cu lacurile de sus, lacul Mic şi lacul Verde e inaparentă, ambele fiind destul de secate. Totuşi, în lacul Slivei vine un jet puternic de apă din pământ, poate combinat şi cu ceva izvoare. Dacă vine din pământ e bine dar pentru mai multă siguranţă pentru băut filtrăm suplimentar apa fiindcă nu vedem exact sursa printre jnepeni.

Nu-i nimeni aici şi e o linişte de-ţi piuie urechile, parcă nenaturală când vii din iureşul unui oraş mare. Doar câte-o pasăre se aude din când în când şi cam atât. Ne băgăm devreme în sacii de dormit dar spre miezul nopţii, după ce luna coboară dincolo de vârful Stoieniţa, ieşim să admirăm Calea Lactee şi ici-colo câte-o Perseidă... dar sunt mai multe avioane decât Perseide. Probabil mai târziu în noapte sunt mai frecvente şi mai evidente dar restul Perseidelor le vedem... în somn.

Peste noapte a fost puţin răcoare pentru sacul meu subţire, de vară. În plus, multă umezeală. Foaia exterioară a cortului e fleaşcă dar era de aşteptat fiind lângă apă, înconjuraţi de vegetaţie. Pe la 8 soarele se apropie de cort şi dintr-odată se face foarte cald. Cerul e absolut senin şi se preconizează încă o zi călduroasă.

Lacul Slivei şi vârful Stoieniţa

Pentru început ne planificăm o drumeţie fără bagaj la lacul Îngheţat. E singurul din lacurile mari din Parâng pe care nu l-am văzut. Marcajul cruce galbenă e rar şi greu vizibil aici, în căldarea lacurilor. Dealtfel culoarea galbenă nu e prea bună pentru un marcaj turistic pe pietre unde, în timp, ajunge să se confunde cu lichenii. E-adevărat, o dată ajuns aici, după ce urci pe lângă cascada Slivei, găseşti cele 3 lacuri (Verde, Mic, Slivei) dacă te afunzi printre jnepeni iar în direcţia vârfului Cârja intuieşti locul unde se află lacul Cârja... cu sau fără marcaj. Dacă vii de sus (deşi mai puţin probabil) te orientezi chiar mai uşor.

Poteca spre lacul Îngheţat (tot cruce galbenă) se ramifică din poteca principală dar e mai puţin evidentă şi nu pare semnalizată în vreun fel (sau cel puţin n-am observat noi sau nu se mai cunoaşte). Ca să nu bâjbâim prin labirintul de jnepeni ne-am ghidat după GPS şi-am nimerit bine intrarea. Mai departe poteca e mai bine bătută şi direcţia e evidentă către căldarea de sub vârful Mija.

Privind în spate, poieniţa cu cortul e vizibilă tot timpul chiar dacă lacul rămâne ascuns în jnepeni. Deasemenea se ghiceşte drumul care traversează de-a coasta peste muchia Slivei, drum nemarcat dar foarte bun ca legătură cu valea Roşiile.

Tot urcăm şi ajungem pe malul care închide căldarea cu lacul. Înainte de a coborî la luciul de apă privim coastele care se înalţă către creastă şi căutăm o linie pe care să putem ajunge sus cât mai uşor. Pare mai bine spre dreapta, în direcţia vârfului Mija, deşi probabil se poate şi mai spre stânga unde vedem nişte capre. Coborâm la lac, întâi la cel mic, probabil sezonier, destul de secat acum dar încă supravieţuitor, apoi la lacul propriu-zis, cca 1.970 m altitudine.

Lacul Îngheţat (1.970 m)

"Legenda" spune că are mereu gheaţă dar acum, în atmosfera toridă de august, lacul ne întâmpină cu o oglindă liniştită de culoare verde intens. Câte-o pasăre se aude din când în când, altfel, doar vocile noastre tulbură liniştea muntelui. Pajiştea e presărată cu bolovani, mai greu să găseşti loc de cort şi oricum nu pare să fie apă de băut. E un loc mirific ca toate cele mai puţin frecventate de turişti.

Ne rupem de vraja lacului şi continuăm să urcăm aşa cum ne-am propus. Pe hartă poteca se termină la lac (cruce galbenă) iar sus se termină la vârful Mija (cruce roşie) dar se poate urca de la lac în creastă cum te inspiră terenul. S-ar putea amenaja o potecă turistică, urcuşul nu prezintă nicio dificultate. În cca 30 minute suntem sus. Ieşim la cca 100 m de vârful Mija (2.368 m) dar fiind păşune nu ne mai abatem spre el ci continuăm spre stânga.

Lacul Mija (1.980 m)

După zona prietenoasă cu iarbă urmează o zonă accidentată, stâncoasă care însă se poate trece fără probleme. În stânga vedem încă lacul Îngheţat, în dreapta, fratele lui mai mare, lacul Mija (mult mai accesibil pe poteca marcată cu punct galben).

Ajungem într-o zona largă de păşune alpină unde dealtfel se poate urca şi de la lacul Mija. Continuăm către Cârja cu gândul să explorăm custura şi, dacă se poate, să o parcurgem până pe vârf. În cel mai rău caz ne întoarcem sau ne retragem spre lacul Cârja pe nişte feţe mai puţin abrupte (pe care le-am văzut de jos).

La început traseul nu are nimic dificil, coborâm fie pe iarbă fie direct pe colţanii de stâncă. Totul e foarte uscat ceea ce este un avantaj. Dealtfel nu e indicat să te aventurezi în zone de abrupt dacă vremea nu e bună. Prima jumătate a crestei coborâm continuu apoi urmează un mic vârf intermediar cu pereţi abrupţi spre nord (dreapta).

Mergem uşor pe faţa sudică (stânga) unde sunt feţe înierbate rezonabil de înclinate. Ocolim nişte pâlcuri de jnepeni care se întind aproape până în creastă, continuăm pe sus, apoi din nou pe feţele din stânga şi curând ajungem în punctul cel mai decliv al crestei (după acest vârf intermediar).

Urmează jumătatea cealaltă a custurii, în urcare până pe Cârja. Privim cu atenţie muchia din faţă, zona care de departe părea cea mai abruptă. Prin dreapta (nord) nu se poate ocoli nicicum, sunt porţiuni aproape verticale. Spre sud sunt feţe foarte înclinate, parţial iarbă, parţial stâncă iar muchia propriu-zisă e foarte aeriană, cu expunere mare pe ambele părţi. Avem o cordelină dar nu prea avem cum să ne asigurăm.

Privind de-aproape totuşi considerăm că putem urca la limita muchiei, pe stânga, astfel încât mâinile să caute prize cât mai sus, spre muchie, iar piciorele să stea sigur pe feţele înierbate. Dacă eşti sigur pe mâini şi picioare, n-ai rău de înălţime şi eşti obişnuit cu pasajele aeriene, se poate urca, dar, evident, e un risc asumat; într-un final totul se face pe propria răspundere.

Zona foarte expusă are cca 15-20 m şi la mijloc este o porţiune mai friabilă unde călcăm cu multă atenţie plăcile de piatră. Oricum, încercăm toate prizele înainte de a le folosi, la fel smocurile de iarbă pe care călcăm. Cu răbdare trecem fără probleme.

Mai departe creasta se mai domoleşte, e la fel de expusă dar cu panta mai mică şi se poate merge lejer chiar pe sus. Există însă o mică ruptură pe care am văzut-o de departe şi care părea verticală.

Cu atenţie coborâm uşor prin stânga, sunt prize suficiente ca să poţi trece în siguranţă. Deja vârful pare aproape să-l atingi cu mâna.

Mai sunt câteva stânci verticale pe care le depăşim prin dreapta şi ajungem pe vârf. Începând cu coborârea din zona de păşune până aici pe vârf, totul a durat cca o oră. Pentru noi, a doua premieră pe ziua de azi, după lacul Îngheţat 🙂

Acum trebuie să ajungem la cort. Avem varianta pe care am coborât ieri de sub Cârja dar ne gândim la altceva, respectiv la căldarea dintre Stoieniţa şi Gemănarea de unde se poate ajunge la lacul Verde. Mergem pe creastă până pe vârful Stoieniţa (2.421 m) şi privim feţele abrupte care se pierd în marea de bolovani din căldare. Nu sunt locuri prea prietenoase dar chiar sub vârf vedem o pantă de verdeaţă pe care se poate merge mai uşor decât pe grohotişuri (în final de neevitat).

Privind în vale, coborâm prin stânga pe stâncăriile de sub vârf şi ieşim uşor la rampa de verdeaţă, abruptă, dar care se poate coborî în zig-zag-uri. Mai jos ocolim o zonă cu jnepeni şi în final tot ne afundăm în marea de bolovani din fundul căldării. Ieşim uşor spre stânga şi, când pe lângă jnepeni, când peste bolovani reuşim să ajungem la coada lacului Verde.

Lacul Verde

Din unghiul ăsta e albastru dar asta e mai puţin important. E puţin secat aşa că mergem pe margine, prin stânga, către lacul Mic apoi prin dreapta acestuia către lacul Slivei.

Lacul Slivei, vedere spre vârful şi custura Cârja

Circuitul a durat cca 5 ore. Mâncăm ceva apoi strângem cortul şi ne pregătim să mergem mai departe. Am putea rămâne aici dar ar fi mai incomod să urcăm în creastă cu rucsacul pe vreuna din variantele pe care am coborât ieri sau azi. Soluţia cea mai bună e să traversăm către căldarea Roşiile pe poteca pe care am mai fost şi sperăm să o regăsim. Sunt însă momâi pe parcurs, cel mai important la început, ca să ieşim din zona de jnepeni.

Traversăm limbi de grohotiş şi zone cu vegetaţie până în muchia Slivei (pe care ne propunem să o explorăm cu altă ocazie). Poteca e puţin umblată dar e totuşi o potecă.

Din muchia Slivei vedem deja marea căldare glaciară de sub Parângul Mare. Coborâm oarecum în diagonală printre tufe dese de ienupăr şi jneapăn. Aici poteca pare şi mai sălbăticită, momâile sunt mai rare dar cu atenţie menţinem direcţia bună şi ajungem în poteca marcată de pe valea Roşiile (punct roşu).

Nici aici nu sunt oi ceea ce nu e un lucru rău. Întâlnim totuşi văcuţe cu viţei la Zănoaga Stânei şi mai sus pe pajiştile întinse. Ne amintim de Niculiţă şi prima noapte la cort în Parâng aici la lac (photos.app.goo.gl/YU6Q3czzjjd2fwwG6) şi urcăm mai departe. Sunt două variante, poteca veche printre jnepeni şi peste bolovani mari care pare mai puţin umblată dar urcă mai drept şi varianta care ocoleşte uşor prin stânga, de preferat cu rucsac mare. Cumva nimerim pe unde e mai greu aşa că ne strecurăm cum putem printre jnepeni... dar ţinem minte pentru data viitoare, mai bine ocolim. Cele două se reunesc imediat sub lacul Lung, destinaţia noastră. Alături se întinde lacul Roşiile (1.980 m altitudine), cel mai adânc din Parâng (cca 17 m) dar malul e plin de bolovani. La lacul Lung sunt câteva locuri acceptabile de cort. Suntem singuri, alegem locul care pare cel mai drept, de fapt cam acelaşi în care-am mai stat (vezi Ceţuri în Parâng), atunci într-o altă variantă de circuit.

E deja umbră aşa că ne grăbim să întindem cortul. Căutăm izvorul printre bolovanii de pe malul stâng al lacului. Momâile sunt la locul lor, apa se aude susurând pe sub pietre dar nu găsim decât 2 locuri de unde să luam apă cu cana. E totuşi curgătoare aşa că e bună de băut. Ne spălăm sumar cu cana la marginea lacului, nefiind pârâu emergent, mâncăm bunătăţile din rucsac şi ne pregătim iar de somn. Păsările se aud tot mai rar şi doar un măgar deranjat nu ştim de ce anume străpunge liniştea la un moment dat. Se vedeau şi nişte cai jos la stână dar oameni nu cred că erau. Întrucât animalele sunt lăsate libere ne gândim că ursul nu e un vizitator frecvent al zonei.

Lacul Lung

E mai cald decât noaptea trecută şi fiind un loc deschis, dimineaţa totul e uscat. Soarele apare devreme pe creastă dar ajunge la cort pe la 8. Oricum, nu ne grăbim, azi avem drum "normal", doar pe potecă turistică. Când suntem gata de plecare apar din vale 3 băieţi, singurii pe care i-am văzut cu cortul în spate, veneau de la refugiul Agăţat şi mergeau spre Gâlcescu. Pornim înaintea lor şi urcăm agale pe potecă. Luăm apă pentru toată ziua de la izvorul de lângă lac deşi, puţin mai sus, intersectăm un pârâu voios.

Lacul Lung şi lacul Roşiile

Privind înapoi cele două lacuri de jos au culori diferite funcţie de cum se reflectă lumina, lacul Lung albastru iar lacul Roşiile verde 😄

Ajungem la marea barieră de bolovani dincolo de care se întinde căldarea Mândra şi lacul cu acelaşi nume. Poteca e un adevărat slalom printre şi peste pietroaie uriaşe. Lacul Mândra e un loc foarte fotogenic însă aşa că zăbovim puţin aici, pe bolovani (unde apele bat în verde) dar şi dincolo, pe malul înierbat (unde cerul albastru se reflectă în luciul apei).

Lacul are de ce să fie mândru după cum îi este numele, fiind situat la cea mai mare altitudine în Parâng, 2.148 m. În lumina soarelui, privind în aval, lacul este albastru intens, în contrast puternic cu bolovanii arizi care-l înconjoară.

Pauza e bine venită pentru că urmează un urcuş abrupt, în serpentine strânse, panta fiind mare până sus, în şaua Gruiu. Suntem din nou pe creasta principală şi continuăm să urcăm spre Parângul Mare. Ultima dată pe-aici ne-a plouat zdravăn la coborâre de pe vârf, un iunie capricios de Rusalii în 2019 (photos.app.goo.gl/Ho9X7BqNaSpaQhhM8); recunoaştem chiar bolovanul sub care ne-am adăpostit :-)

Parângul Mare, 2.519 m, al 4-lea cel mai înalt vârf din Carpaţii României după trio-ul făgărăşan Moldoveanu, Negoiu, Viştea Mare. Lume multă cum era de aşteptat, majoritatea venind dinspre staţiunea Parâng într-o drumeţie dus-întors pe creastă. Soarele arde fără milă şi chiar pe vârf e plin de furnicuţe zburătoare aşa că toţi turiştii sunt împrăştiaţi pe pantele din jurul vârfului. Probabil şi bietele insecte sunt înnebunite de căldură.

După fotografiile de rigoare continuăm pe creastă spre nord. La câteva sute de metri după vârf, un refugiu, o surpriză interesantă. E un container curat, fără nimic amenajat înauntru (poate urmează să fie amenajat cu priciuri) dar fără uşă, doar cu o improvizaţie de lemn.

Uşa e alături, pare să fi fost cumva smulsă din balamale, îndoită la jumătate, o simplă bucată de tablă traumatizată la maxim. Probabil va fi refăcută dar, aşa cum se întâmplă la majoritatea refugiilor de la noi, uşa e elementul cel mai sensibil, fără speranţă de a rezista foarte mult dacă nu e cumva protejată de intemperii... şi de turiştii neglijenţi (ceea ce e mai dificil).

Poteca e domoală cu aspect de pajişte alpină, pe alocuri urcă şi coboară, ocoleşte vârfurile secundare dincolo de care, spre dreapta, se adânceşte căldarea Gemănarea plină de grohotişuri care se prăvălesc abrupt. Pe vârful Gemănarea poteca se abate pe faţa estică. De aici se poate da o fugă pe vârful Slivei dar acum nu avem timpul şi energia necesară. Se poate urca direct pe Gemănarea de unde un picior înierbat coboară apoi agale până în şaua Gemănarea unde noi ajungem însă pe poteca uşor ocolită.

Şaua Gemănarea

Privim spre vârful Stoieniţa; de aici panta de iarbă pe care am coborât ieri pare foarte abruptă dar e o variantă bună de a ajunge jos, la lacul Verde.

Ocolim vârful pe faţa vestică aşa cum ne conduce poteca până în şaua Stoieniţa de unde mai admirăm custura şi rememorăm traseul de ieri. Acum, că ştim cum arată la faţa locului, porţiunea cea mai dificilă a custurii pare ceva mai prietenoasă dar e clar că nu permite nici cea mai mică eroare.

Mai departe urcăm spre Cârja dar nu mai zăbovim pe vârf, ar fi a 3-a oară în 3 zile -:) Avem timp să ajungem la maşină dar în loc să stăm la vreo pensiune mai bine încă o noapte la cort, undeva în linişte. Problema e apa, nu avem destulă pentru o noapte la cort iar sus pe creastă nu e nicio sursă deşi locuri de cort ar fi în zona vârfului Scurtu.

Custura Cârja, vedere dinspre nord

Coborând, privim înapoi spre custură, căutând detalii de-acum ceva mai familiare... prima jumătate cu o coborâre mai prietenoasă, vârful intermediar parţial ocolit pe faţa cealaltă, urcuşul expus în zona cea mai înclinată a crestei, mica ruptura unde coborârea e mai comodă pe faţa sudică şi finalul fără probleme de sub vârf…

Vârful Mija

Continuăm drumul pe care l-am făcut în urcare în prima zi, pe creastă până în şaua Scurtu apoi coborâm spre valea Mija Mare pe poteca turistică (punct galben).

Valea e plină de grohotişuri, pâlcuri de jnepeni iar fundul văii e închis de pantele abrupte de sub vârful şi custura Cârja. Ne intersectăm cu ultimii turişti care vin de la lacul Mija. Jos în vale pârâul e secat la nivelul potecii dar imediat după aceea e un izvor bun chiar în potecă unde ne răsfăţăm cu apa rece. Deşi ar fi bine să stăm lângă apă, e mai incomod să punem cortul în ierburile mari până la brâu. Bem cât avem nevoie, luăm apă să ne ajungă seara şi dimineaţa şi urcăm la lacul Mija (1.980 m), loc frumos de cort. Malul cu iarbă e acceptabil dar parcă mai bune sunt locurile amenajate printre pietre. E tare dar e loc drept. E deja umbră pe acest mal dar ne gândim că dimineaţă va veni mai devreme soarele.

Lacul Mija

Ne hotărâm pentru un loc unde cortul încape la limită dar e drept şi avem şi bolovani mari unde să aranjăm masa. Umbra cuprinde încet-încet tot lacul apoi urcă spre feţele stâncoase de sub vârful Mija. E cald însă aşa că seara decurge plăcut. Ne ţin companie nişte bondari care sunt foarte activi până când întunericul îi trimite şi pe ei la culcare.

Noaptea a fost cald dar a bătut puţin vântul chiar aici, jos, în căldare. E senin ca în dimineţile trecute. Ne mobilizăm încet şi pe la 10 suntem cu bagajele gata. E deja soare la lac dar turiştii încă nu au apărut. Doar bondarii şi-au început ziua cu mult spor atraşi de florile violet de aconit.

Lacul Mija

După ultimele fotografii la lac pornim pe drumul de întoarcere. Facem o pauză la izvor, luăm apă să avem pentru drum şi începem să urcăm coasta spre şaua Scurtu.

Privind către fundul căldării ne luăm la revedere de la custură şi vârful Cârja, ambele etalându-şi silueta elegantă pe cerul albastru. Norii se adună mai repede decât în zilele precedente, pare că vremea va deveni puţin instabilă, de aşteptat după atâtea zile foarte călduroase.

Din şaua Scurtu rămânem pe creastă şi continuăm pe sus în direcţia vârfului Parângul Mic ca să nu ne întoarcem chiar pe acelaşi drum. Adie puţin vântul şi e plăcut, soarele nu mai arde atât de puternic, ascuns în mare parte de nori... semne că drumeţia se apropie de sfârşit.

De pe Parângul Mic ajungem imediat jos, în staţiune, cca 2:30 ore de la lacul Mija. Urmează drumul spre casă, o ploaie torenţială pe la Voineasa apoi din ce în ce mai cald pe măsură ce coborâm la câmpie... însă rămân amintirile mai răcoroase de la lacurile şi crestele din Parâng.

Mai multe imagini photos.app.goo.gl/HKcTwLkZtGGgLVLm8

august 2024