Dominând zona dintre Olt şi Jiu a Carpaţilor Meridionali Centrali, masivul Parâng se înalţă maiestuos la altitudini comparabile cu Făgăraşul şi Retezatul (ca să nu menţionăm decât vecinii mai îndepărtaţi dar mai cunoscuţi) atingând prin Parângul Mare înălţimea maximă de 2.519 m.

Fără să fie atât de masiv ca Făgăraşul, Parângul se remarcă prin acelaşi tip de văi nordice mai sălbatice şi picioare sudice mai domoale şi înierbate... fără să fie atât de faimos ca Retezatul cu marea lui rezervaţie naturală, este, cu siguranţă, la fel de fascinant iar lacurile glaciare din ambele masive pot sta oricând pe picior de egalitate ca frumuseţe.

Sfârşit de august 2010... Pentru prima dată în Parâng. Ne propunem să vedem cât putem din lacurile pentru care este renumit, mai degrabă decât un traseu "clasic" de creastă. Punctul de intrare în masiv este cabana Groapa Seacă (1.208 m) unde ajungem către după-masă după un drum atât de frumos dar atât de prost pe alocuri... mai ales în zona Obârşiei Lotrului...

NB: În martie 2024 DN7A este asfaltat între Obârşia Lotrului şi cabană. Între Groapa Seacă şi Petroşani drumul este acceptabil, cu asfalt mai vechi dar nu foarte degradat.

De la cabană sunt mai multe variante de a urca în masiv. Ne-am documentat cât de cât citind câteva articole din "Munţii Carpaţi" (varianta veche, tipărită) şi ghidul lui D.Călin. Ne sfătuim şi cu dl. Bogdan, cabanierul şi ne hotărâm să plecăm a doua zi pe poteca marcată cu cruce galbenă. Ne gândim să facem pe cât posibil un circuit, să nu ne întoarcem pe acelaşi drum. Avem 4 zile la dispoziţie şi sperăm că vremea ţine cu noi.

După o seară senină şi o noapte luminată de luna plină dimineaţa cerul este complet acoperit ! Oare se schimbă vremea ? E posibil după cele cca 10 zile de vreme absolut minunată de până acum. Totuşi norii nu sunt atât de ameninţători, pare să bată vântul pe sus, pe alocuri apar mai târziu şi pete firave de cer albastru aşa că plecăm. După 2 coturi ale şoselei traversăm Jieţul pe pod şi ne abatem către stânga pe un drum forestier care însoţeşte apa zglobie a pârâului; este o porţiune comună a traseului nostru cu drumul marcat cu cruce roşie către vârful Mija şi poteca bine bătută ce merge în amonte până în bazinul superior al Jieţului (mai sus Roşiile) marcată cu punct roşu, una din cele mai vechi căi de acces în inima Parângului. După scurt timp ne despărţim de aceasta din urmă şi intrăm în pădure. Ne abatem către dreapta pe poteca marcată alternativ cu cruce galbenă şi cruce roşie. Urcăm acest plai împădurit (Plaiul lui Dăncilă); pârâul cu acelaşi nume trebuie să fie undeva jos, în dreapta. E o linişte tulburătoare întreruptă uneori de câte-o pasăre. Mai des se-aude huruitul drujbelor lucrând de zor undeva, în vale. Nu e uşor cu rucsacul plin în spate, încercăm să ne acomodăm din mers.

Câteva grupuri de ciuperci uriaşe mă îmbie să scot aparatul foto şi trepiedul, momente bine-venite de pauză... amanita muscaria... atât de frumoase dar tot atât de mortale... dacă n-ar fi otrăvitoare ar fi fost culese de mult. Pădurea pare pustie; ne intersectăm, mai sus, doar cu un culegător de ciuperci (comestibile, nu ca cele întâlnite de noi); recolta nu e foarte bogată după atâtea zile de căldură. Acum este răcoare, numai bine de mers. Mai sus ieşim într-un luminiş rămas după tăierea copacilor unde sunt doar tufe de zmeură şi cioturi singuratice. Începem să vedem câte ceva din zona muntoasă învecinată, noutăţi pentru noi. Printre tufele de zmeură marcajul nu prea se mai vede dar păstrăm direcţia şi, pe la jumătatea pantei însorite (da, între timp a început să apară şi soarele) intrăm pe un drum forestier vechi care ne conduce către stânga din nou, în pădure. Imediat însă marcajul părăseşte acest drum şi continuă spre stânga prin pădurea ceva mai rară şi mai tânără aici.

În curând ajungem într-o poiană cu o stână părăsită. Aici cele două poteci se despart; cea către vârful Mija se abate în dreapta (cruce roşie), a noastră (cruce galbenă) continuă oarecum pe linie de cotă, traversează un pârâiaş (ar fi trebuit să mai luăm nişte apă dar nu eram sigur de unde vine... ) şi intră din nou în pădure. Drumul străbate pădurea peste o culme, apoi coboară puţin şi trece peste firul unui pârâu, Sliveiul Mic, apoi urcă din nou până când, în faţă, se conturează o vale mare, Sliveiul Mare. Poteca ne conduce de-a coasta până într-o căldare pe-această vale unde, de pe un prag de piatră, se prăvale o cascadă filiformă care nu poate fi decât cea de sub lacul Slivei.

Cascada Slivei

Continuăm drumul către acest prag de piatră pe care-l urcăm menţinând firul cascadei în stânga noastră (pe hartă poteca este desenată pe partea cealaltă a cascadei). Departe, spre dreapta, trebuie să fie zona somitală a vârfului Mija.

Ajungem într-o căldare superioară unde, mascate de pâlcurile de jnepeni se află, către stânga, lacurile Verde, Mic şi Slivei (după cum aveam să le identificăm mai târziu). Undeva pe-aici există o ramificaţie către dreapta, în diagonală, spre lacul Îngheţat. Dacă este semnalizată în vreun fel, noi n-am văzut-o... Tot înainte, sub vârful Cârja, se intuiesc alte căldări. Lăsăm rucsacii într-un adăpost de ciobani şi continuăm spre căldarea de sub vârful Cârja.

Lacul Cârja

Curând un minunat lac verde-albastru ne întâmpină... "Lacul Verde" după cum scrie mare cu vopsea pe o piatră. Lacul Verde ? Sunt puţin confuz... ori e scris greşit (cel mai probabil)... ori harta e greşită... ori suntem în altă vale ? Iniţial credeam că vom ajunge la lacul Îngheţat (întrucât n-am văzut bifurcaţia mai jos) şi apoi vom traversa cumva către căldarea de sub vârfurile Cârja-Stoiniţa dar... după puţină orientare e clar că aici este nu e nici lacul Verde, nici lacul Îngheţat... ci este lacul Cârja (Tăul Custurii). Deasupra este vârful Cârja şi custura Cârja iar mai la stânga vârful Stoieniţa; siluetele lor corespund cel mai bine descrierii... Cât despre culoare toate lacurile sunt fie verzi fie albastre funcţie de unghiul din care le priveşti.

După un scurt ocol al lacului şi pozele de rigoare ne întoarcem la rucsaci. Acum e clar că nu mai ajungem la lacul Îngheţat căci nu mai stăm să explorăm căldarea mică care se ghiceşte sub vârful Mija. Trebuie să ne continuăm drumul în direcţia cealaltă şi cumva să traversăm culmea din faţă (stânga cum urcam) care, dacă ne-am orientat bine, ar trebui să fie culmea Slivei, scopul fiind să ajungem în marea căldare Roşiile.

Încă de la urcare văzusem o posibilă potecă ce urca în diagonală la limita limbilor de grohotiş care se lăsau din culme, totul era să găsim o intrare printre jnepeni. Printre pâlcurile de vegetaţie găsim o cărare care ne duce la Lacul Slivei pe care-l traversăm pe la extremitatea de sus; pârâul emergent, printre jnepeni, trebuie să contribuie la cascada filiformă pe lângă care am urcat.

Lacul Slivei

O mică poieniţă îmbie la popas şi ne propunem ca altă dată să zăbovim aici cu cortul ca să explorăm pe îndelete zona (se va întâmpla şi asta peste mulţi ani... (vezi Parâng, lacuri şi creste).

În fundal vf. şi custura Cârja

Găsim un loc de trecere printre jnepeni şi mai departe, surpriză, întâlnim momâi destul de dese ceea ce arată că poteca este (relativ) circulată. Traversăm câteva limbi de grohotiş, coborâm şi urcăm la loc aşa cum ne conduc momâile iar în final ajungem în culmea pe care trebuie s-o traversăm. Aici, în muchia Slivei, vântul ne răcoreşte şi mai uităm de setea care începe să se simtă. În partea cealaltă se deschide căldarea Roşiile unde trebuie să ajungem. Jos, în vale, poteca bine bătută nu poate fi decât poteca turistică (punct roşu) aşa că suntem unde trebuie.

Căldarea Roşiile

Cu părere de rău că n-am ajuns la lacul Îngheţat începem să coborâm, la început mai de-a coasta apoi abătându-ne către ceea ce pare o potecă, ocolind astfel nişte piepţi de piatră. De jos vom vedea că poate era mai bine să coborâm puţin pe culme până într-o zonă de jnepeni şi de acolo să coborâm... dar de sus nu era aşa de evident. Ajungem totuşi în firul văii la un adăpost de ciobani. Oile nu sunt nici ele departe şi, ceea ce e bine, câinii sunt lângă ciobani. "Bună ziua", "Bună ziua". "Ce sunt rămăşiţele astea ruginite de pe-aici ?", "Păi de la un avion care s-a prăbuşit acum câţiva ani".

Mai schimbăm câteva vorbe cu ciobanii care veniseră de câteva zile tocmai din partea cealaltă a muntelui. Ne confirmă că aici nu mai era altă turmă şi că sus la lac (Zănoaga Stânei) e loc bun de cort "c-au stat şi aseară 2 englezi". Ajungem pe malul lacului şi ne debarasăm de rucsaci; pentru azi e suficient. Cu tot cu pauzele de rigoare am făcut mai bine de 6 ore de la cabană.

Lacul Zănoaga Stânei

Cât timp Moniq se odihneşte puţin la soare merg să iau apă din pârâul pe care l-am traversat cât mai de sus, departe de locul pe unde se plimbă oile în zona cu verdeaţă. Alung măgarii care aveau treabă tocmai la locul de cort deşi iarbă era din belşug peste tot, întind cortul şi atacăm repede câte-o porţie generoasă de calciu efervescent căci azi n-am băut destulă apă. E încă soare, ne odihnim puţin, eu mai urc să fac nişte poze.

Lacul Zănoaga Stânei

Până să ne hotărâm să ne spălăm puţin oile ne vizitează iar, inclusiv Niculiţă, ciobanul, care era dornic de puţină conversaţie după 3 luni de stat la munte... aflăm cu ocazia asta diverse despre el şi turma lui (aici doar sterpe, cca 1.200 după spusele lui)... constatăm că soarele s-a cam ascuns după nişte nori şi, interesant, apare şi-un mic curcubeu prin norii cam negri dinspre răsărit... şi-n cele din urmă ne pregătim să mâncăm. Niculiţă urcă la un grup de 3 drumeţi care-au apărut şi se complăceau într-o pauză prelungită deasupra lacului iar noi pregătim supa de fidea şi celelalte bunătăţi pentru masa de seară, profitând că oile au trecut de partea cealaltă a lacului şi putem mânca în linişte... şi chiar e linişte, dacă n-ar fi oile şi măgarii cu talăngile lor altceva chiar nu s-ar auzi...

Oricum, până să se întunece bine oile ne-au mai vizitat de vreo 2 ori mânate de o foame care cred că le chinuie zi-lumină dar aşa arată bine hrănite şi îngrijite. Ne culcăm devreme căci prea multe activităţi la cort nu avem o dată ce se lasă întunericul. Sunt doar câţiva nori, în curând apar stelele şi ceva mai târziu luna care luminează atât de puternic încât am putea să pornim la drum chiar noaptea dar ar însemna să exagerăm, mai ales că dimineaţa îi promisesem lui Niculiţă nişte poze.

Mai multe imagini photos.app.goo.gl/vd3JfbWPLRLth7yz5