În munţii Măcin revenim întotdeauna cu plăcere chiar dacă traseele sunt cam aceleaşi. Dacă prima dată, în 2011 (Prin munţii Măcinului, Culmea Pricopanului - Ţuţuiatu), am umblat 3 zile cu cortul în spate fără să avem prea multe informaţii despre zonă, în anii din urmă am preferat drumeţii scurte, de o zi, cu cortul pe lângă maşină, în locuri mai izolate unde să ne relaxăm în cântecul păsărelelor. Deşi primăvara sunt multe flori, în luna mai bujorii sunt aceia care ne atrag (pe noi şi pe alţii) în mod special. Mai târziu în an este deja prea cald.

Începem mini-vacanţa chiar pe 1 Mai în satul Cerna unde ne reunim cu Gabi şi Marinică. În 2011 am stat cu cortul în pasul Priopcea, în păduricea de pini şi-am parcurs creasta Priopcea-Chervant coborând în Cerna în drumul spre casă (photos.app.goo.gl/zwrCGAA47c2oGUHAA). Ulterior am mai fost doar pe Priopcea ca să revenim mai uşor la maşină pe jos, pe şosea. Acum ne propunem să refacem toată creasta aşa că lăsăm o maşină pe câmp, pe un drum de pământ, imediat după ce ieşim din sat şi cu cealaltă urcăm în pasul Priopcea de unde e convenabil să pornim.

Marcajul vechi (bandă galbenă) e cvasi-absent dar nu e necesar dat fiind configuraţia terenului. Totul e să ştii unde să începi şi unde să termini drumeţia, nefiind indicatoare la faţa locului. Poteca vine dinspre Iacobdeal (care se vede peste drum, dincolo de o zonă cultivată) şi ajunge în Cerna. Creasta Priopcea-Chervant e orientată oarecum nord-sud, direcţia în care o parcurgem acum.

Din parcare putem urca direct pe o pantă de iarbă până în vârful dealului dar acum, având timp, preferăm să ocolim puţin spre nord către unul din picioarele care se pierd treptat în câmpurile cultivate. Deşi înălţimea e mică, stânci tocite de vânturi şi ploi apar ici-colo simulând o adevărată creastă de munte, mărturie a vremurilor trecute, fundaţia vechilor munţi Hercinici.

Vegetaţia pitică e tipică pentru zona Dobrogei unde vântul suflă aproape constant. Pentru zilele călduroase însă vântul este bine-venit. Pământul e uscat dar acum, în luna mai, e acoperit de un amestec de iarbă verde sau mai uscată şi de multe flori micuţe, adaptate secetei. Ajungem repede la înălţimea maximă, vârful Priopcea, 410 m. De jur-împrejur, câmpuri agricole şi dealuri asemănătoare celui pe care ne aflăm, mai mult sau mai puţin împădurite.

Fiind un loc mai puţin umblat avem şanse mai mari să întâlnim broaşte ţestoase aşa că mergem încet, atenţi pe unde călcăm, oricum n-avem nicio grabă. Ţestoasa de uscat dobrogeană (Testudo graeca) trăieşte exclusiv în Dobrogea şi este o specie protejată. Până la finalul traseului întâlnim 14 exemplare. Fiind aproape de ora prânzului şi destul de însorit, chiar dacă au nevoie de căldură, multe din ele caută acum umbra vreunui tufiş sau mici găuri în pământ unde probabil că-şi fac siesta după masa de dimineaţă. Apa lipseşte complet dar sunt bine adaptate habitatului arid.

Creasta urcă şi coboară dar direcţia generală, spre sud, e în coborâre. Pe hartă mai apare vârful Curt-Bair şi altele fără nume. Mici pâlcuri de pădure şi ocazional pini alternează cu zone înverzite dar şi pasaje cu multă piatră exfoliată şi modelată de vreme.

O coborâre mai lungă ne duce în şaua care desparte practic culmea Priopcea de dealul Chervant. De-aici se poate coborî în şosea (cum am făcut altă dată, să revenim la maşină în pasul Priopcea) dar porţiunea care urmează este şi ea interesantă.

Urcăm printre pini rari peste vârful Sara-Bair şi mai departe parcurgem creasta stâncoasă, o Piatra Craiului în miniatură, care se termină în vârful Chervant. De-aici coborâm prin pădure la stâna părăsită de la marginea câmpurilor agricole şi revenim la maşină pe drumul plin de praf. În pasul Priopcea facem un plan aproximativ pentru ziua următoare şi ne despărţim, noi mergem spre Greci şi facem o pauză la Pietrele Mariei unde stăm să mâncăm.

Pe seară căutăm un loc să punem cortul, lângă pădure, pe câmpul Grecilor, vis-a-vis de un lan cu rapiţă. E puţin praf dar ăsta e nelipsit din zonă. Turiştii care au făcut toată bucla traseului Cozluk trec până seara târziu dar la un moment dat se face linişte întreruptă doar de păsările din pădure şi de cârâitul câte-unui fazan. Mai târziu apare luna, câte-o stea ici-colo iar când se lasă întunericul se-aud şacalii pe dealurile vecine dar asta nu ne împiedică să adormim.

Noaptea a fost puţin vânt şi într-un loc mai descoperit ar fi suflat mai cu spor. Soarele luminează treptat rapiţa, păsările îşi ajustează glasul de dimineaţă şi totul revine încet la viaţă. Strângem cortul şi după micul dejun ne pregătim de plecare înainte ca praful să se ridice de pe drum.

Azi ne vedem şi cu Cristi. Până ne întâlnim, ne gândim, ne răzgândim, rămânem în Greci. Este aici un mic traseu în buclă pe care n-am fost. Din parcarea (şi aşa-zisul camping) de la marginea satului urcă o potecă pe valea Racova apoi mai departe peste Dealul cu Drum (triunghi roşu). Puţină pădure la început, apoi mult soare şi câteva puncte de belvedere către Greci şi depresiunea Grecilor (în spatele nostru) şi către zona împădurită Moroianu-Cozluk (spre est). De fapt creasta munţilor e împădurită dar fiind înălţimea mică, doar cu mici zone descoperite pe vârfurile mai importante. Nu e niciun nor pe cer aşa că pădurea în care intrăm e bine-venită.

O potecă fără nimic spectaculos, doar ne bucurăm de linişte, răcoare şi verdele crud al primăverii. După o răspântie de drumuri continuăm pe cruce roşie iar la final un scurt urcuş pe triunghi albastru care ne scoate în zona teilor bătrâni din şaua dintre Ţuţuiatu (dreapta) şi Ghiunaltu (stânga).

Mergem întâi spre Ghiunaltu de unde, la 442 m, se vede toată depresiunea Grecilor la picioarele noastre până spre braţul Măcin şi mai departe. Lume multă cum era de aşteptat, coadă pentru pozele pe vârf 😁

Spre nord-vest, dincolo de mozaicul câmpurilor galbene de rapiţă, se întinde, distinctă, creasta Pricopanului (cu care ne vom delecta ziua următoare).

Revenim în şaua dintre vârfuri şi urcăm spre Ţuţuiatu. Înainte de vârf, în zona de pădure, sunt câteva locuri cu pâlcuri de bujori, nu atât de multe ca la Cozluk, dar bine-venite dpdv vizual. Ajungem pe vârf la 467 m şi ne oprim la umbra teilor bătrâni. Zăbovim o vreme, ne-amintim de noaptea petrecută în cort cu mulţi ani în urmă la adăpostul teilor şi coborâm printre bujori înapoi în şa şi mai departe, prin soare, în Greci.

Ritualul de dup-amiază este cam acelaşi pentru noi. Mergem să punem cortul în acelaşi loc. După forfota din ziua de 1 Mai acum sunt mai puţini turişti şi ne bucurăm de liniştea serii lângă lanul galben înflorit. Urmează o noapte fără vânt dar ceva mai răcoroasă către zori.

Dimineaţa ne întâlnim cu toţii în Măcin şi ne facem un plan pentru creasta Pricopanului într-o versiune ceva mai lungă. Lăsăm o maşină la marginea oraşului unde încep câmpurile cultivate şi cu alta mergem pe un drum de pământ care traversează dealul lung ce continuă creasta Pricopanului către Greci.

Lăsăm în spate dealul Grecilor cu care s-ar fi lungit prea mult drumeţia şi urcăm spre nord, către vârful Orta Tepe. E o zonă uscată, bătută de soare şi vânt, cu iarbă mică şi copaci scunzi.

În dreapta sunt parcele cu rapiţă care îşi etalează culoarea galbenă în soare. Pare mai cald ca în ziua precedentă dar vântul bate mai tare ceea ce ne ajută. Mai puţine broaşte ţestoase decât în zona Priopcea, găsim doar 6 dar la fel simpatice. Oricum, mai departe pe creasta Pricopanului, foarte umblată de turişti, sunt şanse mici să vezi vreuna. Pâlcuri mici de pădurice alternează cu zone complet dezgolite. Ierburi lungi, gălbui, se unduiesc de zor sub vântul puternic.

Urcăm până în zona vârfului Slatina, 251 m, apoi coborâm şi ne apropiem de câmpurile cultivate din dreapta. Ca să nu coborâm prea mult intrăm într-un pâlc de pădure cu iarbă până la genunchi unde facem o pauză la umbră.

Ieşim din nou în soare şi urcăm o porţiune cu mai multă stâncă ce începe să semene cu creasta propriu-zisă a Pricopanului. Trecem de vârfurile Copcealău şi Căprăriei şi întâlnim poteca marcată cu bandă albastră care continuă pe creastă, spre nord. De-acum locurile sunt cunoscute, bucata asta de drum am parcurs-o de multe ori (photos.app.goo.gl/wuDxfhVqJuQNLgPr5). Începem să urcăm printr-o pădure rară cu iarbă înaltă. Răcoarea e plăcută dar curând suntem din nou în soare.

Cristi, Marinică, Gabi, Moniq, Marius

Ajungem pe Suluku Mare, cel mai înalt vârf de-aici, 370 m. Cam din zona asta am traversat în 2011 spre zona împădurită dinspre est căutând poteca spre culmea principală a Măcinului, în drum spre Ţuţuiatu (Prin munţii Măcinului, Culmea Pricopanului - Ţuţuiatu). Acum continuăm spre nord, coborâm şi urcăm ca pe o adevărată creastă de munte chiar dacă înălţimea este cea a unui deal mărunt.

Urmează Suluku Mic, o zonă cu stânci interesante şi mai departe Piatra Râioasă după care coborâm susţinut în şaua Izvoarelor care precede fosta carieră. Trecem printre "Mâna lui Dumnezeu" (bine profilată pe cerul albastru) şi Sfinxul Dobrogean (greu vizibil dacă nu găseşti unghiul potrivit) şi continuăm spre zona fotogenică a vârfului Vraju.

După o pauză de masă coborâm în şaua care lasă spre stânga vârful Fântâna de Leac (cu crucea cunoscută) şi continuăm spre Caramalău. E prea cald să traversăm cât de cât matematic vârful (cum am făcut altă dată) aşa că ocolim cum ne conduce poteca. Ajungem în punctul de intersecţie cu poteca cruce albastră. De obicei de-aici coborâm la Fântâna de Leac şi mănăstire dar acum ne propunem să continuăm spre nord.

Urmează o coborâre puţin abruptă unde trebuie să descăţărăm câţiva bolovani mari după care poteca se domoleşte. Peisajul e acelaşi, bolovani mari aranjaţi haotic, puţină pădure spre stânga, jos, unde se adânceşte valea Cheia. Fără să se vadă o potecă, se poate coborî la nevoie.

Noi continuăm şi lăsăm în dreapta vârful Cheiţa, interesant de cercetat când ai timp şi dispoziţie. Ca întreaga creastă de până aici, versantul din dreapta e mai împădurit iar cel din stânga mai golaş şi uscat dar spre nord pădurea câştigă mai mult teren. Ajungem pe vârful Cheia, 260 m, de fapt un mic platou înierbat unde vântul suflă bine. De-aici se vede pădure cam peste tot. Poteca înaintează spre nord până în localitatea Jijila însă noi ne abatem spre stânga şi căutăm să coborâm în direcţia oraşului Măcin. Mai prin pădure, mai prin ierburi sau printre stânci ajungem într-un final jos, aproape de un perete surpat, o fostă carieră (Făcăleţ) pe care o vedeam de departe.

Continuăm printre câmpurile cultivate cu orz şi grâu, trecem de Piatra Viţelarului şi ajungem în Măcin la maşină după o drumeţie de cca 7 ore. Recuperăm şi cealaltă maşină apoi ne despărţim, fiecare pe unde are treaba, Moniq şi Marius într-un final înapoi acasă 😎

Mai multe imagini: photos.app.goo.gl/52vCyTXrRWq2gq8w7

mai 2025