Retezatul este un munte unde revii întotdeauna cu plăcere, mai ales după o pauză de mai mulţi ani, aşa cum este cazul nostru. Mai greu accesibil din Bucureşti, pentru noi rămâne în principal o destinaţie de vacanţă, un minim de 4-5 zile fiind necesar pentru a (re)simţi gustul muntelui.

În dăţile precedente am urcat dinspre nord, din zona Cârnic-Pietrele aşa că am hotărât să încercăm şi o altă poartă de intrare în masiv. Am ales zona de vest, mai precis Gura Apei, ca să vedem cu această ocazie şi lacul de acumulare omonim. Minunându-ne de mulţimea de pensiuni care au răsărit ca ciupercile pe valea Râului Mare ajungem pe la 12:00 la baraj, ultimii km de drum parcurgându-i într-un ritm foarte lent, drumul din plăci de beton fiind destul de prost (datorită pereţilor neconsolidaţi din care se tot prăvălesc stânci).

O primă surpriză la Gura Apei... lacul e minunat dar lipseşte cu desăvârşire... e-adevărat, e caniculă în acest sfârşit de august, dar nu putea să sece ditamai lacul ! Aflăm ulterior că a fost golit nu demult pentru nu ştiu ce lucrări de reparaţii aşa că peisajul e (cel puţin) dezolant pentru moment, o groapă imensă, ca o rană în inima muntelui.

Plătim taxa de 5 lei / persoană pentru accesul în parc (cu speranţa că banii vor folosi la ceva) şi renunţăm la maşină, drumul până în Poiana Pelegii fiind destul de prost pentru o maşină de oraş. Vedem că mulţi se aventurează dar poate sunt mai la curent cu starea drumului (de care ne vom convinge peste câteva zile, la coborâre, când ne-am dat seama că am luat o decizie corectă). Accesul în Poiana Pelegii nemaifiind o opţiune (mulţi km de drum forestier), rămânem la planul de rezervă şi anume poteca spre Zănoaga. Oricum e ceva nou pentru noi aşa că merită încercat.

Ne ia cam o oră să sortăm lucrurile care trebuie cărate în spate. După zilele destul de reci şi vremea incertă din săptămâna petrecută la Plaiul Foii nici nu ştim exact ce să luăm mai degrabă pentru cele câteva nopţi la 2.000 m (nopţi care se vor dovedi însă foarte calde). În fine, pe la 13.00 suntem gata de drum şi pornim prin praful şi căldura şoselei. Din fericire după nici 500 m întâlnim stâlpul indicator către Zănoaga, marcaj cruce albastră, cca 4 ore după cum scrie aici, o estimare puţin optimistă credem noi, încă neobişnuiţi cu greutatea rucsacului.

Intrăm în pădure şi începem să urcăm o pantă destul de susţinută, în serpentine strânse pe alocuri. Căldură mare, e doar ora prânzului. Noroc că e umbră. Soarele însă îşi face simţită prezenţa chiar şi-n pădure, e-adevărat ceva mai puţin. Greutatea rucsacului însă face ca ritmul de mers să nu fie foarte alert :-) Noroc cu beţele care, deşi sunt o greutate în plus, preiau o parte din stresul asupra spatelui şi genunchilor.

Deşi e pădure, poteca e plină de o ţărână uscată care lasă nori de praf chiar la ritmul nostru de mers :-) Nici urmă de umezeală. Apă n-am luat prea multă aşa că sticla pe care o avem o drămuim cu atenţie în orele care urmează. Încet-încet însă corpul se obişnuieşte cu efortul şi intră într-un ritm de mers lent dar constant. Plămânii cooperează din ce în ce mai bine cu inima şi cu muşchii care pun corpul în mişcare şi încercăm să ne limităm la un ritm astfel încât să fie suficient să respirăm pe nas. Nu degeaba spuneau chinezii că a respira pe gură e ca şi cum ai mânca pe nas :-( Or fi ştiind ei ceva !

Panta fiind destul de mare câştigăm iute în înălţime dar culmea pe care o urcăm (un picior al muntelui Zlata) pare destul de lungă. După cca 1 oră un luminiş rupe monotonia pădurii dar cei câţiva paşi prin soare par destul de obositori.

Într-o imagine făcută în alt scop constat că apare în albastrul cerului şi-o pasăre răpitoare mare; sperăm că nu are treabă cu noi :-)

Într-un alt luminiş un nor ca un covrig uriaş.

Treptat brazii falnici şi umbroşi printre care am urcat se răresc şi după aproape 2 ore ieşim din pădure. Suntem într-o zonă cu brazi mici şi rari, tufe de jnepeni şi (probabil) ienupăr dar şi zone măricele de afiniş aşa că o pauză e binevenită; fructele acrişoare sunt exact ce ne trebuie ca să ne mai refacem moralul :-)

Din fericire se adună tot mai mulţi nori, care albi, care mai negri deşi nu de speriat. Umbra lor însă este binevenită.

După pauza de afine pornim iar la drum printr-un labirint de jnepeni. Poteca însă e bine bătută (din nefericire inclusiv de oi) iar marcajul suficient ca să nu pierdem drumul. În spatele nostru, către sud, se văd tot mai bine culmile muntelui Godeanu, e-adevărat, nu aici în imagine :-)

În dreapta, oarecum către sud, trebuie să fie zona Retezatului calcaros.

În faţă, ameninţat parcă de un nor negru, un prim vârf pe care trebuie să-l depăşim. Trebuie să fie vârful Zlata pe care poteca-l ocoleşte uşor prin dreapta. Norii îşi fac bine simţită prezenţa şi chiar se scutură de câteva picături mari şi grele... o adevărată fericire.

În plin jnepeniş întâlnim o vatră mare de foc ce mai fumegă uşor, aproape sigur semn al trecerii ciobanilor căci nu cred să fi fost turişti care să fi petrecut atât de mult timp aici ca să aibe nevoie de un foc aşa de mare :-(

Înainte de urcuşul care se prefigurează spre vârful Zlata mai facem o pauză scurtă şi apoi ne luăm inima în dinţi. Poteca seamănă cu cea din valea Rea, urcând de la Pietrele, un labirint printre tufele mari de jnepeni numai că aici totul este uscat, plin de praf, fără nicio urmă de apă. Curând norii îşi mută poziţia care ne-a privilegiat până acum şi nu mai beneficiem de răcoarea lor.

Apreciem însă la adevărata sa "valoare" mirosul tot mai pregnant de oi pe măsură ce ne apropiem şi depăşim stâna din piatră situată sub vârf, aproape chiar în poteca turistică, precum orice stână care se respectă :-( Chiar dacă locatarii sunt la păscut acum mirosul de oaie (şi deşeurile aferente) e atât de pronunţat încât cred că toţi urşii şi lupii, atâţia câţi or fi prin zonă, salivează din greu :-)

Deja aici e păşune alpină, peisajul s-a schimbat radical.

Nişte cai îşi fac veacul pe o culme alăturată, fără să pară impresionaţi cu ceva de norii negri.

Pe măsură ce înaintăm vedem în faţă conturându-se treptat siluete familiare, muchia Sântămăria-Slăvei chiar dacă din partea asta n-am văzut-o.

Undeva în stânga noastră (nord), cam în afara imaginii însă, rămâne o zonă întinsă, platoul Zlata-Radeş.

În dreapta (sud-est) se adâncesc nişte viroage care trebuie să fie afluenţi ai văii Zănoguţa.

Traversăm mai multe fire de apă care însă nu prezintă încredere, oile păscând la liber în zonă.

Undeva în faţă apare şi turma care însă nu e chiar în drumul nostru. Imediat mai sus lăsăm în stânga o ramificaţie; este o potecă marcată cu triunghi roşu care urcă de la Gura Zlata, aşa că în continuare avem două semne de marcaj.

După ce traversăm mai multe viroage care converg către valea din dreapta ne apropiem treptat de o şa dincolo de care sperăm să fie lacul. Din fericire aşa şi este... mai ales că cele 4 ore au expirat dar e de înţeles pentru că am mers încet şi-am făcut mai bine de 5 ore în total.

Deasupra lacului (nord-vest) culmea Zănoaga-Şesele continuă până către vârful Judele, fiind limita sudică (în această zonă) a rezervaţiei ştiinţifice.

Noi însă coborâm la lac. Cei câţiva turişti întâlniţi erau doar în trecere, jos la lac este doar refugiul Salvamont.

Chiar dacă locul de campare nu e chiar pe malul lacului, zona e minunată, e linişte, soarele a mai pierdut din putere iar norii albi dau un plus de farmec culmilor de deasupra. Sunt 2.000 m dar se pare că va fi o noapte caldă. În timp ce eu pun cortul pe picioare Moniq se duce să ia apă. Din păcate izvorul e diametral opus faţă de locul de campare aşa că mai cerem o sticlă goală de la băieţii de la Salvamont ca să nu facem prea multe drumuri.

Muchia Sântămăria-Slăvei este porţiunea cea mai fotogenică din zona noastră de campare.

Ajungem şi la momentul mult aşteptat al serii, masa :-) apoi ne mai plimbăm puţin, mai vorbim cu băieţii şi ne orientăm puţin prin zonă. Nu mai apare nimeni aşa că va fi o noapte liniştită. Facem şi ceaiul de seară şi avem parte de o vizită totuşi... sunt măgăruşii celor de la Salvamont. Insistenţi, băgându-şi botul peste tot, nu avem decât o singură soluţie, câteva beţe la fund :-)

Se face totuşi noapte, ne băgăm în cort, mai citim puţin la lumina lanternelor şi pe la 10:00 ne culcăm :-) Viaţă de pensionari... şi a fost prima zi...

Mai multe imagini aici

august 2012