Rezervaţia Naturală Piatra Cloşanilor se întinde peste 1.700 de hectare în Mehedinţi, munţi cu înălţimi modeste, sub 1.500 m dar cu calcare ce formează pe alocuri pereţi abrupţi, chei şi peşteri, cu păduri bogate punctate cu fâneţe însorite, totul într-un climat temperat-continental cu influenţe mediteraneene. Rezervaţia este inclusă în zona mai mare a Parcului Naţional Domogled - valea Cernei.
La nord de satul Cloşani, mărginită la est de valea râului Motru, se ridică o creastă relativ izolată, cu direcţia sud-vest nord-est, acoperită de o pădure bogată, cu două vârfuri evidente, Piatra Mică şi Piatra Mare. Traseul turistic începe în satul Cloşani, la un mic pod peste Motru unde găsim un stâlp indicator (maps.app.goo.gl/dzEi6YHtgazP7dZR7). Un punct roşu ne conduce pe o uliţă printre case şi apoi prin pădure până într-o poiană unde, după 10 minute, găsim şi menţiunea punct albastru. Cele două au traseu comun cca o oră, timp în care doar punctul roşu apare pe potecă.
Din poiană continuăm spre dreapta pe lângă o gospodărie pe un drum bine bătut. La sfârşit de mai totul este verde. La soare e cald dacă nu adie vântul dar în pădure e plăcut. Drumul e mai mult lung decât abrupt, pe alocuri parcă nici nu urcă. În cca 30 minute ajungem într-un alt luminiş de unde se desparte spre stânga un drum spre satul Motru Sec. Noi mergem înainte prin pădurea bătrână pe drumul lat plin de lemne uscate, printr-un labirint de bolovani uriaşi pe alocuri. După 15 minute găsim pe dreapta un izvor. Este amenajat pentru animale dar ţeava lungă care vine din pământ pare de încredere aşa că ne răcorim puţin. Sunt urme de oi dar nu le vedem, poate sunt ascunse prin poienile însorite care se ghicesc ici-colo în pădure sau poate nu sunt. Încă 10-15 minute de slalom peste arborii doborâţi de vânt şi ajungem în locul unde cele două semne se despart. Punctul roşu continuă înainte (pe aici ne prounem să ne întoarcem) iar punctul albastru porneşte într-un ocol lung (conform hărţii) spre stânga. Am făcut cca o oră până aici.
Poteca nu pare foarte umblată dar e vizibilă iar semnele cu albastru suficient de dese. Pădurea e relativ tânără aici, copacii sunt subţiri şi înalţi, aşa că se înclină zdravăn mângâiaţi de vântul care începe să bată tot mai puternic. Trunchiurile sunt apropiate şi se freacă uşor unele de altele, gem şi scârţâie lugubru, noroc că nu e întuneric, ar fi fost puţin sinistru :-) Pe jos e plin de uscături dar şi ramuri mai verzi rupte de vântul din zilele recente. Urcăm ceva mai susţinut decât până acum, totuşi panta nu e mare, mergem uşor dar privim deseori în sus când copacii se tânguie mai tare. Totuşi, niciunul nu păţeşte nimic.
După mai bine de 30 de minute (de la răspântie) ajungem într-o şa împădurită. Cu galben, spre stânga, este indicată direcţia spre Piatra Mică dar acum nu avem timp să explorăm. Continuăm spre dreapta, cum ne conduce punctul albastru, ceva mai abrupt aici, printr-o pădure mai bătrână şi mai puţin înaltă, deci mai tăcută în ciuda vântului care persistă. După câteva serpentine ieşim într-un loc descoperit pe o muchie de calcar, la soare. Nu suntem prea sus dar oricum mai sus decât zona împădurită care se întinde, până şi dincolo de valea Cernei, spre nord-vest, spre munţii Godeanu. Ne-amintim de primul nostru contact cu zona (Circuit în Ţarcu, Godeanu, Retezat) şi circuitul mai recent în care am inclus si vârful Gugu (Circuit Gugu, Godeanu, Retezat).
Recunoaştem vârfurile principale de la Godeanu, Scărişoara până către Galbena, Scurtu şi, spre nord, legătura cu Retezatul calcaros. Dincolo de Piatra Iorgovanului se întrevede prin pâcla zilei chiar vârful Retezat. Spre vest, siluete îndepărtate mai puţin familiare pentru noi, dintre care punctul cel mai înalt trebuie să fie vârful Dobrii (munţii Cernei). În partea cealaltă (est) muchia pe care ne aflăm e mai blândă şi împădurită, nu avem vizibilitate.
O dată cu calcarul însorit apar şi tot felul de plante cu flori aşa cum am mai văzut în Mehedinţi (photos.app.goo.gl/bjQt47hXCibbw1Yi8). Suntem mai atenţi aici unde călcăm şi pe ce punem mâna nu neapărat pentru că e terenul mai accidentat ci pentru că ştim că pot fi şi vipere. Dar gândul nu zăboveşte mult asupra reptilelor căci ochii sunt mai interesaţi de tufele înflorite şi pâlcurile de liliac care se îndesesc pe măsură ce urcăm. Pădurea se termină şi acum urcăm o faţă plină cu o vegetaţie scundă aşa că vedem în spate culmea împădurită spre vârful Piatra Mică. Paşii ne poartă însă printre flori în direcţia cealaltă, spre vârful Piatra Mare. Florile de liliac sunt parţial trecute dar au încă putere să înmiresmeze aerul din jur.
Creasta ne conduce într-un loc mai deschis de unde avem o vedere de ansamblu asupra vârfului. E o zonă accidentată, abruptă în stânga (vest) şi mai domoală în dreapta (est). Nu e înaltă dar e o creastă spectaculoasă, seamănă cumva cu zona Zascol-Arjana din apropiere (photos.app.goo.gl/Th5ozs5n33JsNgF19) sau cu Buila-Vânturariţa (photos.app.goo.gl/GzHFGY55XtSo6LVB9), un vecin mai îndepărtat.
Continuăm pe creastă, încercând să păşim uşor printre florile care îmbracă muntele. Liliacul pare că are şi flori mai proaspete pe măsură ce urcăm. E un adevărat paradis floral cum am mai văzut, asemănător ca abundenţă şi diversitate, în Scăriţa-Belioara (photos.app.goo.gl/iNvqQgvAMSKAJkhJA). Muntele nu trebuie să fie înalt ca să fie spectaculos, fiecare zonă are farmecul său aparte, fie măreţie alpină, fie gingăşie florală.
După creasta ascuţită ajungem la un perete mai abrupt unde sunt câteva cabluri montate pentru siguranţă. Pe vreme bună, în urcare, nu sunt neapărat necesare, dar e foarte bine că există ca toată lumea să se simtă confortabil. Trecem de cabluri şi creasta se mai domoleşte. Specificul e acelaşi, abrupt în stânga, vegetaţie mai multă chiar copaci în dreapta, iar pe creastă plin de flori. Cer albastru cu nori albi de vreme bună şi covoare de flori galbene, miros de liliac, o combinaţie de simţuri de care nu te mai saturi. În plus, nici picior de om. Când nu adie vântul doar păsările se aud, cu siguranţă şi ele încântate de locul minunat în care trăiesc.
Şi tot aşa, minunându-ne, ajungem pe vârf, Piatra Mare a Cloşanilor, 1.420 m. Acum înţelegem de ce toţi cei care ajung aici scriu cu încântare cât de frumoase sunt locurile. În perioada asta florile sunt la apogeu dar, cu siguranţă, fiecare anotimp are farmecul său. Ca să fie tabloul complet, sub vârf găsim şi câteva narcise înflorite. Nu ştim exact dacă e devreme ori e târziu pentru ele, traseul ne-a avertizat că trecem prin Poiana cu narcise, nu sunt foarte multe dar sunt la locul lor !
Pe vârf sunt câteva panouri explicative, cam decolorate de soare dar ne orientăm ceva mai bine asupra zonelor învecinate. Mâncăm, mai facem poze în toate direcţiile şi în cele din urmă încercăm să ne rupem de vraja locului. Spre nord creasta continuă în acelaşi stil, cu câteva vârfuri intermediare pentru care coborâm şi urcăm, cu excepţia ultimului vizibil, Colţul Pietrei, unde nu mai ajungem pentru că reîntâlnim punctul roşu. Punctul albastru continuă pe creastă şi apoi coboară spre barajul Valea Mare dar noi trebuie să ajungem înapoi la maşină aşa că ne-am făcut planul să coborâm pe punctul roşu, să închidem circuitul.
Planul e bun, marcajul e la locul lui dar terenul ne face curând să regretăm varianta asta. Semnele există pe copaci şi în felul ăsta ne orientăm la coborâre, poteca însă e cvasi-inexistentă. Pare că nu umblă nimeni pe-aici, nici măcar animalele care-or fi trăind aici în pădure. E plin de căzături, pietre, resturi de vegetaţie, nicio urmă vizibilă. Trebuie să fii atent unde calci să nu-ţi suceşti piciorul, pe alocuri se coboară abrupt, dar şi mai atent trebuie să fii la marcajul turistic. Chiar şi-aşa, în câteva locuri ne orientăm doar cu GPS-ul din telefon, altfel te poţi afunda în pădure ca într-o junglă deasă. Uneori mergem evident în jos, alteori ne abatem stânga-dreapta aşa că încercăm să mergem din semn în semn ca atunci când e ceaţă pe creastă. Sunt mulţi copaci mari căzuţi care te împing în afara "potecii" după care trebuie cu mare atenţie să te uiţi după semnul următor. Ajungem la o margine abruptă de unde vedem lacul Valea Mare şi valea Motrului după care ne abatem spre dreapta prin lăstărişul mărunt. Mai jos întâlnim 2 băieţi, singurii turişti pe care i-am văzut toată ziua, şi ei profund demoralizaţi de absenţa potecii, mai ales că nu aveau bocanci în picioare.
Străbatem câteva zone cu vegetaţie deasă şi mai înaltă decât noi unde nu vedem absolut nimic, nici unde călcăm, nici unde mergem, doar sperăm că direcţia e bună. Ne ia cam 1.5 ore să ajungem la punctul de intersecţie pe care l-am părăsit mai devreme, în urcare (punct roşu - punct albastru). De-acum, chiar dacă drumul e plin de pietre şi lemne uscate măcar ştim unde ne aflăm şi cât mai avem de mers. Ne oprim la izvor şi ne răcorim puţin, apar şi cei doi pe care i-am depăşit şi revenim la maşină după cca 7.5 ore de drumeţie. În mod cert, data viitoare continuăm pe creastă şi încercăm să găsim o maşină de ocazie să revenim la punctul de plecare. Pentru un prim contact cu zona a fost un drum foarte plăcut cu excepţia coborârii pe care n-o recomandăm la nimeni decât, poate, dacă poteca va fi mai umblată, curăţată şi cu adevărat practicabilă. Până atunci ar fi util să scrie clar pe panou "potecă greu accesibilă, pericol de rătăcire" măcar să fii în cunoştinţă de cauză. Dar frumuseţile cu care ne-am clătit ochii în zona mai înaltă ne ajută să uităm de necazurile de la coborâre. Cu siguranţă a meritat efortul şi mai sunt locuri interesante de explorat prin zonă...
Mai multe imagini photos.app.goo.gl/cv67h7gCSpQ75sYe9
mai 2026
