Lionel Terray este o figură emblematică în istoria alpinismului iar "Cuceritorii Inutilului" (Les Conquérants de l'Inutile), o carte clasică pentru literatura montană. În textul publicat în 1961 la editura Gallimard, "Terray îşi narează propria viaţă" (J.C.Rufin), o viaţa aventuroasă, cu suişuri şi coborâşuri, trăită în mare parte pe munte şi pentru munte. Cartea nu este o simplă cronică a ascensiunilor remarcabile din Alpi, Himalaya şi America de Sud, ci şi o meditaţie asupra sensului și valorii unei vieți dedicate în totalitate pasiunii pentru munte.

Tradusă în limba română în 1972, cartea a încântat generaţii de tineri (şi nu numai) îndrăgostiţi de natură, aventură şi munte. După o aşteptare de mai bine de 50 de ani, ediţia revăzută tipărită în 2023, a venit firesc, spre bucuria celor care vânau prin anticariate cartea devenită o raritate.

"Cuceritorii Inutilului" este inclusă pe lista celor mai bune 100 de cărţi de aventură, listă realizată de "National Geographic Adventure" (https://thegreatestbooks.org/v/grid/lists/17), un motiv suficient de bun ca să o citeşti. Lectura este captivantă, textul nu e încărcat cu termeni tehnici, dimpotrivă, se parcurge facil, iar autorul reuşeşte cu naturaleţe să aducă frumuseţea lumii montane în ochii cititorului, chiar pentru acela care nu a experimentat niciodată alpinismul. Terray este onest şi sincer în ceea ce scrie, modest vis-a-vis de realizările lui alpine (ceea ce le face cu atât mai impresionante), iar reflecțiile lui filosofice despre munte, viaţă şi activitatea de ghid alpin fac ca textul să fie mai mult decât simpla relatare a unor aventuri.

Lionel Terray s-a născut la Grenoble în 1921 într-o familie înstărită care l-a îndrumat către o carieră academică. Pasiunea lui pentru schi și alpinism a fost însă mai puternică, pasiune care treptat a dus la o situaţie conflictuală cu tatăl său. A început să schieze la 3 ani și jumătate iar mai târziu a devenit unul din cei mai buni schiori şi monitori din Franţa. La 5 ani se aventura pe stâncile din apropierea casei iar la 12 ani făcea primele ascensiuni în regiunea Chamonix. La 14 ani a câştigat primele competiţii de ski din Dauphiné şi a urcat pe Grépon. În anii care au urmat a fost foarte activ în competiţiile de ski şi, în plus, şi-a desăvârşit abilităţile de căţărător.

La 20 de ani s-a înscris în "Jeunesse et Montagne" şi l-a cunoscut pe Gaston Rébuffat, un alpinist tânăr,  talentat şi ambiţios, alături de care a parcurs trasee alpine dificile ("Dent du Requin", versantul estic din "Aiguille du Grépon", versantul nordic din "Col du Caiman", muchia de vest din "Aiguilles des Pélerins", etc), unele dintre ele în premieră.

Alături de soţia sa, Marianne, la 21 de ani, s-a hotărât să devină fermier în satul Les Houches, la poalele Alpilor şi a renunţat la școală. În ciuda dificultăţilor financiare a continuat turele pe munte și activitatea de ghid montan. Dacă n-a fost decât un fermier mediocru, a devenit însă un alpinist remarcabil recunoscut pentru viteză, tehnică şi forţă fizică.

În al Doilea Război Mondial s-a înrolat în compania Stéphane de vânători de munte alături de cei mai buni alpinişti și schiori ai vremii. Anii războiului au fost o perioadă în care Terray și-a perfecționat tehnica alpină şi pregătirea fizică atât în acţiuni de luptă pe frontul din Alpi cât şi în zilele libere, petrecute tot pe munte. Pe muchia Peuterey din Mont Blanc, de exemplu, alături de G.Rébuffat, a fost în echipă şi cu Maurice Herzog (care, mai târziu, avea să-l coopteze în expediţia pe Annapurna).

După război, având convingerea că viaţa lui nu poate fi separată de munţii înalţi, a devenit instructor la "École de Haute Montagne" și monitor de schi la "École nationale de ski et d'alpinisme". A obţinut diploma de ghid montan şi a fost acceptat în prestigioasa "Compagnie des Guides de Chamonix", o recunoaştere fermă a calităţilor lui de alpinist şi ghid montan.

O întâlnire "istorică" a fost aceea cu Louis Lachenal în 1944. Cei doi au format o echipă puternică şi au parcurs trasee clasice dificile în Alpi printre care Pilierul Walker din Grandes Jorasses (una dintre cele mai dificile și prestigioase rute din Alpi la acea vreme, a patra ascensiune, realizată într-un timp record), pintenul nordic din Les Droites (a patra ascensiune, în doar 8 ore), peretele nordic al Eigerului (a doua ascensiune în 1947), peretele nordic din Aiguille Noire de Peuterey, peretele nord-estic din Piz Badile (record de viteză în 1949) şi altele. Pentru vârful Eiger, Terray dedică un întreg capitol în carte. "Cea mai importantă ascensiune din Alpi", peretele nordic al Eiger-ului, este descrisă amănunţit astfel încât autorul reuşeşte să te transporte şi pe tine, ca cititor, acolo, în perete, împărtăşind alături de cei doi greutăţile tehnice, suferinţele fizice, oboseala care "toarnă plumb în mâini şi în picioare" după 3 zile de luptă cu muntele şi vremea neprielnică. Această ascensiune i-a consacrat pe Terray și Lachenal ca un parteneriat formidabil și le-a asigurat un loc de frunte printre alpiniștii de elită ai epocii.

După Eigerwand, Terray a muncit intens ca ghid şi a parcurs toate marile trasee din Alpi aşa încât cooptarea lui în expediţia franceză din Himalaya a venit în mod natural. 1950 a fost anul în care a fost cucerit primul optmiar din Himalaya de către expediţia condusă de Maurice Herzog. După o explorare în zona vârfului Dhaulagiri, echipa se concentrează asupra vârfului vecin, Annapurna. Pe vârf ajung doar Herzog şi Lachenal - fără oxigen suplimentar - dar Terray şi Rébuffat au o contribuţie esenţială în salvarea celor doi camarazi care ajung jos cu degerături grave la mâini şi picioare; fără ajutor cei doi n-ar fi putut coborî în siguranţă în taberele inferioare. Relatarea lui Terray despre Annapurna oferă o perspectivă complementară alături de narațiunea faimoasă a lui Herzog (Cucerirea Annapurnei), oferind o viziune mai pragmatică și mai puțin triumfală asupra expediției.

Marcel Ichac a documentat expediţia pe Annapurna în filmul "Victoire sur l'Annapurna" din 1953 (lansat în Franța cu doar 8 săptămâni înainte ca Tenzing și Hillary să cucerească Everestul), un film-simbol pentru alpinism, un clasic al cinematografiei alpine. Ichac a mai colaborat cu Terray (în rolul ghidului din film) pentru "Les Étoiles de midi" în 1958. Din expediţiile în America de Sud, cei doi au compilat un scurt documentar în 1964 "C'est le Pérou". După moartea lui Terray, Ichac i-a dedicat documentarul "Le conquérant de l'inutile", un portret sensibil al celebrului ghid cu imagini din premierele lui Terray din Anzi, Himalaya și Patagonia.

Când a fost nevoie, Terray s-a implicat în acţiuni de salvare (dincolo de intervenţia lui pentru colegii de echipă în Himalaya în 1950), cum au fost cea din Mont Blanc (1956), din păcate nereuşită (Jean Vincendon şi François Henry şi-au pierdut viaţa) şi cea din peretele nordic al Eiger-ului în anul următor. În 1957, prin acţiunea la care au participat zeci de oameni "într-un avânt spontan de generozitate umană", a fost salvat doar unul din cei 4 alpinişti (Claudio Corti) cu ajutorul unui troliu montat pe creastă, "un exemplu minunat de ceea ce se poate realiza prin curaj, entuziasm şi voinţă".

După Annapurna Terray a avut ocazia să participe şi la alte expediţii importante pe vârfuri înalte din Himalaya şi Anzi. A urcat în premieră pe Fitz-Roy alături de Guido Magnone în expediţia franceză din 1952 (un vârf considerat printre cele mai dificile din lume din cauza vremii impredictibile şi a dificultăţilor tehnice), Nevada Huantsan (documentat în filmul "Victoire sur le Huantsan") şi Nevada Pongos în 1952 (Peru), pe Kangchungtse (Makalu II) şi Chomo Lonzo împreună cu Jean Couzy în 1954, pe Makalu (al cincilea cel mai înalt vârf dintre optmiari, 8.485 m) din nou alături de Jean Couzy în 1955 (al doilea optmiar în premieră pentru francezi după Annapurna), pe Pic Soray, Nevada Veronica, Chacraraju şi Taulliraju (America de Sud).

Expediţia franceză din 1959 condusă de Jean Franco pe Jannu (Kumbhakarna, 7.710 m) nu a ajuns pe vârf dar a devenit subiect pentru cartea "Bataille pour le Jannu" scrisă de Terray şi Franco. Terray a revenit în 1962 într-o expediţie condusă personal şi a urcat Jannu în premieră (documentat în "Jannu, chronique d'une conquête"), deasemenea pe Nilgiri în zona Annapurna ("Nilgiri, une expédition Himalayenne").

Terray a ajuns şi în Alaska în 1964 unde, în ciuda vântului puternic şi după o accidentare, a urcat în premieră vârful muntelui Huntington pe creasta de nord-vest (numită şi creasta franceză). A documentat personal eforturile făcute de echipă într-un scurt film, "Alaska".

Moartea l-a pândit de multe ori în marile rute alpine dar într-un final Terray şi-a pierdut viaţa într-un traseu nu foarte dificil, alături de Marc Martinetti, într-un accident în "Aretes du Gerbier" pe 19 septembrie 1965. Avea 44 de ani.

"Cucerirea inutilului", o expresie aparent paradoxală devenită însă faimoasă o dată cu textul lui Terray, este justificată de autor prin recompensele oferite de alpinism: provocarea şi dorinţa de auto-depăşire, frumusețea naturii şi a munților în mod particular, camaraderia şi spiritul de echipă alături de tovarăşii de coardă, sentimentul de libertate şi auto-descoperire atunci când te confrunţi cu greutăţile unui traseu alpin. Pentru el alpinismul nu a fost doar o activitate fizică ci o experiență de viaţă profundă şi intimă. Alpinistul înțelege "inutilitatea" inerentă a activităţii într-un sens practic, dar găseşte un sens și o valoare profundă în această experiență.

Terray vorbeşte totuşi şi despre responsabilităţile şi recompensele activităţii de ghid montan dar fără să urmărească exclusiv un câştig material. Este doar o activitate, pe care dealtfel o tratează cu toată seriozitatea, care îi permite să fie liber să facă ceea ce doreşte. Însă pasiunea este aceea care îl determină mereu să meargă înainte şi să se perfecţioneze toată viaţa. Dorinţa de explorare și depășire a provocărilor l-a determinat pe Terray să accepte şi să înfrunte mereu greutăţile întâlnite în viaţă şi în perete, în parcurgerea unui traseu. Întreaga comunitate alpină îl recunoaşte în prezent drept unul din cei mai mari alpinişti ai sec. XX.