Peste noapte a fost puţin răcoare pentru sacul meu subţire, de vară. În plus, multă umezeală. Foaia exterioară a cortului e fleaşcă dar era de aşteptat fiind lângă apă, înconjuraţi de vegetaţie. Pe la 8 soarele se apropie de cort şi dintr-odată se face foarte cald. Cerul e absolut senin şi se preconizează încă o zi călduroasă.

Lacul Slivei şi vârful Stoieniţa

Pentru început ne planificăm o drumeţie fără bagaj la lacul Îngheţat. E singurul din lacurile mari din Parâng pe care nu l-am văzut. Marcajul cruce galbenă e rar şi greu vizibil aici, în căldarea lacurilor. Dealtfel culoarea galbenă nu e prea bună pentru un marcaj turistic pe pietre unde, în timp, ajunge să se confunde cu lichenii. E-adevărat, o dată ajuns aici, după ce urci pe lângă cascada Slivei, găseşti cele 3 lacuri (Verde, Mic, Slivei) dacă te afunzi printre jnepeni iar în direcţia vârfului Cârja intuieşti locul unde se află lacul Cârja... cu sau fără marcaj. Dacă vii de sus (deşi mai puţin probabil) te orientezi chiar mai uşor.

Poteca spre lacul Îngheţat (tot cruce galbenă) se ramifică din poteca principală dar e mai puţin evidentă şi nu pare semnalizată în vreun fel (sau cel puţin n-am observat noi sau nu se mai cunoaşte). Ca să nu bâjbâim prin labirintul de jnepeni ne-am ghidat după GPS şi-am nimerit bine intrarea. Mai departe poteca e mai bine bătută şi direcţia e evidentă către căldarea de sub vârful Mija.

Privind în spate, poieniţa cu cortul e vizibilă tot timpul chiar dacă lacul rămâne ascuns în jnepeni. Deasemenea se ghiceşte drumul care traversează de-a coasta peste muchia Slivei, drum nemarcat dar foarte bun ca legătură cu valea Roşiile.

Tot urcăm şi ajungem pe malul care închide căldarea cu lacul. Înainte de a coborî la luciul de apă privim coastele care se înalţă către creastă şi căutăm o linie pe care să putem ajunge sus cât mai uşor. Pare mai bine spre dreapta, în direcţia vârfului Mija, deşi probabil se poate şi mai spre stânga unde vedem nişte capre. Coborâm la lac, întâi la cel mic, probabil sezonier, destul de secat acum dar încă supravieţuitor, apoi la lacul propriu-zis, cca 1.970 m altitudine.

Lacul Îngheţat (1.970 m)

"Legenda" spune că are mereu gheaţă dar acum, în atmosfera toridă de august, lacul ne întâmpină cu o oglindă liniştită de culoare verde intens. Câte-o pasăre se aude din când în când, altfel, doar vocile noastre tulbură liniştea muntelui. Pajiştea e presărată cu bolovani, mai greu să găseşti loc de cort şi oricum nu pare să fie apă de băut. E un loc mirific ca toate cele mai puţin frecventate de turişti.

Ne rupem de vraja lacului şi continuăm să urcăm aşa cum ne-am propus. Pe hartă poteca se termină la lac (cruce galbenă) iar sus se termină la vârful Mija (cruce roşie) dar se poate urca de la lac în creastă cum te inspiră terenul. S-ar putea amenaja o potecă turistică, urcuşul nu prezintă nicio dificultate. În cca 30 minute suntem sus. Ieşim la cca 100 m de vârful Mija (2.368 m) dar fiind păşune nu ne mai abatem spre el ci continuăm spre stânga.

Lacul Mija (1.980 m)

După zona prietenoasă cu iarbă urmează o zonă accidentată, stâncoasă care însă se poate trece fără probleme. În stânga vedem încă lacul Îngheţat, în dreapta, fratele lui mai mare, lacul Mija (mult mai accesibil pe poteca marcată cu punct galben).

Ajungem într-o zona largă de păşune alpină unde dealtfel se poate urca şi de la lacul Mija. Continuăm către Cârja cu gândul să explorăm custura şi, dacă se poate, să o parcurgem până pe vârf. În cel mai rău caz ne întoarcem sau ne retragem spre lacul Cârja pe nişte feţe mai puţin abrupte (pe care le-am văzut de jos).

La început traseul nu are nimic dificil, coborâm fie pe iarbă fie direct pe colţanii de stâncă. Totul e foarte uscat ceea ce este un avantaj. Dealtfel nu e indicat să te aventurezi în zone de abrupt dacă vremea nu e bună. Prima jumătate a crestei coborâm continuu apoi urmează un mic vârf intermediar cu pereţi abrupţi spre nord (dreapta).

Mergem uşor pe faţa sudică (stânga) unde sunt feţe înierbate rezonabil de înclinate. Ocolim nişte pâlcuri de jnepeni care se întind aproape până în creastă, continuăm pe sus, apoi din nou pe feţele din stânga şi curând ajungem în punctul cel mai decliv al crestei (după acest vârf intermediar).

Urmează jumătatea cealaltă a custurii, în urcare până pe Cârja. Privim cu atenţie muchia din faţă, zona care de departe părea cea mai abruptă. Prin dreapta (nord) nu se poate ocoli nicicum, sunt porţiuni aproape verticale. Spre sud sunt feţe foarte înclinate, parţial iarbă, parţial stâncă iar muchia propriu-zisă e foarte aeriană, cu expunere mare pe ambele părţi. Avem o cordelină dar nu prea avem cum să ne asigurăm.

Privind de-aproape totuşi considerăm că putem urca la limita muchiei, pe stânga, astfel încât mâinile să caute prize cât mai sus, spre muchie, iar piciorele să stea sigur pe feţele înierbate. Dacă eşti sigur pe mâini şi picioare, n-ai rău de înălţime şi eşti obişnuit cu pasajele aeriene, se poate urca, dar, evident, e un risc asumat; într-un final totul se face pe propria răspundere.

Zona foarte expusă are cca 15-20 m şi la mijloc este o porţiune mai friabilă unde călcăm cu multă atenţie plăcile de piatră. Oricum, încercăm toate prizele înainte de a le folosi, la fel smocurile de iarbă pe care călcăm. Cu răbdare trecem fără probleme.

Mai departe creasta se mai domoleşte, e la fel de expusă dar cu panta mai mică şi se poate merge lejer chiar pe sus. Există însă o mică ruptură pe care am văzut-o de departe şi care părea verticală.

Cu atenţie coborâm uşor prin stânga, sunt prize suficiente ca să poţi trece în siguranţă. Deja vârful pare aproape să-l atingi cu mâna.

Mai sunt câteva stânci verticale pe care le depăşim prin dreapta şi ajungem pe vârf. Începând cu coborârea din zona de păşune până aici pe vârf, totul a durat cca o oră. Pentru noi, a doua premieră pe ziua de azi, după lacul Îngheţat 🙂

Acum trebuie să ajungem la cort. Avem varianta pe care am coborât ieri de sub Cârja dar ne gândim la altceva, respectiv la căldarea dintre Stoieniţa şi Gemănarea de unde se poate ajunge la lacul Verde. Mergem pe creastă până pe vârful Stoieniţa (2.421 m) şi privim feţele abrupte care se pierd în marea de bolovani din căldare. Nu sunt locuri prea prietenoase dar chiar sub vârf vedem o pantă de verdeaţă pe care se poate merge mai uşor decât pe grohotişuri (în final de neevitat).

Privind în vale, coborâm prin stânga pe stâncăriile de sub vârf şi ieşim uşor la rampa de verdeaţă, abruptă, dar care se poate coborî în zig-zag-uri. Mai jos ocolim o zonă cu jnepeni şi în final tot ne afundăm în marea de bolovani din fundul căldării. Ieşim uşor spre stânga şi, când pe lângă jnepeni, când peste bolovani reuşim să ajungem la coada lacului Verde.

Lacul Verde

Din unghiul ăsta e albastru dar asta e mai puţin important. E puţin secat aşa că mergem pe margine, prin stânga, către lacul Mic apoi prin dreapta acestuia către lacul Slivei.

Lacul Slivei, vedere spre vârful şi custura Cârja

Circuitul a durat cca 5 ore. Mâncăm ceva apoi strângem cortul şi ne pregătim să mergem mai departe. Am putea rămâne aici dar ar fi mai incomod să urcăm în creastă cu rucsacul pe vreuna din variantele pe care am coborât ieri sau azi. Soluţia cea mai bună e să traversăm către căldarea Roşiile pe poteca pe care am mai fost şi sperăm să o regăsim. Sunt însă momâi pe parcurs, cel mai important la început, ca să ieşim din zona de jnepeni.

Traversăm limbi de grohotiş şi zone cu vegetaţie până în muchia Slivei (pe care ne propunem să o explorăm cu altă ocazie). Poteca e puţin umblată dar e totuşi o potecă.

Din muchia Slivei vedem deja marea căldare glaciară de sub Parângul Mare. Coborâm oarecum în diagonală printre tufe dese de ienupăr şi jneapăn. Aici poteca pare şi mai sălbăticită, momâile sunt mai rare dar cu atenţie menţinem direcţia bună şi ajungem în poteca marcată de pe valea Roşiile (punct roşu).

Nici aici nu sunt oi ceea ce nu e un lucru rău. Întâlnim totuşi văcuţe cu viţei la Zănoaga Stânei şi mai sus pe pajiştile întinse. Ne amintim de Niculiţă şi prima noapte la cort în Parâng aici la lac (photos.app.goo.gl/YU6Q3czzjjd2fwwG6) şi urcăm mai departe. Sunt două variante, poteca veche printre jnepeni şi peste bolovani mari care pare mai puţin umblată dar urcă mai drept şi varianta care ocoleşte uşor prin stânga, de preferat cu rucsac mare. Cumva nimerim pe unde e mai greu aşa că ne strecurăm cum putem printre jnepeni... dar ţinem minte pentru data viitoare, mai bine ocolim. Cele două se reunesc imediat sub lacul Lung, destinaţia noastră. Alături se întinde lacul Roşiile (1.980 m altitudine), cel mai adânc din Parâng (cca 17 m) dar malul e plin de bolovani. La lacul Lung sunt câteva locuri acceptabile de cort. Suntem singuri, alegem locul care pare cel mai drept, de fapt cam acelaşi în care-am mai stat (vezi Ceţuri în Parâng), atunci într-o altă variantă de circuit.

E deja umbră aşa că ne grăbim să întindem cortul. Căutăm izvorul printre bolovanii de pe malul stâng al lacului. Momâile sunt la locul lor, apa se aude susurând pe sub pietre dar nu găsim decât 2 locuri de unde să luam apă cu cana. E totuşi curgătoare aşa că e bună de băut. Ne spălăm sumar cu cana la marginea lacului, nefiind pârâu emergent, mâncăm bunătăţile din rucsac şi ne pregătim iar de somn. Păsările se aud tot mai rar şi doar un măgar deranjat nu ştim de ce anume străpunge liniştea la un moment dat. Se vedeau şi nişte cai jos la stână dar oameni nu cred că erau. Întrucât animalele sunt lăsate libere ne gândim că ursul nu e un vizitator frecvent al zonei.