La 2.291 m Gugu este cel mai înalt vârf din munţii Godeanu dar este situat în afara crestei principale, pe o culme bine conturată care merge spre nord, Moraru-Gugu-Branu, cu pajişti alpine întinse şi o perspectivă deosebită asupra locurilor învecinate. Acest picior de munte este delimitat de două văi adânci, Lăpuşnicu Mic la est şi Şes la vest, ambele pâraie alimentând lacul de la Gura Apelor (Râul Mare). Creasta munţilor Godeanu fiind limita sudică a Parcului Naţional Retezat, tot acest picior este practic inclus în parcul naţional.

L-am văzut de multe ori de la distanţă, dinspre Retezat, o dată ce i-am localizat poziţia, dar cel mai aproape am fost de vârful Gugu în 2017 când am ajuns în Godeanu (Circuit în Ţarcu, Godeanu, Retezat)... exact în aceeaşi perioadă :-) Din creasta principală e un ocol important să te duci şi să te întorci aşa că a rămas să-l vizităm cu altă ocazie. Anii au trecut, am evitat zona în sezonul pastoral datorită întâlnirilor neplăcute cu câinii de la stâne, dar în vara lui 2025 având în plan să ajungem la Bucura ne-am gândit dintr-odată să începem cu un ocol pe la Gugu.

"Dacă este adevărat că a existat un 'munte sacru şi sfânt' Koyyaiovov* la Daci, munte foarte înalt cu peşteră în vârf, în care locuia ca un sihastru, marele preot al lui Zamolxes şi citea semnele cerului, aducând şi jertfă zeului, acel munte a fost, cu cea mai mare probabilitate, Muntele Gugu, cu peştera sa" (Alexandru Borza, Sanctuarul Dacilor, 2011).

* probabil transcriere aproximativă pentru Kogaionon (în greacă Κωγαίονον) cum este menţionat de Strabon "... și muntele a fost luat [de către Geți] drept sfânt, și ei îl și numesc astfel; iar numele lui este Kogaionon, la fel cu cel al râului care curge pe alături" (Strabon, Rerum Geographicarum, sursa Wikipedia).

A.Borza îşi susţine ipoteza cu argumente geografice şi lingvistice. Lăsăm specialiştii să se pronunţe vis-a-vis de legendele despre Gugu, pe noi ne interesează acum doar din punct de montan :-)

Privind harta ne propunem să facem un circuit asemănător celui din 2017. Atunci am urcat prin dreapta lacului Gura Apelor (malul stâng geografic), spre Ţarcu, acum urcăm pe malul drept, în amonte pe valea pârâului Lăpuşnicu Mare, drumul normal de acces către Poiana Pelegii.

Ziua 1: Gura Apelor, refugiul Gugu, şaua Branu (cca 6 ore)

Ajungem la Gura Apelor sâmbătă pe la prânz. Plătim taxa de acces, 10 lei de persoană şi 15 lei pentru maşină şi suntem atenţionaţi că parcarea din Poiana Pelegii e supra-aglomerată întrucât în weekend are loc un mare festival în aer liber la Bucura. Planul nostru este să ajungem la Bucura peste 3 zile, tocmai bine, evităm aglomeraţia. Continuăm cca 3.5 km pe lângă lac, probabil porţiunea cea mai proastă a drumului, până la prima bifurcaţie, imediat după cantonul hidrometric. Drumul continuă în amonte pe valea pârâului Lăpuşnicu Mare spre Poiana Pelegii (punct albastru) iar în dreapta ocoleşte piciorul de lac (cruce roşie). Se poate înainte cu maşina până în locul "la tuburi" dar noi nu vom coborî în acelaşi loc aşa că nu ne ajută să lăsăm maşina acolo; vom merge pe jos.

Ne pregătim rucsacii şi suntem gata înainte de ora 14. Cu excepţia câtorva pasaje mai dubioase la început (drum îngust şi posibil căderi de pietre), se poate înainte cu maşina dar mişcarea ne prinde bine după atâtea ore de stat jos. Practic ocolim piciorul de lac care se formează din Lăpuşnicu Mare apoi ne angajăm pe lângă piciorul de lac Lăpuşnicu Mic.

Mergem cca 4.5 km, ceva mai mult de o oră până la tuburi, un podeţ peste Lăpuşnicu Mic unde nu s-ar putea trece cu maşina. Poteca marcată (cruce roşie) continuă pe lângă lac urmând ca apoi să urce spre sud pe piciorul Branu-Gugu, prin pădure. Există şi o variantă mai scurtă, în prezent marcată tot cu cruce roşie, direct de la tuburi. Planul nostru era să urcăm pe această potecă, pe hartă nu apare ca fiind marcată dar dacă este, cu atât mai bine. Poteca urcă domol pe valea pârâului Lăpuşnicu Mic, pe lângă apă, prin vegetaţia înaltă şi peste mici pâraie care vin din pădure şi apoi drept în sus, în serpentine strânse.

Fiind trecut de ora prânzului ne întâlnim doar cu drumeţi care coboară. Cu rucsacii grei, ca în prima zi, noi urcăm încet serpentinele abrupte din pădure. N-am cărat prea multă apă, am mai luat dintr-un pârâiaş din pădure iar acum, mai sus, e destul de uscat. Aflăm şi că izvorul de la refugiu e secat aşa că ne îngrijorăm puţin. Mai facem pauze de odihnă şi ne hidratăm cu câte-un fruct, un lux disponibil doar în primele zile.

Facem mai bine de 2 ore de jos de la bifurcaţia potecilor până la refugiul Gugu (Branu) la 1.686 m. A fost amenajat în 2011, este din lemn, cu priciuri în interior, nu extrem de curat dar acceptabil. În varianta pesimistă am fi rămas aici dar avem timp să continuăm. Preferăm să mai urcăm, să scurtăm din timpul alocat zilei următoare. În plus nu avem apă aşa că nu se pune problema să dormim aici. Aflăm că mai sus, pe potecă, înainte de şaua Branu, găsim apă aşa că ne mobilizăm să mai urcăm.

În spate, vis-a-vis, se înalţă masiv piciorul Borăscu de care ne desparte practic valea pârâului Lăpuşnicu Mic. Acum, în soare şi puţin însetaţi, urcăm chiar mai încet. Undeva în stânga, lângă păduricea de jnepeni, o tabără mare de corturi. Din neatenţie deviem puţin spre stânga de la poteca puţin vizibilă. Ne apropiem de o viroagă unde sperăm să fie apă. E multă iarbă verde şi flori de Aconitum (care arată de obicei locurile cu umezeală) dar nu este apă. Urcăm pe lângă viroagă, nu mai pierdem timp să căutăm exact poteca şi ceva mai sus găsim totuşi apa, bucurie mare. Vedem şi poteca. Dacă n-am fi deviat, tot aici ajungeam, practic poteca traversează acest pârâu mărunt care se pierde repede în pământ.

Luăm apă chiar de la izvor, de unde iese din pământ, ne răcorim bine şi ne uităm cu atenţie dacă ar fi vreun loc bun de întins cortul. E bine să fie aproape de apă dar terenul e în pantă şi pe culmea din stânga e multă vegetaţie (jnepeni) deci posibil animale aşa că mai bine urcăm spre golul alpin. Bem apă pe săturate, umplem toate sticlele şi continuăm să urcăm încet.

În şaua Branu sunt locuri bune de cort. Ne oprim puţin mai jos ca să fim protejaţi de vânt măcar dintr-o direcţie (deşi nu se anunţă vânt puternic). Întâi luăm o gustare rapidă căci nu prea am mâncat nimic toată ziua apoi întindem cortul şi reuşim ca puţin după ora 8 seara să fim aproape gata. Răcoarea se face simţită o dată ce corpul nu mai face efort şi oricum soarele nu se mai vede. Curând trecem la partea principală a mesei de seară. Nu este apă aici dar avem destulă până a doua zi dimineaţă. Şi avem şi linişte deplină. Câteva păsări se aud când şi când dar şi ele se pregătesc de culcare. Nu prea sunt urme de oi aşa că nu ne aşteptăm la vizite târzii de seară. Timpul trece repede, apusul de soare nu e spectaculos iar când lumina devine palidă ne întindem să ne odihnim, aproape 6 ore de drumeţie nu e mult dar prima zi e mereu obositoare.

Ziua 2: şaua Branu, vârful Gugu, creasta Godeanu până în şaua Gârdomanu (sub vârful Scurtu) (peste 10 ore)

Noaptea este linişte iar cerul plin de stele. Spre dimineaţă adie puţin vântul şi locul fiind deschis nu e deloc umezeală, cortul e complet uscat. În prima dimineaţă ne dezmeticim mai greu până să intrăm în rutina obişnuită dar suntem gata de plecare la ora 9.

Dincolo de şaua Branu, spre vest, se întinde o păşune întinsă punctată ici-colo de jnepeni mici. Mai departe se ghiceşte valea adâncă săpată de pârâul Şes, vale care ne desparte de piciorul de legătură dintre Godeanu şi Ţarcu pe care l-am urmat în 2017 (şaua Şuculeţului, şaua Mlăcile, vârful Tucilă, potecă marcată punct roşu dar cu semne vechi şi rare, cel puţin atunci).

Poteca noastră (cruce roşie) ocoleşte prin dreapta linia crestei care din şaua Branu urcă spre vârful Merila Mică. Data viitoare, poate fără bagaj, vom urma direct creasta, să găsim şi peştera Gugu (peştera lui Zamolxe), se pare săpată de oameni şi locuibilă la cca 2.100 m altitudine. Continuăm oarecum pe linie de cotă, pe sub creastă, spre un jgheab stâncos larg unde am aflat ieri că ar fi apă.

Ajungem aici o dată cu oile, o turmă măricică, din fericire fără câini. "Păi dacă aş fi luat şi eu câinii" zice ciobanul "şi colegul la fel, ar fi greu pentru turişti să treacă pe-aici". Bine că măcar e conştient de faptul că dulăii pot fi o problemă pentru oameni. Spray-ul anti-urs de la şold ne ajută să ne simţim mai bine dar nu ne oferă siguranţă 100% dacă ar fi vorba de o haită de câini ciobăneşti. Lăsăm oile să treacă, ne spălăm puţin unde apa şiroieşte peste un prag de piatră şi luăm de băut pentru drum după ce o filtrăm în prealabil. Mai sus nu mai găsim apă aşa că pauza a fost necesară.

Urcăm prin jgheabul pietros şi ieşim iar într-o zonă mare de păşune. Oile au urcat spre stânga pe un picior înierbat, nu ne mai întâlnim cu ele. Se mai vede un stâlp de marcaj undeva în dreapta dar continuăm drept în sus, spre vârful Merila Mare.

Spre est, contra soarelui, se vede clar silueta munţilor Retezat. Vârfurile principale sunt evidente dar multe amănunte nu distingem, suntem totuşi departe. Spre vest se întind culmile mai domoale ale munţilor Ţarcu. În faţă se înalţă vârful Gugu. Mai avem de urcat mai mult de 100 m diferenţă de nivel.

Sub vârf, în stânga (est), într-o căldare bine conturată, apare lacul Gugu. Pe hartă, fără să fie marcată, se vede o potecă ce traversează pe sub creastă, de la lac până la refugiul Gugu, o variantă interesantă de circuit pentru cei care urcă pe vârf într-o drumeţie de o zi. Pare frumos de stat cu cortul la lac, rămâne o idee pentru viitor.

Ajungem pe vârf la 2.291 m o dată cu norii dar zăbovim să ne bucurăm de perspectivă şi aşteptăm să iasă puţin soarele. Faţă de cum ştiam noi prognoza meteo pare că se adună cam mulţi nori, mai ales către sud, direcţia în care înaintăm dar deocamdată nu ne îngrijorăm. Privim roată de jur-împrejur să înţelegem mai bine anatomia muntelui în această zonă. Dacă eventual sunt fenomene "stranii" aici, pe vârf, momentan nu se manifestă, ne delectăm cu liniştea locului, e prea devreme să fie şi alţi turişti venind de jos... Gugu pare un vârf de munte ca oricare altul...

Din şaua Branu până pe Gugu am făcut cca 2 ore dar la apă am avut o pauză destul de lungă. Coborâm de pe vârf şi continuăm spre sud. Direcţia e clară (dacă e vizibilitate bună), se vede că ne îndreptăm spre creasta principală. Vârful Godeanu se ridică, întunecat, undeva spre dreapta (est), nu vom ajunge în zona aceea. Marcajul cruce roşie se mai vede ici-colo. Pe hartă nu e desenat decât până pe vârf, dar muchia Gugu-Moraru este evidentă şi face legătura cu creasta Godeanului. Poteca este aproximativă dar vizibilă, zona pare umblată mai mult de oi decât de oameni.

Nu ne facem probleme că deviem de la traseu, mai degrabă privim la norii negri care se adună pe cer şi suntem atenţi la bubuiturile înfundate ale tunetelor care se aud în depărtare. Gugu rămâne în spate şi urcăm spre vârful Scăriţa. Ne oprim totuşi să punem pantalonii de ploaie. Preventiv. Dincolo de Godeanu, spre valea Cernei, se vede că norii încep să se scuture iar cerul se luminează de sclipirile fulgerelor. Pare că totul se întâmplă departe dar preferăm să evităm creasta, locul cel mai înalt, aşa că ocolim vârful următor uşor prin dreapta, cum ne permite terenul. Ploaia nu-i neapărat o problemă dar fulgerele, într-o zonă înaltă, de creastă, da. Din fericire vântul, deşi uşor, nu aduce spre noi norii grei de ploaie ci doar câţiva stropi când şi când.

În zona noastră, deşi e destul de întunecat, cu cerul acoperit, nu plouă. Privind în spate, Gugu e când umbrit, când însorit, la cheremul norilor dar nici acolo nu pare că plouă. Ajungem într-o zonă oarecum plată, aici nu avem pe unde să mai ocolim, înaintăm spre vârful Moraru. În căldarea din stânga (est), un lac mai mic decât Gugu, lacul Moraru. Perdeaua de ploaie se vede spectaculos dincolo de munte, spre sud, iar norul negru se apropie de vârful Godeanu. Nu urcăm chiar spre Moraru, ştim că trebuie să deviem spre est, aşa că ne lăsăm la vale spre şaua Mâţului care separă, pe creastă, vârfurile Moraru şi Scărişoara.

Ajungem în poteca marcată unde suntem într-o zonă relativ cunoscută, cel puţin am mai fost o dată, creasta principală din Godeanu (bandă roşie). Am făcut aproape 2 ore de la Gugu până aici. Nu sunt semne că vremea se îmbunătăţeşte aşa că rămânem pregătiţi de ploaie. Pe alocuri se simte un vânt rece care, deocamdată bate în direcţia bună. Gustăm ceva dulce să prindem puteri. Sub ameninţarea ploii parcă n-avem dispoziţia să desfacem rucsacii să mâncăm altceva mai consistent.

O singură întâlnire cu oile ne face să ocolim puţin şi să urcăm mai mult decât este necesar, puteam să aşteptăm puţin să treacă turma. În mai puţin de o oră ajungem deasupra lacului Scărişoara, loc frumos de cort dar e încă devreme să ne oprim. Nu mai coborâm să căutăm apă, apreciem că avem destulă pentru drum, până spre zona unde intenţionăm să punem cortul.

Continuăm sus-jos pe creastă cum ne conduce terenul şi inevitabilul se produce. Norul se aşează bine peste munte şi începe să plouă. Se întâmplă într-un loc nepotrivit unde poteca nu e deloc vizibilă, în principiu bănuim că traversează de-a coasta dar ceaţa nu ne lasă să ne orientăm printre tufele de afiniş. Pare mai sigur să urcăm altfel avem şanse mai mari să deviem în ceaţă. Instinctiv ajungem pe vârf şi continuăm pe creastă până când avem norocul să se mai oprească ploaia şi să se mai spargă ceaţa. Cum bănuiam, poteca era ceva mai jos dar acum rămânem pe sus.

Treptat cerul se mai luminează, sunt semne clare că ploaia a trecut, acum ne preocupăm să găsim un loc de cort şi apă de băut. Ne-amintim exact cum am procedat data trecută, când eram la fel, după nişte reprize de ploaie, dar nu ştim dacă sursele de apă mai există. Lăsăm în stânga (nord) zona întinsă Borăscu Mare - Borăscu Mic şi după ora 18 trecem de vârful Galbena. Urmează o coborâre pronunţată în şaua din faţă, zona Gârdomanu. Jos se văd câteva ochiuri de apă dar sunt bune doar pentru animale. Sunt locuri bune de cort dar oile au fost aici până de curând şi totul e murdar. Oricum, nu ne pusesem speranţa în acest loc.

Ştim că imediat după şaua Gârdomanu poteca trece pe la un izvor. Locul se vede clar de departe dar ne apropiem cu emoţie. Din fericire izvorul e la locul lui, chiar în potecă, apa iese chiar acolo din pământ, locul e protejat (cât de cât) cu lespezi mari de piatră puse deasupra dar, desigur, sunt şi diverse resturi de plastic lăsate de oameni... c-aşa sunt oamenii :-( Totuşi ne putem spăla iar apa de băut, chiar dacă o luăm cât de aproape de sursă se poate, o filtrăm.

E trecut de ora 19 şi ne gândim cum e mai bine să procedăm. Data trecută am luat apă şi-am pus cortul ceva mai sus în zona Paltina-Sturu. Dacă vântul de seară se menţine sau creşte peste noapte acolo suntem expuşi din toate direcţiile. Urcăm chiar deasupra izvorului şi ceva mai sus, sub vârful Scurtu, găsim un loc cu pantă acceptabilă, măcar protejat de vânt dintr-o direcţie. Preferăm să rămânem aproape de izvor aşa că punem aici cortul după o zi suficient de lungă. Am mers mai mult de 10 ore dar reuşim ca la ora 8 seara să avem cortul în picioare. Muntele e pustiu dar în cort e o atmosferă familiară şi nu ne afectează singurătatea.

Ziua 3: şaua Gârdomanu, şaua Paltina, Retezatul Mic, plaiul Drăgşanu, şaua Plaiul Mic, Poiana Pelegii, Bucura (cca 9 ore)

Noaptea trece fără ploaie şi fără vânt prea puternic. Spre dimineaţă însă vântul se simte ceva mai bine dar locul de cort s-a dovedit a fi bun. Este însă umezeală, pământul e reavăn după ploaia de ieri. Aşteptăm soarele să ne dezmorţim dar se pare că va fi un soare cu dinţi. Cerul e brăzdat de fire de nori în toate direcţiile dar mai luminos către apus, zona străbătută ieri parţial prin ceaţă şi ploaie.

În partea cealaltă, spre Retezat, detaliile muntelui sunt ascunse într-o pâclă noroasă chiar dacă frumos colorată în lumina dimineţii. Dincolo de vârful Scurtu, sub care am pus cortul, se întind alte plaiuri unde soarele ajunge mai repede. Sunt multe locuri frumoase de stat la o distanţă rezonabilă de izvorul din potecă. Dealtfel, din şaua Gârdomanu, la nevoie, te poţi retrage spre sud, în valea Cernei, pe culmea Gârdomanu (triunghi galben).

Noi ne continuăm drumul spre est, pe traseul de creastă (bandă roşie). Aşteptând să se usuce bine cortul, în absenţa unui soare puternic, de-abia după ora 10 părăsim izvorul de unde ne aprovizionăm cu apă pentru toată ziua. În cursul dimineţii norii s-au tot îngrămădit peste munte. Se anunţă o zi închisă, foarte probabil şi cu ploaie, aşa că plecăm echipaţi cu pantalonii de fâş care oricum, având fermoare pentru aerisire, sunt tocmai buni de mers peste pantalonii scurţi, protejează şi de vânt.

În cca 30 minute ajungem pe micul platou Paltina-Sturu unde am campat data trecută. Aici vizibilitatea către Retezat e mai spectaculoasă dar nu e cazul acum, ceţurile destul de joase nu ne permit să vedem atât de departe. Găsim un loc unde telefonul funcţionează şi "meteoblue" ne confirmă că azi va ploua cam peste tot. Coborâm şi ne apropiem de finalul munţilor Godeanu. Deja în faţă se ridică vârful Stănuleţii Mari iar uşor în dreapta zona Iorgovanului.

Ajungem în şaua Paltina şi ne gândim serios dacă mai continuăm sau coborâm în valea Lăpuşnicului Mic către Lunca Berhina (triunghi roşu), potecă pe care n-o cunoaştem. Tentaţia există mai ales că începe să plouă. Ne gândim însă că la un moment dat ploaia se va opri şi ulterior vom regreta că n-am continuat circuitul.

Ploaia este măruntă însă constantă şi neplăcută. Rămânem pe banda roşie şi continuăm pe sub Stănuleţii Mari, aşa cum ne conduce poteca. Din păcate ploaia pesistă şi valuri groase de ceaţă învăluie muntele din toate părţile. Mare lucru nu vedem în jur. Poteca se transformă într-un şir nesfârşit de mici băltoace pe care le ocolim cum putem dar la un moment nu mai contează, bocancii oricum se udă. Mai şi fluierăm din când în când, jnepenii sunt destul de deşi pe alocuri şi e bine să ne facem auziţi.

În şaua dinaintea ocolului pe sub Piatra Iorgovanului se vede un adăpost rezistent. Ne prinde bine o pauză, să ne mai gândim... nu e prea târziu să ne întoarcem în şaua Paltina. Nici vorbă să intrăm. Deşi oile nu sunt prin zonă înăuntru a rămas un dulău care nu e amator de vizitatori şi n-avem acum energie să argumentăm pe tema asta. Moniq zice să continuăm drumul, rămânem în ploaie, oricum adăpostul ne-ar fi înmuiat entuziasmul şi mergem înainte. Urcăm şi continuăm printr-o zonă accidentată, pietroasă, udă şi alunecoasă care coboară apoi urcă ocolind vârful, printr-o pădurice de jnepeni, dar ajungem cu bine dincolo. Suntem şi uzi şi puţin transpiraţi şi obosiţi deşi n-am mers decât vreo 3 ore.

O inscripţie mare, pe piatră, ne îndrumă spre Plaiul Mic. Asta ştim însă ceaţa fiind omniprezentă înaintăm precaut, din semn în semn (bandă roşie). Chiar şi-aşa, avem o mică nelămurire, tatonăm terenul şi nu pierdem din vedere ultimul stâlp ca punct de reper. Ne învârtim vreo 10 minute fără să ştim exact încotro să mergem dar cumva găsim marcajul pe pietre şi parcă direcţia devine mai clară. Când e vizibilitate bună poteca te conduce de la sine, aproape că nu ai nevoie de marcaj dar acum suntem atenţi la fiecare pată de vopsea de pe pietre. Stâlpii ar fi mai buni dar sunt foarte rari iar printre jnepenii înalţi chiar şi ei sunt greu de găsit. Să fi fost doar ceaţă, fără ploaie, ne-ar fi ajutat telefonul dar aşa, ud, nici nu vrea să se deschidă :-(

Mâncăm o ciocolată să ne refacem moralul şi glicemia şi înaintăm spre est. Cumva drumul devine mai clar, ştim că ocoleşte zona vârfului Albele şi apoi coboară spre stânga. E de mare ajutor faptul că am mai fost o dată, chiar dacă au trecut mulţi ani de-atunci. După cca 2 ore ploaia se opreşte treptat şi, mai important, ceaţa se mai sparge ici-colo, pentru câteva secunde chiar vedem Piatra Iorgovanului care-a rămas departe în spatele nostru.

Ocolind vârful Albele recunoaştem jgheabul larg, cu vegetaţie abundentă, prin care coborâm cca 30 minute până în Scocu Drăgşanului, o râpă adâncă săpată de ape, ca o rană pe faţa muntelui. Traversăm şi urcăm în partea cealaltă unde peisajul e complet diferit, o păşune întinsă.

Mai facem o pauză de ciocolată. Suntem mulţumiţi, desigur, că am continuat drumul. Ceaţa persistă prin zonele înalte ale muntelui dar aici e relativ lumină. Oricum, poteca e vizibilă, sunt stâlpi de marcaj aşa că nu mai avem emoţii legate de orientare. Urcăm lejer, e linişte, e multă umezeală în aer, din păcate nu e soare dar măcar nu mai plouă. Poteca merge pe-aceste plaiuri întinse pe sub creasta din dreapta, Scorota-Drăgşanu-Buta. Se vede o turmă undeva pe sus dar este departe, pe un alt picior, aproape că nu ne vine să credem că n-am avut probleme cu câinii în aceste zile.

În stânga (nord-vest), după marea de vegetaţie se adânceşte valea Lăpuşnicului Mic dincolo de care ar trebui să se vadă Retezatul. Perspectiva e foarte interesantă dar din păcate doar în amintiri, acum muntele e înecat în ceaţă. Mergem mult pe plaiurile înierbate dar drumul e plăcut faţă de pietrele alunecoase pe care ne-am chinuit în timpul ploii. Intrăm în jnepeni în partea a doua a drumului şi facem cam 2 ore din Scocu Drăgşanului până în şaua Plaiul Mic.

Aici ne despărţim de banda roşie care urcă mai departe spre vârful Custura în Retezat. Mai facem o pauză să ne odihnim umerii şi spatele. Pe vreme bună e plin de turişti, acum nu e nimeni pe-aici. Când credeam că n-o să mai vedem cer albastru pe ziua de azi, norii se sparg pentru scurt timp şi vedem în faţă căldarea Bucurei şi creasta încă acoperită parţial de ceţuri. Dintre vârfurile mari, doar Păpuşa şi Păpuşa Mică se lasă mângâiate de privirile noastre suprasaturate de griul ceţii de peste zi.

E ora 5 dup-amiază şi pare că sfârşitul de zi va fi ceva mai prietenos. Coborâm prin pădure şi după 3 sferturi de oră traversăm apa pe podeţul de lemn spre Poiana Pelegii. Din păcate încheiem ziua cu un efort suplimentar, urcuşul până la Bucura. Cei întârziaţi de pe munte, la plimbare de-o zi, coboară, doar noi urcăm agale. Din păcate soarele nu se mai arată cât urcăm prin pădurea de brad şi de jneapăn. După ce ieşim din adăpostul pădurii un vânt rece ne răcoreşte bine dar încet-încet ajungem şi noi sus, la lac, după 9 ore de la izvorul din şaua Gârdomanu.

Ţinând cont de cum a fost vremea azi nu sunt corturi multe la Bucura. Locul care ne place nouă, deasupra zonei cu alveole de la nivelul lacului, e liber şi reuşim ca la ora 8 să avem şi noi cortul pregătit pentru activităţile de seară.

E plăcut să fie oameni în jur chiar dacă nu interacţionezi direct cu ei dar e-atât de diferit de singurătatea din primele două seri. Aflăm de la Salvamont că a doua zi vremea va fi ceva mai bună dar tot va ploua aşa că ne planificăm o zi de odihnă la cort. Suntem în concediu :-)

Mai multe imagini din segmentul acesta de drum din 2017 când am avut noroc de vreme mai bună: photos.app.goo.gl/8Gk8FNnpZerWixU53

Ziua 4: Bucura

Circuitul nostru se poate încheia pe mai multe rute de la Bucura dar planul era să rămânem aici două zile. Mă trezesc mai devreme să fac nişte poze dar dimineaţa lenevim prin cort până către orele prânzului când se termină prima repriză de ploaie măruntă. Avem apă, avem mâncare, în cort e cald şi bine, ascultăm muzică şi ne odihnim.

Ceva mai târziu ne învârtim puţin pe la lac, încercăm să aerisim şi să uscăm atât cât se poate hainele ude şi bocancii apoi strângem totul la următoarea repriză de ploaie.

Mai târziu dup-amiază avem parte chiar de puţin soare, atmosfera devine dintr-odată mult mai prietenoasă dar seara târziu ceţurile se ridică din vale şi cuprind din nou muntele. Ştim că mâine va fi o zi frumoasă aşa că a meritat să stăm o zi întreagă fără să mergem nicăieri, doar să ne refacem forţele :-)

Ziua 5: Bucura, Peleaga, Custura Bucurei, Bucura II, Bucura I, Tăul Porţii

Când ştii că urmează o zi frumoasă la munte uiţi de necazurile din zilele precedente. La ora 7 cerul e perfect senin iar soarele luminează deja culmile înalte învecinate. Încet-încet nori albi se ridică pe cer dar asta nu face decât să sporească frumuseţea muntelui. Plecăm pe la 9:30. Nu facem un plan anume, doar că urcăm pentru început spre Peleaga.

Locurile sunt cunoscute, peisajele aşa cum le ştim de ani de zile dar nuanţele şi unghiurile, cerul şi norii sunt de fiecare dată diferite dar la fel de frumoase. Sus pe vârf zăbovim puţin şi privim cu atenţie spre sud-vest către zona pe care am străbătut-o zilele trecute, de la Gugu până aici.

E minunat muntele mai ales cu jocul de lumini şi umbre care face ca privirea să fie atrasă când de Retezat, când de Bucura sau Judele, când de Păpuşa (atât de aproape încât pare că ajungi cu mâna acolo), când de luciul albastru al lacurilor din căldări. Nu te saturi privind... în linişte... Poţi să te grăbeşti să bifezi cât mai multe vârfuri într-o astfel de zi frumoasă dar, la fel de bine, poţi să mergi agale şi să te bucuri de ceea ce îţi oferă muntele. Aici şi acum.

Spre Păpuşa şi Vârful Mare cerul pare mai acoperit aşa că ne hotărâm să rămânem în căldarea Bucura, pe sus, pe creastă. Coborâm spre Colţii Pelegii, admirăm stâncile care se avântă spre cer şi continuăm pe potecă spre şaua Custura Bucurei şi apoi în sus, spre vârf. Custura Bucurei oferă altă perspectivă asupra locurilor, vârfurile îşi etalează siluetele cunoscute dar deja uşor diferite privind din alt unghi. De-aici lacul Bucura are o culoare albastru închis pe când lacul Ana este verde intens. Norii se mişcă, razele de soare cad sub alt unghi, culorile prind nuanţe diferite de la clipă la clipă spre bucuria privitorului.

Continuăm spre Curmătura Bucurei şi în sus spre Bucura II. O marmotă dolofană aleargă sprinten pe feţele înclinate dinspre valea Pietrele şi dispare în ascunzişuri doar de ea ştiute. Pereţii de sub vârf sunt impresionanţi dar noi urcăm prin locuri înierbate, accesibile. Pe Bucura II e deja vizibilă toată valea Stânişoara şi micul lac albastru. Vârful Retezat e la limita norilor, se ascunde printre ei pentru puţin timp apoi iese iar la vedere după cum suflă vântul. Ajungem pe Bucura I apoi continuăm spre Poarta Bucurei. Vârful Judele e contre-jour dar la fel de spectaculos în orice fel de lumină. O marmotă ţipă foarte aproape de noi, grijulie să-şi înştiinţeze suratele de posibile pericole.

Lacurile Ştirbu şi Gemenele se bucură de intimitatea oferită de rezervaţia ştiinţifică, le putem admira doar de sus, din potecă. În partea cealaltă, o salbă de lacuri te îndeamnă să cobori pe malul lor, atrăgătoare nu doar prin numele lor de fete ci prin culorile vii pe care soarele le scoate în evidenţă… Lia, Ana, Viorica, Florica şi cele două situate mai sus, Tăul Porţii şi Tăul Agăţat (cel mai de sus dintre ele).

Noi coborâm la Tăul Porţii şi zăbovim mai mult pe malul înierbat aşteptând să se arate soarele care se ia la trântă cu norii pe cer. În cele din urmă coborâm încet spre Bucura, celelalte lacuri le-am tot văzut cu alte ocazii. Seara decurge liniştit, ne încărcăm cât putem cu energia locurilor căci a doua zi urmează să plecăm mai departe.

Mai multe imagini din ziua a 5-a photos.app.goo.gl/CNouAZag898gMFSS6

Ziua 6: Bucura, Slăveiu, Lunca Berhina (cca 6:30 ore)

Vremea se menţine frumoasă dar rămânem consecvenţi planului, azi încheiem circuitul, mai sunt şi altele de făcut în vacanţă. Ca să coborâm în valea Lăpuşnicului avem 3 variante: înapoi în Poiana Pelegii, cel mai simplu, dar ar trebui să găsim pe cineva să ne ia cu maşina... pe la Zănoaga, varianta cea mai lungă pe care am mai coborât... şi calea de mijloc, pe muntele Slăveiu, pe unde n-am fost niciodată. Ne informăm de la Salvamont despre starea marcajului, da, există, nu e clar cât este de bun dar poteca ar fi circulată de ciobani, cel puţin în partea de jos. Telefonul încă funcţionează aşa că avem un sprijin în harta şi GPS-ul lui.

Puţin după ora 10 suntem gata de plecare, ne luăm la revedere de la Bucura şi coborâm spre lacul Ana, loc frumos care îndeamnă la leneveală la soare. Traversăm apa şi urcăm printre jenepeni către muchia din faţă. Pe-aici am mai fost, poteca e evidentă iar muchia Slăveiu-Sântămăria e o tură frumoasă pe care-am făcut-o în ambele sensuri (photos.app.goo.gl/Vrfxmpr4HVfwH4sh6, photos.app.goo.gl/nD5UizpqawBJi9B86).

De la Ana facem cca o oră până sus, în şa. Parcă era mai bine ieri, fără rucsac :-) Norii s-au adunat, ca de obicei, dar sunt la înălţime, muntele se vede frumos chiar dacă nu e soare.

Lăsăm în urmă căldarea Bucurei şi privim înainte spre locurile încă necunoscute. Vârful Slăveiu rămâne în dreapta noastră şi curând vedem lacul Slăveiu, în partea cealaltă, spre sud-est faţă de poteca noastră. Înconjurat de tufe dese de jnepeni şi limbi de grohotiş, se poate găsi o variantă de coborâre dacă vreodată ne propunem o astfel de excursie stând la Bucura. Poteca noastră merge oarecum de-a coasta, într-o diagonală descendentă strecurându-se între pădurea de jnepeni din aval şi grohotişurile care îmbracă faţa din dreapta, muchia Slăveiu.

Suntem atenţi la semne, poteca nefiind foarte evidentă. Mai degrabă decât punctul galben, marcajul care trebuie să ne ducă până jos, e mai evidentă crucea albastră şi, din loc în loc, triunghiul roşu deşi ambele poteci sunt acum închise în zona jnepenişului spre Zănoaga (mai jos semnele sunt şterse, spre uimirea celor care ar intenţiona să le urmeze de-aici până la destinaţie).

În cca 30 minute traversăm un pârâu, o zonă cu multă iarbă verde dar nu sunt semne de vreo stână. Cumva din zona asta poteca marcată cu cruce albastră traversează spre Tăul Răsucit şi Tăul Urât şi apoi continuă prin pădurea de jnepeni până spre Zănoaga dar, cum spuneam, traseul este închis, se pare că şansele de a te întâlni cu Moş Martin prin vegetaţia înaltă sunt destul de mari.

De-acum ne bazăm doar pe punctul galben după care ne uităm cu mult jind... nu din alte motive ci pentru că e destul de rar şi puţin vizibil. Coborâm uşor pe lângă o râpă cu puţină apă, străjuită în stânga de jnepeni. Ceva mai jos tufele dispar şi vedem un lac mic, Tăul Turcelu, ultimul ochi de apă din traseul nostru.

Mai departe poteca se întinde drept, pe un plai cu iarbă uscată. În stânga noastră, dincolo de valea Lăpuşnicului Mare, se întinde culmea Drăgşanu pe unde am venit cu 3 zile în urmă. Suntem pe o culme paralelă, pe partea cealaltă a văii, iar acum mergem în sens invers şi avem vizibilitate bună.

Muchia din dreapta noastră pierde treptat înălţime şi se transformă într-un plai înierbat pentru început apoi acoperit cu jnepeni. Dincolo de pădurea de jnepeni şi de muchia care acum s-a aplatizat se întinde zona Zănoaga-Radeş-Zlata, un picior de munte mai lung decât cel pe care ne aflăm dar care, prin culmea Zlata, coboară în vale mult mai aproape de baraj (Gura Apelor), respectiv crucea albastră (care însă nu mai traversează prin jnepeni între Zănoaga şi Slăveiu).

Lăsăm în stânga o zonă mai înaltă şi uşor pietroasă, vârful La Clince şi curând ajungem la stâna situată puţin mai sus de zona "La Crucea Trăznitului". După stână găsim singurul indicator de pe acest traseu, spre Lunca Berhina 1:30-2 ore, destul de corect şi în sens invers Bucura, la fel, 1:30-2 ore, poate puţin nerealist, fiind în urcare mare parte din drum.

Intrăm într-un labirint de jnepeni unde, în coborâre, e destul de uşor să te pierzi (la fel ca în zona asemănătoare de vis-a-vis, sub stâna de sub vârful Zlata). În urcare este mai intuitiv dar în coborâre, dacă poteca nu e bătută, e mai greu să găseşti exact drumul printre jnepenii de 2-3 m înălţime. Tatonăm puţin şi vedem c-am deviat spre dreapta, revenim în potecă şi ceva mai jos devine foarte evidentă, o potecă lată şi bătătorită probabil de animale (măgari şi oi care deja au coborât, stâna fiind pustie).

Mai fluierăm prin jnepenii înalţi căci locurile sunt pustii, adică fără oameni şi oricum nu pentru ei fluierăm. Aparent fără oameni căci la un moment dat vedem urme de bocanci în praful de pe drum. O bucată de drum jnepenii dispar în partea stângă şi privim în linie dreaptă spre zona Iorgovanului şi Stănuleţii Mari. Jnepenii fac treptat tranziţia către brazi şi urmează o coborâre lungă prin pădure.

În vreo două poieni mari suntem atenţi să vedem pe unde continuă drumul. Din loc în loc copacii sunt "decoraţi" cu plastice mari lăsate cel mai probabil de culegători ca puncte de reper. Ceva mai jos, în pădure, se clarifică şi misterul urmelor de bocanci. O grupă mare de pensionari a urcat din şosea până la Crucea Trăznitului. Foarte frumos ca mişcare şi socializare dar destul de neinteresant ca peisaj, mai mult pădure.

În cca 2 ore de la stână suntem în şosea, în valea Lăpuşnicului, puţin în aval de locul unde coboară din partea cealaltă poteca marcată cu triunghi roşu din şaua Paltina pe unde ne gândeam noi dacă eventual să coborâm când ne ploua cu 3 zile în urmă. Evident acum ne pare bine că nu am făcut-o. Ne odihnim puţin la umbră, luăm o gustare şi apoi ne delectăm cu ultima etapă a excursiei, cireaşa de pe tort, aproape 5 km pe şosea până la maşină unde ajungem după cca 6:30 ore socotind de la Bucura. În urcare sigur e mai mult şi nu cred că merită să faci asta cu bagaj mare.

Aşa se încheie aproape 6 zile cu de toate... soare şi nori, vânt şi ploaie, dureri de umeri şi somn mai chinuit dar tot ce-a fost mai puţin plăcut rămâne în urmă, bucuria că am fost împreună la munte e ceea ce ne face să revenim cu plăcere şi data viitoare... când o fi să fie… deja ne gândim şi la alte combinaţii de poteci.

Mai multe imagini photos.app.goo.gl/y7Va1Xjc88rP4kQZ7

August 2025