Pe lângă traseul de creastă, una din cele mai populare căi de acces către vârful Moldoveanu în munţii Făgăraş este prin valea Rea pornind de la Stâna lui Burnei. Tot din sud, un alt drum mai puţin umblat dar la fel de pitoresc, este valea pârâului Izvorul Moldoveanu care adună apele din căldarea Moldoveanu situată la vest de culmea Moldoveanu-Roşu-Galbena. Poteca turistică marcată cu triunghi galben pleacă de la stânele din Podu Giurgiului şi urcă până în Curmătura Moldoveanului, un parcurs solicitant, cu aproape 1.000 m diferență de nivel.

Ultima drumeţie spre Moldoveanu a fost în noiembrie 2025 (photos.app.goo.gl/HdEgZARHFvVfLyt77) dar drumul greu pe valea Rea, ziua scurtă de toamnă târzie şi zăpada îngheţată de pe creastă nu ne-au ajutat să ajungem pe vârf. Acum, în iunie, sunt cele mai lungi zile din an şi nu ne facem griji că nu avem timp destul. Ne propunem un mic circuit de două zile, mai lung sau mai scurt după cum ne va inspira terenul la faţa locului.

Trecem de barajul Vidraru şi facem abstracţie de peisajul puţin dezolant al lacului parţial umplut după revizia recentă. Ne întâlnim şi cu oile care merg la Ciocanu (din fericire nu în direcţia noastră) şi intrăm pe drumul forestier valea Buda. Marcajul turistic ne informează: 18 km + 3 ore până la Podragu (triunghi albastru). Drumul e mai bun decât pe valea Rea şi, evident, mai scurt. Mergem aproape 17 km până se termină drumul pietruit, bine bătut.

Ne pregătim rucsacii şi continuăm pe jos. Prin pădure e o răcoare plăcută, la soare e destul de cald dar norii se adună repede. Oricum, efortul începe să ne încălzească. Ajungem curând la un podeţ de lemn, suficient de bun pentru căruţele ciobanilor dar cu semne de întrebare pentru o maşină (în cazul în care cineva ar fi tentat să continue - dar nu pare indicat).

Pârâul învolburat care vine din stânga trebuie să fie Podu Giurgiului care aici se varsă în pârâul Mircea pe lângă care am mers o bună bucată de drum pe vale (Mircea, la rândul său se uneşte cu Buda în aval şi de-abia acolo cedează numele acestuia din urmă dar tot drumul forestier e numit generic Buda).

Încă puţin şi ajungem la prima stână, probabil am mers cca 1 km. Aici e răspântie importantă de drumuri. Poteca triunghi albastru traversează spre stânga, prin pădure şi apoi în sus spre şaua Podragu. Poteca triunghi roşu merge înainte pe malul înierbat al pârâului spre şaua Orzănele. Poteca noastră, triunghi galben, continuă pe malul celălalt al pârâului, pe altă vale, spre Curmătura Moldoveanului. În faţă se vede un picior de munte care separă aceste două văi.

Oile n-au urcat, iarba e înaltă până la genunchi, puţin udă, totul e verde în jur şi complet pustiu. Probabil nici Moş Martin nu e interesat de stâne acum când nu miroase a animale. Ne apropiem de apă cum ne conduce poteca dar nu putem continua. Podeţul probabil a fost luat de ape, a rămas doar un buştean ud, nu ştim cât este de stabil, nici măcar nu e la nivelul nostru ci puţin mai jos. Nu pare o idee bună să facem echilibristică având rucsacii mari în spate, mai ales cu apa care vuieşte dedesupt. Căutăm în amonte un loc să trecem, ne uităm în sus şi-n jos de-a lungul apei, dar nu găsim niciun loc potrivit. E frustrant, poteca fiind vizibilă la câţiva metri de noi.

Recurgem la soluţia bătrânească brevetată în situaţii asemănătoare. Ne descălţăm, ridicăm pantalonii şi traversăm pe unde apa e mai mică şi mai liniştită dar din păcate mai lată. Piciorele îngheaţă imediat dar strângem din dinţi. Încerc să trec repede apoi mă întorc până la mijloc şi iau şi rucsacul de la Moniq să înainteze mai uşor pe pietrele alunecoase. Ajungem dincolo şi ne masăm zdravăn picioarele să le uscăm şi să le încălzim. Era bun puţin soare dar tocmai acum s-a ascuns dincolo de nori. Cu picioarele la căldură în bocanci prindem curaj şi plecăm.

Continuăm pe potecă, puţin prin pădure dar nu foarte departe de apă şi trecem afluentul din dreapta pe un podeţ zdravăn de căruţă. Este Izvorul Moldoveanu care coboară vijelios prin pădure peste mici praguri de piatră şi se uneşte aici cu pârâul Mircea, la rândul lui învolburat în cascade mai mari sau mai mici.

Malurile pârâului sunt verzi şi îmbie la explorare. Undeva, în faţă, se ghiceşte o altă răspântie de văi, locul unde Mircea ia naştere din Orzăneaua Mare şi Orzăneaua Mică (dar cu asta ne vom lămuri mai clar la coborâre). Poteca noastră se abate în dreapta ocolind un promontoriu stâncos deasupra căruia se află o altă stână mare, bine organizată. Urcăm chiar pe lângă stână, ne gândim că vara e nevoie de negocieri serioase cu câinii de la stână, nu neapărat o plăcere. Acum, din fericire, mergem liniştiţi.

De deasupra stânei începem să vedem mai bine în spate, culmi îndepărtate fie împădurite, fie deschise şi colorate de roşul pâlcurilor de rododendron. Urcăm în zig-zag-uri prin iarba crudă şi, în continuare spre dreapta, intrăm pentru puţin timp în pădure. Pârâul nu se vede dar se aude, zbuciumat, undeva în dreapta noastră.

Ieşim printre brazii bătrâni într-o zonă mai deschisă unde şi apa e mai liniştită. Nu e nevoie să coborâm să ne ostoim setea, traversăm câteva pâraie chiar în drumul nostru. Acum, la sfârşitul primăverii, când pe sus mai sunt petice de zăpadă, apa nu e o problemă şi e bine că nu trebuie să o cărăm în spate (deocamdată). Cerul e capricios, soarele apare şi dispare după cum vântul plimbă norii aşa că, rând pe rând, culmile de munte se luminează şi se umbresc într-un joc constant. În spate se conturează mai clar valea pârâului Podu Giurgiului străjuită de cele două picioare, Mircea şi Podu Giurgiului.

Urcăm pe lângă apă, la distanţă de ea, aşa cum ne conduc serpentinele potecii. Ceva mai sus, dincolo de câteva limbi mari de zăpadă pe sub care apa şi-a croit drum la vale, se vede o zonă mai sălbatică, un adevărat canion săpat de apă. E prea abrupt, pare greu accesibil, poate e interesant de explorat vara când apa poate că are debit mai mic. Acum continuăm pe potecă, în sus, spre stânga, printre brăduţi rari şi tufe de rododendron şi ienupăr.

Ocolind zona abruptă, ajungem în căldarea superioară a văii închisă în faţa noastră (spre est) de culmea Moldoveanu-Roşu-Galbena peste care plutesc norii. Suntem în golul alpin, cu pante domoale, înierbate, străbătute de pâraie cu apă zglobie, bântuite de oi vara. Acum totul e pustiu şi ne bucurăm de liniştea şi măreţia muntelui.

În spate, departe, recunoaştem acum mai clar culmea Robiţa-Muşeteica-Râiosu-Buda iar în plan mai apropiat picioarele sudice din Mircea şi Podu Giurgiului.

Căldarea este aşezată pe mai multe trepte domoale pe care le descoperim treptat, pas cu pas, timp în care perspectiva asupra locurilor se schimbă pe măsură ce urcăm. Am putea să punem cortul oriunde aici dar asta rămâne ca variantă pentru zilele mai scurte de toamnă.

Toate firele de apă din căldare se adună în final în Izvorul Moldoveanu. Partea din dreapta noastră (sud-est) este mult mai frământată, cu zone stâncoase abrupte pe unde apa se scurge în cascade spectaculoase.

În stânga, piciorul care se lasă din Moldoveanu şi închide căldarea spre nord-vest pare accesibil de-aici, rămâne de explorat altă dată. Vârful nu pare impresionant din unghiul ăsta dar e totuşi cel mai înalt din Carpaţi.

Ţinem direcţia est spre Curmătura Moldoveanului. Putem foarte uşor să scurtăm şi să urcăm mai direct spre creastă (muchia Moldoveanu-Roşu-Galbena) dar Moniq vrea să vadă ce scrie sus, în şa, răspântie de poteci. Continuăm aşadar pe marcajul turistic cu câteva serpentine largi peste faţa înclinată brăzdate de mici vâlcele şi punctată de tufe mici de rododendron.

Sus ne ia în primire un vânt rece dar tot facem o pauză să admirăm muntele către est, atât cât ne permite ceaţa de pe creastă, până către Urlea-Dara. În şa nu e niciun stâlp indicator, nu scrie nimic.

Ne intersectăm şi cu turişti în circuitul clasic cu urcare pe valea Rea (triunghi roşu) şi coborâre pe la lacul Galbena (cruce albastră). Tot spre sud se poate merge spre Scărişoara - curmătura Maliţa (triunghi albastru) sau spre Picuiata - Ţuica (cruce roşie), acestea din urmă probabil foarte puţin umblate de drumeţi.

Aici suntem deja în locuri cunoscute. Premiera din ziua de azi s-a încheiat dar drumul nostru încă nu. Suntem singurii care urcăm din sud. Moldoveanu începe să aibă o siluetă mai familiară.

Trecem de vârful Roşu de unde, la nevoie, se poate coborî către valea Rea, căldarea superioară, pe piciorul care se lasă spre est. Când am parcurs creasta de la vest la est (Munţii Făgăraş de la vest la est) ne-am rezervat o zi de odihnă activă sub Moldoveanu şi-am colindat zona în tihnă.

Norii joşi au cochetat toată ziua cu creasta muntelui aşa că nu avem o vizibilitate grozavă sus, pe Moldoveanu, dar ştim tot ce ar trebui să vedem. Ne amintim de zilele când s-a întâmplat să fim singuri pe vârf (Zăpadă de septembrie în Făgăraş) (Circuit în Făgăraş la Sâmbăta). Azi pare că a fost trafic destul de mare şi unii încă mai urcă deşi e destul de târziu, dup-amiază. Noi suntem aproape de destinaţie aşa că nu ne grăbim dar întrucât nu pare ca soarele să iasă învingător la sfârşit de zi, pornim mai departe pe creastă.

În Spintecătura Moldoveanului e singurul loc unde călcăm pe zăpadă. E chiar mai uşor să trecem în partea cealaltă călcând pe urme dar şi-n stânga şi-n dreapta e un tobogan înspăimântător.

Ajungem pe Viştea Mare unde peisajul e asemănător. Suntem sub un plafon jos de nori şi sporadic vedem creasta spre vest şi est. Spre est, refugiul Viştea apare cu un punct roşu, insignifiant. Curând ceaţa se îngroaşă şi nu se mai lasă dusă aşa că ne ducem noi mai departe. Coborâm spre şaua Viştea, lăsăm rucsacii şi căutăm apă puţin mai jos. Revenim la bagaje şi continuăm până la refugiu unde n-am mai stat de ani buni de zile (Zăpadă de septembrie în Făgăraş).

Nu e nimeni deocamdată dar e devreme, e timp să mai apară şi alţii. Oricum avem cortul şi în cel mai negru scenariu coborâm la Iezerul Triunghiular dar e mai comod să stăm aici. Refugiul este renovat recent, la interior e îmbrăcat în lemn iar la exterior în tablă, probabil că zidăria la mijloc e aceeaşi dar totul pare nou şi curat. Pe jos e turnat ciment, probabil că şoriceii de pe vremuri nu-şi mai fac veacul în interior. Uşa se închide singură cu un sistem de greutăţi şi scripeţi însă nu perfect etanş ceea ce poate e bine fiindcă interiorul nu prea pare să respire... eternul compromis între respirabilitate - condens - izolaţie faţă de exterior.

Sunt 2 priciuri cu 4 locuri fiecare de stat comod dar la nevoie încap şi mai mulţi (însă într-un astfel de caz e mult mai bine la cort). Mai târziu, din ceaţă, mai apar 2 băieţi care erau pe Viştea şi ăştia suntem toţi locatarii. Mâncăm, bem ceai, mai aruncăm o privire afară dar nu se mai întâmplă nimic interesant.

Ceaţa persistă toată noaptea şi vântul suflă susţinut. Dimineaţă, în interior sunt 10 grade, afară cu siguranţă mai puţin. În sacul de puf ne-am încălzit mai mult decât aveam nevoie. Vântul aduce ceaţă necontenit din văile nordice.

Ocazional sub noi se luminează şi valea Viştea se desfăşoară vederii spre nord dar pentru puţin timp. Ceaţa acoperă imediat zonele de vizibilitate. Departe, spre sud, dincolo de valea Rea, se văd ocazional culmile domoale din Iezer dar aici, aproape de noi, Moldoveanu nu-şi arată faţa, rămâne acoperit complet.

Ne pregătim de întoarcere şi începem cu urcuşul înapoi pe Viştea Mare. Încercăm să stăm cât mai pe stânga, cât ne permite poteca, din dreapta vin constant rafale reci care sunt tot mai puternice pe măsură ce urcăm. Ştim că jos, la câmpie, se preconizează o zi caldă, aici, sus, căciula şi mânuşile sunt bine-venite.

Sus ceaţa e consistentă, doar facem câteva poze şi coborâm în partea cealaltă, către şaua Orzănele. Vântul se mai linişteşte dar ceaţa e la fel de persistentă aşa că, în absenţa unui stâlp indicator, depăşim puţin punctul de intersecţie către valea Orzănele (triunghi roşu). Ne hotărâm să coborâm, n-are niciun rost să mergem pe creastă, prin ceaţă, până în şaua Podragu. Ne întoarcem puţin şi vedem poteca ce coboară în vale. Coborâm direct si traversăm o limbă lungă de zăpadă ca să nu mai ocolim.

Curând ceaţa rămâne în spatele nostru, în faţă avem vizibilitate dar soarele tot nu se arată. Puţin mai departe, pe creastă, un ciopor mare de capre se zbenguie şi coboară spre vale. E clar că nu sunt turişti care să le deranjeze.

Urmăm poteca ce ne conduce în jos, pe lângă pârâu, prin locuri mai abrupte sau mai domoale. Încet-încet, din toate apele care se adună din căldare, se conturează firul puternic al pârâului Orzăneaua Mare. Traversăm câţiva afluenţi mici dar rămânem tot timpul pe malul drept.

Semnele sunt rare, în general nu pare o potecă bine bătută, dar firul apei e sălbatic, ici-colo acoperit încă de zăpadă şi malul celălalt în general e mai abrupt. Malul drept e mai prietenos dar şi el relativ înclinat, mergem mult oarecum pe linie de cotă, e puţin obositor pentru picioare dar verdele din jur e relaxant.

Soarele nu vrea să se arate. Sus, Viştea-Moldoveanu e încă în ceaţă care încet-încet se subţiază. Coborând feţele înclinate de iarbă treptat ne îndepărtăm de apă care se strecoară prin locuri înguste, în mici cascade.

Traversăm mici vâlcele uscate şi ceva mai jos o viroagă abruptă unde trebuie să ne strecurăm pe lângă o limbă de zăpadă, noroc că e loc suficient să trecem pe dedesupt. Locurile sunt abrupte şi ar fi mai uşor în urcare dar cu atenţie ne descurcăm şi în coborâre.

Ocolim destul de mult prin dreapta locul abrupt unde apa formează probabil cea mai mare cascadă de pe parcursul ei; ar trebui ca aceasta să fie cascada Orzăneaua. Ceva mai jos ajungem într-o zonă largă de confluenţă de văi. Noi am coborât pe Orzăneaua Mare iar din dreapta vine Orzăneaua Mică la fel, într-un şir zgomotos de mici cascade.

Traversăm acest pârâu puţin mai sus de locul de joncţiune unde practic ia naştere pârâul Mircea. Malul stâng devine şi el mai prietenos şi înierbat, poate că s-ar putea traversa acolo să continuăm până sub stâna pe lângă care am urcat ieri, dar ce folos că mai jos trebuie să trecem iar apa. Rămânem pe malul drept unde când şi când vedem triunghiul roşu pe pietre.

Poteca merge la distanţă destul de mare de pârâu care sub noi se aruncă şi aici într-o salbă de mici cascade. Mergem oarecum intuitiv păstrând distanţa faţă de apă. Ici-colo mai e câte-un semn pe pietre şi pe copaci, continuăm practic pe o mare faţă înierbată şi plină de flori. Suntem destul de jos aşa că vis-a-vis vedem clar valea pe care am urcat ieri.

Apare într-un final şi soarele şi ajungem la stâna de jos de unde practic am început ieri circuitul. Am făcut bucla mai scurtă, puteam să continuăm pe creastă şi să coborâm din şaua Podragu dar şi valea Orzăneaua Mare este interesantă şi merită explorată. Mai avem puţin până la maşină şi ne gândim deja ce să facem data viitoare când ajungem în Făgăraş. Locurile cunoscute le revedem cu mare plăcere de fiecare dată iar locurile neumblate încă le descoperim cu bucurie.

Mai multe imagini photos.app.goo.gl/vfu5nAUNfVk2aiFT7

iunie 2026