Întâmplarea a făcut să putem corela două zile libere adăugate weekend-ului cu o fereastră de vreme (relativ) bună în Făgăraş. Este doar sfârşit de septembrie dar la munte deja a nins pe la mijlocul lunii, o zăpadă timpurie care adaugă mai mult farmec muntelui. Dacă în urmă cu o lună, pe Negoiu, era încă vară acum trebuie să ne pregătim de iarnă. Nu se mai pune problema să mergem cu cortul (care nu e de iarnă) aşa că plănuim să profităm de refugiul din şaua Viştei ca să vedem Moldoveanu de aproape...

Ne hotărâm să urcăm în creastă prin nord, pe la Sâmbăta, pentru că în cel mai rău caz putem să rămânem la cabana Valea Sâmbetei şi să facem drumuri dus-întors de o zi deşi ne dorim mai mult decât atât... Când ajungem în Sâmbăta de Sus, pe la ora prânzului, cerul este complet acoperit şi nu se vede nimic interesant în sus ceea ce ne mai taie din elan. Mai bine rămânem la mănăstire şi ne bucurăm de confortul unei după amieze liniştite la hotelul de lângă mănăstirea Brâncoveanu. Mâncăm la trapeză, vizităm pe îndelete interioarele, rămânem la slujba de după masă şi facem o scurtă plimbare pe drumul forestier în sus să vedem până unde putem merge cu maşina ca să mai scurtăm puţin mersul de a doua zi dimineaţă.

Duminică plecăm (relativ) devreme, pe la 7 şi ceva, lăsăm maşina în drum, în dreptul păstrăvăriei, ne echipăm şi pornim la pas. Cerul este încă acoperit dar dacă prognoza se adevereşte ar trebui ca situaţia să se amelioreze. Pe vale marcajul este cu triunghi roşu care de altfel porneşte tocmai de jos, din şosea, din Sâmbăta de Jos. După nici o sută de metri de mers se ramifică spre dreapta, prin pădure, o potecă ce urcă spre culmea Drăguşului. Noi mergem înainte şi după circa 15 minute trecem apa; până aici se mai poate veni cu maşina dar vadul trebuie trecut la pas. Drumul forestier continuă câţiva km buni; nu e tocmai plăcut de mers cu bocancii mai grei, de iarnă dar ei îşi vor dovedi utilitatea pe zăpadă.

Valea Sâmbetei

Albia este plină de resturi de copaci căraţi de apă, pe alocuri adevăraţi buşteni ceea ce arată forţa torentelor de munte aşa că ne întrebăm dacă nu cumva zicala cu apa Sâmbetei îşi are originea prin aceste locuri... în cele din urmă drumul se transformă în potecă, intrăm în pădure şi panta creşte pe alocuri. La băncuţa care marchează aproximativ jumătatea drumului întâlnim doi drumeţi care coborau de la cabană şi de la care aflăm că sunt ceva clienţi acolo, chiar şi cu corturile ! Aşa că ne considerăm mai câştigaţi că am dormit jos, la cabană condiţiile fiind departe de a fi grozave... din păcate...

Cabana Sâmbăta

Drumul e tot mai frumos, temperatura e tocmai bună pentru urcat dar vizibilitatea nu pare grozavă, norii sunt încă destul de jos. La un moment dat un zgomot de drujbă ne atrage atenţia că suntem aproape şi-ntr-adevăr pe la 9:45 ajungem la cabană. Suntem la 1400 metri altitudine şi am făcut ceva mai mult de două ore până aici. Cabana nu pare schimbată faţă de cum o ştiam de acum 5 ani. Bem câte un ceai de plante (doi lei bucata) în nişte căni care probabil se spală doar o dată pe săptămână. Cei deja cazaţi acolo nu păreau să aibă alte intenţii decât să coboare aşa că încercăm să obţinem nişte informaţii de la băieţii de la Salvamont. I-am deranjat de la masă dar am aflat ce ne interesa. Nu păreau îngrijoraţi de starea zăpezii aşa că nu ne-au descurajat să nu urcăm; până la refugiul de sub Moldoveanu avem tot timpul...

Ne-au recomandat să urcăm prin Fereastra Mică pentru că făcuseră ei urme ieri şi aşa mai scurtăm puţin din drum. Alţi doi drumeţi care vroiau să ajungă la Podragu renunţaseră (la sfaturile lor) pentru că nici nu ştiau bine traseul şi nici nu păreau prea în formă... iar alţii se pare că urcaseră mai devreme către Răcorele. Zis şi făcut. Ne luăm la revedere, ei urmând să coboare după masa, probabil prezenţa Salvamontului nefiind considerată necesară în zonă decât în weekend !

Continuăm să urcăm prin căldarea largă până la stâlpul care marcheză separarea potecilor... către Fereastra Mare (triunghi roşu) drumul urcă în serpentine peste pragul glaciar până în căldarea următoare... şi către Fereastra Mică (triunghi galben) şi Curmătura Răcorelelor (punct albastru) în dreapta. Pe poteca noastră semnele sunt destul de şterse (oricum, culoarea galbenă, dacă este veche, se poate confunda destul de uşor cu lichenii galbeni de pe pietre). Poteca urmăreşte firul de apă ocolind uşor către dreapta pâlcul de pădure care acoperă pragul glaciar. Furaţi de peisaj nu observăm că la un moment dat poteca se abate către stânga şi începe să urce mai abrupt spre căldarea superioară. Dar undeva mai sus se vede un stâlp aşa că schimbăm şi noi puţin direcţia (se poate merge şi strict pe firul apei dar este ceva mai accidentat). Cu această ocazie traversăm o zonă bogată în afiniş aşa că mâncăm pe săturate... unele sunt mari ca cele de cultură şi minunat de bune...

Colţul Bălăceni

În pauzele de mâncat afine admirăm spre stânga-sus Colţul Bălăceni ("Matterhornul României"... şi chiar seamănă din acest unghi, "poreclă" împărţită cu Arpaşu Mic văzut dinspre sud), parţial doar, fiind mascat (în punctul unde ne aflăm noi) de culmea înierbată cu care se termină Muchia Slăninei ce separă Căldarea La Fereastra Mică (vest) de Căldarea La Fereastra Mare (est). De fapt până în acest punct se poate ajunge şi de pe poteca spre Fereastra Mare traversând către vest după ce se urcă pragul glaciar.

Valea Sâmbetei

Fereastra Mică a Sâmbetei

Lăsăm cu greu afinele şi ne continuăm drumul către sud, urcând spre Fereastra Mică a Sâmbetei. Încep să apară petice de zăpadă care treptat se unesc într-un covor subţire pe măsură ce câştigăm în înălţime. Spre bucuria generală apar şi ferestre de cer albastru la început firave şi-apoi tot mai mari. Se luminează chiar şi valea în spatele nostru şi culmile care o delimitează, Sâmbăta-Caţaveiu la est şi piciorul puternic care se lasă dinspre Gălăşescu Mare (vârful ascuns însă vederii din acest unghi), culmea Drăguşului la vest. Ceva mai sus, spre est, cred că trebuie să se vadă şi vârful Cheia Bândei (dacă nu mă înşală perspectiva)... asta până să ne angajăm în culoarul relativ îngust din porţiunea finală a urcuşului nostru. Aici panta e mare şi urmele ne sunt de folos aşa că nu e nevoie să folosim pioletul, beţele sunt suficiente, zăpadă este tare şi ţine. Peretele care coboară de sub Gălăşescu Mic se luminează tot mai mult şi când ieşim în creastă e chiar soare !

Fereastra Mică a Sâmbetei

Suntem puţin sub 2.200 m (înălţimea exactă variază de la autor la autor), totul este alb aici, din fericire este şi soare aşa că facem o pauză să mâncăm ceva şi să facem câteva poze. Este 12.30, am făcut ceva mai puţin de 2,5 ore de la cabană mergând lejer şi avem timp destul să ajungem la refugiu numai să se menţină vremea bună căci spre vest, pe creastă nu sunt urme aşa că ne revine nouă onoarea să desfacem drumul ! Pe timp de vară se poate ajunge în 2 ore (Ilie Fratu, 1986; din amintirile proprii nu mai ţin minte pentru că n-am mai fost de ani de zile) dar iarna nu-i ca vara după cum o să vedem !