Spre vf. Gălăşescu Mic

Sunt patru munţi de ocolit până sub Moldoveanu. Primul "obstacol", Gălăşescu Mic; avem de urcat cam 200 m dar vârful propriu-zis se ocoleşte prin sud, ca majoritatea vârfurilor de altfel. Teoretic nicio problemă, pantele sudice sunt înierbate şi mai domoale decât cele nordice dar acum sunt acoperite de zăpadă. Stâlpii de marcaj sunt rari şi pe alocuri se mai văd şi semnele pe pietre, acolo unde nu sunt acoperite de zăpadă... numai că până să plecăm noi ceaţa ne-a învăluit aşa că nu se mai vede absolut nimic. Intuim însă poteca şi chiar dacă ne mai abatem de la ea, ştim direcţia de mers. Este o senzaţie ciudată totuşi să mergi fără să vezi nimic altceva decât o ceaţă lăptoasă, luminată difuz, vizibilitatea fiind doar de câteva zeci de metri în faţă.

Spre vf. Gălăşescu Mic

În mai puţin de o oră ajungem în punctul maxim ca altitudine pe care-l atinge poteca pe Culmea Gălăşescului Mic care separă Căldăruşa Gălăşescului (pe care tocmai am depăşit-o dar n-am văzut nimic în ea fiind înecată în ceaţă) de Valea Rea a Gălăşescului. Ştim că aici poteca merge pe sub vârf şi coteşte spre dreapta coborând... dar cât de mult să coborâm în condiţiile în care nu e niciun stâlp prin zonă iar marcajul nu se vede deloc iar aici este un loc relativ plat ? Mai aşteptăm puţin în speranţa că se va ridica ceaţa dar din păcate vântul nu prea adie. Spre sud mai apare cerul când şi când, puţin şi spre est (se vede masivul picior Dara-Muşetescu) dar nu şi spre vest, în direcţia noastră. Mai avem destul de mers, n-am mai fost prin zonă de mult timp iar teoria de pe hartă este una iar realitatea greu vizibilă din teren este deja altceva... aşa că mă tot gândesc dacă nu este mai bine să ne întoarcem. Avem totuşi urmele pe care le-am făcut la urcare şi dacă este cazul ne putem întoarce pe ele destul de repede, este încă devreme aşa că mai caut poteca. Ca să nu coborâm prea mult (şi să fim nevoiţi să urcăm apoi) prefer să mergem oarecum în sus şi probabil că ne apropiem de marginea crestei care spre nord se prăvăleşte abrupt către Căldarea Răcorelelor... n-avem ce căuta pe-aici, suntem prea sus... continuăm mai spre vale şi avem norocul să vedem la un moment dat marcajul pe nişte pietre mai mari, neacoperite de zăpadă. N-am ocolit totuşi prea mult dar am pierdut puţin timp; cu atenţie încerc acum să ţin direcţia bună, zăpada nu este totuşi atât de mare, pe alocuri se ghiceşte linia potecii.

Gălbenele, Hârtopu Ursului, Moldoveanu

Soarele ţine totuşi cu noi şi până să ajungem în Fereastra Răcorelelor ceaţa se mai sparge în direcţia de mers; spre nord, dincolo de creastă, ceaţa este încă groasă şi nu vedem nimic din spectacolul căldărilor nordice. Spre sud s-a luminat destul de bine şi vedem firele de apă din vale care se adună în pârâul Gălăşescu Mare. Se văd şi nişte capre în faţă pe potecă dar pe măsură ce ne apropiem ele coboară spre sud. Urmează iar o porţiune de urcuş către Culmea Gălăşescului Mare unde ajungem într-o jumătate de oră şi facem o pauză. Vedem acum şi Moldoveanu dincolo de Gălbenele şi Hârtopu Ursului.

Căldarea Gălăşescului Mare şi lacul Gălăşescu

În căldarea din faţa noastră vălureşte uşor lacul Gălăşescu / Mioarelor. Ilie Fratu (1986) numeşte căldarea Gălăşescului "căldarea estică a Văii Rele" (deşi Valea Rea propriu-zisă ar trebui să fie cea dintre Moldoveanu şi Hârtopu Ursului) aşa că lacul poate fi numit şi Iezerul estic al Văii Rele ?

Şaua Viştişoara şi Gălăşescu Mare

Poteca merge în continuare descendent către Şaua Viştişoara... aşa e Făgăraşul... urci, cobori... Am terminat de ocolit şi Gălăşescu Mare. Spre nord nu se vede nimic aşa că ne imaginăm doar căldarea şi lacul Viştişoara. E trecut de 3 după amiază. Apa este pe terminate aşa că luăm puţină dintr-un pârâiaş de zăpadă topită şi cu ocazia asta mai mâncăm ceva dulce. Pe sub Gălbenele poteca trece printr-o zonă mai stâncoasă (vârful practic nu lasă un picior către sud) şi nu este foarte mult de urcat până-n şaua următoare. În continuare însă avem de urcat spre Hârtopu Ursului al cărui picior sudic trebuie traversat. Am cam obosit să fac urme chiar dacă nu e multă zăpadă... dar asta e ultima porţiune de urcuş. Încet-încet ajungem pe culme de unde trebuie să cotim spre dreapta să coborâm la refugiu. Spre sud se vede ceva din Valea Rea dar spre nord este în continuare ceaţă. Deşi drumul continuă logic cam la acelaşi nivel, uşor în jos pe partea cealaltă a muntelui, nu se vede absolut nimic aşa că nu nimerim varianta cea mai bună de prima dată. Întâi urcăm puţin dar evident nu este bine aşa că mai căutăm poteca, ceva mai jos. Mergem un timp puţin deasupra ei şi în cele din urmă intrăm pe direcţia bună, noroc cu stâlpii de marcaj care însă se dovedesc a nu fi suficient de deşi pentru o ceaţă groasă. Teoretic n-ai unde să te rătăceşti... însă numai dacă ştii zona, altfel poate fi neplăcut...

Refugiul Viştea Mare

Aproape de ora 5 vedem refugiul Viştea Mare dar nimic altceva în jur ! Am făcut aproape 4 ore din Fereastra Mică, foarte mult faţă de cum apreciasem iniţial dar mersul pe zăpadă s-a dovedit mai obositor. Uşa refugiului este larg deschisă. Oare mai este cineva ? Nu, însă cine a trecut pe-acolo ultima dată nu s-a gândit că poate este util să o închidă bine ! Dacă ar fi fost vânt şi ar fi viscolit, ar fi fost plin de zăpadă înăuntru ! Refugiul este solid, din piatră (vechiul refugiu din căldarea de sub Moldoveanu a fost luat de avalanşă acum mulţi ani), încap lejer 10 oameni pe priciuri, destul de curat înăuntru dar cu gemuleţul de la uşă lipsă. Sunt şi două pături aruncate pe patul de lemn şi când ne uităm mai bine vedem că de fapt nu suntem singuri... pe priciul de sus un şoricel se uită curios la noi... şi viceversa. Întrucât culcuşul dumnealui pare să fie printre pături şi nu considerăm că este cel mai de dorit partener peste noapte îl poftim afară, în adăposturile lui de sub pietre şi înţelege aluzia chiar dacă mai târziu se va auto-invita din nou înăuntru, el sau un prieten de-al lui...

Scot păturile afară şi le bat bine pe zăpadă, le scuturăm apoi cu simţ de răspundere şi le aranjăm sub salteluţele noastre de dormit pentru mai mult confort. Plănuiam iniţial să cobor spre lac şi să iau apă dintr-unul din izvoarele care-l alimentează dar pe ceaţa asta nu mă inspiră drumeţia; sper să ne fie suficientă butelia ca să topim zăpadă. După ce ne tragem sufletul, ne schimbăm cu haine uscate, mai ales la picioare este important. N-a fost cald pe drum dar oricum am mai transpirat şi chiar dacă aici nu este frig nu e deloc cea mai bună idee să stai cu haine umede. Parazăpezi n-am avut dar pantalonii au stat bine peste bocanci (la mine cel puţin, Moniq a avut puţină zăpadă în bocanci) şi dacă nu e zăpadă foarte mare parcă e mai bine fără ele, măcar piciorul a respirat...

Ne pregătim să mâncăm ceva pentru că stomacul îşi cere drepturile. Topim zăpadă pentru apă şi spre bucuria noastră butelia pare că merge bine chiar dacă nu are presiune foarte mare... aşa că am reuşit să ne facem supă, ceai, limonadă caldă, să bem câtă apă avem nevoie şi să pregătim încă 3,5 litri pentru a doua zi; din experienţele trecute ştiu că a doua zi dimineaţă, chiar dacă nu e foarte frig peste noapte, butelia n-o să mai aibă prea multă putere aşa că profităm de ea cât se poate de mult acum. Sigur, puteam să mai luăm una şi/sau să cărăm mai multă apă dar şi aşa a fost destul de obositor drumul şi nu e vorba decât de o noapte.

Tot făcând drumuri afară pentru zăpadă privesc tot timpul de jur-împrejur în speranţa că ceaţa se va mai subţia cât de cât dar numai târziu, după 7 seara, se întâmplă asta pentru scurt timp. Către nord, departe, în satele de la poalele Făgăraşului, apar luminile. N-am avut parte de un apus spectaculos şi Moldoveanu încă stă ascuns dar avem speranţe pentru a doua zi. Între timp am încercat să acopăr şi gaura din uşă, locul fostului geam, cu o bucată mare de plastic găsită înăuntru, împăturită în cât mai multe straturi pe care am fixat-o cât am putut de bine cu nişte sfoară. Un vânt foarte puternic probabil că o va smulge dar deocamdată este suficientă şi oricum altă soluţie nu văd. Uşa nu mai are nici zăvorul de fier iar contragreutatea care ar trebui să o ţină închisă, deşi ingenioasă ca inginerie, are firul prea lung şi ajunge deja la podea fără să ţină uşa în tensiune... dar în interior o putem fixa astfel încât să nu se deschidă. Dacă mai vine cineva va trebui să bată la uşă :-)

Muchia Viştea

Timpul trece repede, pe afară nu avem prea multe de văzut şi dacă se lasă întunericul va trebui să ne pregătim de somn. Indiferent ce va fi mâine suntem mulţumiţi că am ajuns măcar până aici. De la refugiu nu se văd urme mai departe şi mă gândeam dacă n-ar fi fost mai bine să fi luat şi colţarii dacă zăpada va îngheţa prea tare peste noapte. Panta către Viştea Mare e destul de abruptă iniţial dar poteca urcă în serpentine şi nu sunt porţiuni foarte expuse până sus... dar o să vedem a doua zi... aşa că după câteva poze de seară ne întindem sacii, împachetăm mâncarea şi intrăm la căldură. Cam înghesuială în sacul de dormit şi cu aparatul foto şi cu sticla de apă şi cu butelia dar e mai sigur aşa. Pe la 12.30 ies puţin afară să văd ce se mai întâmplă; din păcate puţine stele, este încă ceaţă, nu bate vântul aproape deloc şi dacă stingi frontala e un întuneric apăsător. Înapoi în sac dar nu pentru multă vreme... zgomote suspecte, parcă de pungi foşnite... afară nu are cine să fie, poate vreun animăluţ rătăcit deşi puţin probabil aşa că ceea ce se întâmplă, se întâmplă înăuntru. Tot căutând cu lanterna l-am văzut şi pe infractor, nu ştiu dacă era acelaşi şoricel sau o rudă de-a lui şi, evident, îşi băga şi el nasul pe unde îi mirosea a mâncare. Nu prea ne-a convenit asta aşa că l-am rugat să se mulţumească doar cu nişte biscuiţi iar pungile cu mâncare le-am agăţat de trepiedul foto pus la înălţime maximă pe masa de fier, în speranţa că nu se poate căţăra acolo. Ne-am gândit că în afară de zgomotul făcut, alt rău n-are ce să facă, sperând că nu-l va interesa să ne viziteze în sacul de dormit dar interesele lui erau altele... Am mai aprins şi două candeluţe şi cât timp a fost lumină a fost şi el mai liniştit, în rest şi-a mai făcut de lucru pe jos dar am convieţuit destul de bine...