Întâmplarea a făcut să putem corela două zile libere adăugate weekend-ului cu o fereastră de vreme (relativ) bună în Făgăraş. Este doar sfârşit de septembrie dar la munte deja a nins pe la mijlocul lunii, o zăpadă timpurie care adaugă mai mult farmec muntelui. Dacă în urmă cu o lună, pe Negoiu, era încă vară acum trebuie să ne pregătim de iarnă. Nu se mai pune problema să mergem cu cortul (care nu e de iarnă) aşa că plănuim să profităm de refugiul din şaua Viştei ca să vedem Moldoveanu de aproape...

Ne hotărâm să urcăm în creastă prin nord, pe la Sâmbăta, pentru că în cel mai rău caz putem să rămânem la cabana Valea Sâmbetei şi să facem drumuri dus-întors de o zi deşi ne dorim mai mult decât atât... Când ajungem în Sâmbăta de Sus, pe la ora prânzului, cerul este complet acoperit şi nu se vede nimic interesant în sus ceea ce ne mai taie din elan. Mai bine rămânem la mănăstire şi ne bucurăm de confortul unei după amieze liniştite la hotelul de lângă mănăstirea Brâncoveanu. Mâncăm la trapeză, vizităm pe îndelete interioarele, rămânem la slujba de după masă şi facem o scurtă plimbare pe drumul forestier în sus să vedem până unde putem merge cu maşina ca să mai scurtăm puţin mersul de a doua zi dimineaţă.

Duminică plecăm (relativ) devreme, pe la 7 şi ceva, lăsăm maşina în drum, în dreptul păstrăvăriei, ne echipăm şi pornim la pas. Cerul este încă acoperit dar dacă prognoza se adevereşte ar trebui ca situaţia să se amelioreze. Pe vale marcajul este cu triunghi roşu care de altfel porneşte tocmai de jos, din şosea, din Sâmbăta de Jos. După nici o sută de metri de mers se ramifică spre dreapta, prin pădure, o potecă ce urcă spre culmea Drăguşului. Noi mergem înainte şi după circa 15 minute trecem apa; până aici se mai poate veni cu maşina dar vadul trebuie trecut la pas. Drumul forestier continuă câţiva km buni; nu e tocmai plăcut de mers cu bocancii mai grei, de iarnă dar ei îşi vor dovedi utilitatea pe zăpadă.

Valea Sâmbetei

Albia este plină de resturi de copaci căraţi de apă, pe alocuri adevăraţi buşteni ceea ce arată forţa torentelor de munte aşa că ne întrebăm dacă nu cumva zicala cu apa Sâmbetei îşi are originea prin aceste locuri... în cele din urmă drumul se transformă în potecă, intrăm în pădure şi panta creşte pe alocuri. La băncuţa care marchează aproximativ jumătatea drumului întâlnim doi drumeţi care coborau de la cabană şi de la care aflăm că sunt ceva clienţi acolo, chiar şi cu corturile ! Aşa că ne considerăm mai câştigaţi că am dormit jos, la cabană condiţiile fiind departe de a fi grozave... din păcate...

Cabana Sâmbăta

Drumul e tot mai frumos, temperatura e tocmai bună pentru urcat dar vizibilitatea nu pare grozavă, norii sunt încă destul de jos. La un moment dat un zgomot de drujbă ne atrage atenţia că suntem aproape şi-ntr-adevăr pe la 9:45 ajungem la cabană. Suntem la 1400 metri altitudine şi am făcut ceva mai mult de două ore până aici. Cabana nu pare schimbată faţă de cum o ştiam de acum 5 ani. Bem câte un ceai de plante (doi lei bucata) în nişte căni care probabil se spală doar o dată pe săptămână. Cei deja cazaţi acolo nu păreau să aibă alte intenţii decât să coboare aşa că încercăm să obţinem nişte informaţii de la băieţii de la Salvamont. I-am deranjat de la masă dar am aflat ce ne interesa. Nu păreau îngrijoraţi de starea zăpezii aşa că nu ne-au descurajat să nu urcăm; până la refugiul de sub Moldoveanu avem tot timpul...

Ne-au recomandat să urcăm prin Fereastra Mică pentru că făcuseră ei urme ieri şi aşa mai scurtăm puţin din drum. Alţi doi drumeţi care vroiau să ajungă la Podragu renunţaseră (la sfaturile lor) pentru că nici nu ştiau bine traseul şi nici nu păreau prea în formă... iar alţii se pare că urcaseră mai devreme către Răcorele. Zis şi făcut. Ne luăm la revedere, ei urmând să coboare după masa, probabil prezenţa Salvamontului nefiind considerată necesară în zonă decât în weekend !

Continuăm să urcăm prin căldarea largă până la stâlpul care marcheză separarea potecilor... către Fereastra Mare (triunghi roşu) drumul urcă în serpentine peste pragul glaciar până în căldarea următoare... şi către Fereastra Mică (triunghi galben) şi Curmătura Răcorelelor (punct albastru) în dreapta. Pe poteca noastră semnele sunt destul de şterse (oricum, culoarea galbenă, dacă este veche, se poate confunda destul de uşor cu lichenii galbeni de pe pietre). Poteca urmăreşte firul de apă ocolind uşor către dreapta pâlcul de pădure care acoperă pragul glaciar. Furaţi de peisaj nu observăm că la un moment dat poteca se abate către stânga şi începe să urce mai abrupt spre căldarea superioară. Dar undeva mai sus se vede un stâlp aşa că schimbăm şi noi puţin direcţia (se poate merge şi strict pe firul apei dar este ceva mai accidentat). Cu această ocazie traversăm o zonă bogată în afiniş aşa că mâncăm pe săturate... unele sunt mari ca cele de cultură şi minunat de bune...

Colţul Bălăceni

În pauzele de mâncat afine admirăm spre stânga-sus Colţul Bălăceni ("Matterhornul României"... şi chiar seamănă din acest unghi, "poreclă" împărţită cu Arpaşu Mic văzut dinspre sud), parţial doar, fiind mascat (în punctul unde ne aflăm noi) de culmea înierbată cu care se termină Muchia Slăninei ce separă Căldarea La Fereastra Mică (vest) de Căldarea La Fereastra Mare (est). De fapt până în acest punct se poate ajunge şi de pe poteca spre Fereastra Mare traversând către vest după ce se urcă pragul glaciar.

Valea Sâmbetei

Fereastra Mică a Sâmbetei

Lăsăm cu greu afinele şi ne continuăm drumul către sud, urcând spre Fereastra Mică a Sâmbetei. Încep să apară petice de zăpadă care treptat se unesc într-un covor subţire pe măsură ce câştigăm în înălţime. Spre bucuria generală apar şi ferestre de cer albastru la început firave şi-apoi tot mai mari. Se luminează chiar şi valea în spatele nostru şi culmile care o delimitează, Sâmbăta-Caţaveiu la est şi piciorul puternic care se lasă dinspre Gălăşescu Mare (vârful ascuns însă vederii din acest unghi), culmea Drăguşului la vest. Ceva mai sus, spre est, cred că trebuie să se vadă şi vârful Cheia Bândei (dacă nu mă înşală perspectiva)... asta până să ne angajăm în culoarul relativ îngust din porţiunea finală a urcuşului nostru. Aici panta e mare şi urmele ne sunt de folos aşa că nu e nevoie să folosim pioletul, beţele sunt suficiente, zăpadă este tare şi ţine. Peretele care coboară de sub Gălăşescu Mic se luminează tot mai mult şi când ieşim în creastă e chiar soare !

Fereastra Mică a Sâmbetei

Suntem puţin sub 2.200 m (înălţimea exactă variază de la autor la autor), totul este alb aici, din fericire este şi soare aşa că facem o pauză să mâncăm ceva şi să facem câteva poze. Este 12.30, am făcut ceva mai puţin de 2,5 ore de la cabană mergând lejer şi avem timp destul să ajungem la refugiu numai să se menţină vremea bună căci spre vest, pe creastă nu sunt urme aşa că ne revine nouă onoarea să desfacem drumul ! Pe timp de vară se poate ajunge în 2 ore (Ilie Fratu, 1986; din amintirile proprii nu mai ţin minte pentru că n-am mai fost de ani de zile) dar iarna nu-i ca vara după cum o să vedem !

Spre vf. Gălăşescu Mic

Sunt patru munţi de ocolit până sub Moldoveanu. Primul "obstacol", Gălăşescu Mic; avem de urcat cam 200 m dar vârful propriu-zis se ocoleşte prin sud, ca majoritatea vârfurilor de altfel. Teoretic nicio problemă, pantele sudice sunt înierbate şi mai domoale decât cele nordice dar acum sunt acoperite de zăpadă. Stâlpii de marcaj sunt rari şi pe alocuri se mai văd şi semnele pe pietre, acolo unde nu sunt acoperite de zăpadă... numai că până să plecăm noi ceaţa ne-a învăluit aşa că nu se mai vede absolut nimic. Intuim însă poteca şi chiar dacă ne mai abatem de la ea, ştim direcţia de mers. Este o senzaţie ciudată totuşi să mergi fără să vezi nimic altceva decât o ceaţă lăptoasă, luminată difuz, vizibilitatea fiind doar de câteva zeci de metri în faţă.

Spre vf. Gălăşescu Mic

În mai puţin de o oră ajungem în punctul maxim ca altitudine pe care-l atinge poteca pe Culmea Gălăşescului Mic care separă Căldăruşa Gălăşescului (pe care tocmai am depăşit-o dar n-am văzut nimic în ea fiind înecată în ceaţă) de Valea Rea a Gălăşescului. Ştim că aici poteca merge pe sub vârf şi coteşte spre dreapta coborând... dar cât de mult să coborâm în condiţiile în care nu e niciun stâlp prin zonă iar marcajul nu se vede deloc iar aici este un loc relativ plat ? Mai aşteptăm puţin în speranţa că se va ridica ceaţa dar din păcate vântul nu prea adie. Spre sud mai apare cerul când şi când, puţin şi spre est (se vede masivul picior Dara-Muşetescu) dar nu şi spre vest, în direcţia noastră. Mai avem destul de mers, n-am mai fost prin zonă de mult timp iar teoria de pe hartă este una iar realitatea greu vizibilă din teren este deja altceva... aşa că mă tot gândesc dacă nu este mai bine să ne întoarcem. Avem totuşi urmele pe care le-am făcut la urcare şi dacă este cazul ne putem întoarce pe ele destul de repede, este încă devreme aşa că mai caut poteca. Ca să nu coborâm prea mult (şi să fim nevoiţi să urcăm apoi) prefer să mergem oarecum în sus şi probabil că ne apropiem de marginea crestei care spre nord se prăvăleşte abrupt către Căldarea Răcorelelor... n-avem ce căuta pe-aici, suntem prea sus... continuăm mai spre vale şi avem norocul să vedem la un moment dat marcajul pe nişte pietre mai mari, neacoperite de zăpadă. N-am ocolit totuşi prea mult dar am pierdut puţin timp; cu atenţie încerc acum să ţin direcţia bună, zăpada nu este totuşi atât de mare, pe alocuri se ghiceşte linia potecii.

Gălbenele, Hârtopu Ursului, Moldoveanu

Soarele ţine totuşi cu noi şi până să ajungem în Fereastra Răcorelelor ceaţa se mai sparge în direcţia de mers; spre nord, dincolo de creastă, ceaţa este încă groasă şi nu vedem nimic din spectacolul căldărilor nordice. Spre sud s-a luminat destul de bine şi vedem firele de apă din vale care se adună în pârâul Gălăşescu Mare. Se văd şi nişte capre în faţă pe potecă dar pe măsură ce ne apropiem ele coboară spre sud. Urmează iar o porţiune de urcuş către Culmea Gălăşescului Mare unde ajungem într-o jumătate de oră şi facem o pauză. Vedem acum şi Moldoveanu dincolo de Gălbenele şi Hârtopu Ursului.

Căldarea Gălăşescului Mare şi lacul Gălăşescu

În căldarea din faţa noastră vălureşte uşor lacul Gălăşescu / Mioarelor. Ilie Fratu (1986) numeşte căldarea Gălăşescului "căldarea estică a Văii Rele" (deşi Valea Rea propriu-zisă ar trebui să fie cea dintre Moldoveanu şi Hârtopu Ursului) aşa că lacul poate fi numit şi Iezerul estic al Văii Rele ?

Şaua Viştişoara şi Gălăşescu Mare

Poteca merge în continuare descendent către Şaua Viştişoara... aşa e Făgăraşul... urci, cobori... Am terminat de ocolit şi Gălăşescu Mare. Spre nord nu se vede nimic aşa că ne imaginăm doar căldarea şi lacul Viştişoara. E trecut de 3 după amiază. Apa este pe terminate aşa că luăm puţină dintr-un pârâiaş de zăpadă topită şi cu ocazia asta mai mâncăm ceva dulce. Pe sub Gălbenele poteca trece printr-o zonă mai stâncoasă (vârful practic nu lasă un picior către sud) şi nu este foarte mult de urcat până-n şaua următoare. În continuare însă avem de urcat spre Hârtopu Ursului al cărui picior sudic trebuie traversat. Am cam obosit să fac urme chiar dacă nu e multă zăpadă... dar asta e ultima porţiune de urcuş. Încet-încet ajungem pe culme de unde trebuie să cotim spre dreapta să coborâm la refugiu. Spre sud se vede ceva din Valea Rea dar spre nord este în continuare ceaţă. Deşi drumul continuă logic cam la acelaşi nivel, uşor în jos pe partea cealaltă a muntelui, nu se vede absolut nimic aşa că nu nimerim varianta cea mai bună de prima dată. Întâi urcăm puţin dar evident nu este bine aşa că mai căutăm poteca, ceva mai jos. Mergem un timp puţin deasupra ei şi în cele din urmă intrăm pe direcţia bună, noroc cu stâlpii de marcaj care însă se dovedesc a nu fi suficient de deşi pentru o ceaţă groasă. Teoretic n-ai unde să te rătăceşti... însă numai dacă ştii zona, altfel poate fi neplăcut...

Refugiul Viştea Mare

Aproape de ora 5 vedem refugiul Viştea Mare dar nimic altceva în jur ! Am făcut aproape 4 ore din Fereastra Mică, foarte mult faţă de cum apreciasem iniţial dar mersul pe zăpadă s-a dovedit mai obositor. Uşa refugiului este larg deschisă. Oare mai este cineva ? Nu, însă cine a trecut pe-acolo ultima dată nu s-a gândit că poate este util să o închidă bine ! Dacă ar fi fost vânt şi ar fi viscolit, ar fi fost plin de zăpadă înăuntru ! Refugiul este solid, din piatră (vechiul refugiu din căldarea de sub Moldoveanu a fost luat de avalanşă acum mulţi ani), încap lejer 10 oameni pe priciuri, destul de curat înăuntru dar cu gemuleţul de la uşă lipsă. Sunt şi două pături aruncate pe patul de lemn şi când ne uităm mai bine vedem că de fapt nu suntem singuri... pe priciul de sus un şoricel se uită curios la noi... şi viceversa. Întrucât culcuşul dumnealui pare să fie printre pături şi nu considerăm că este cel mai de dorit partener peste noapte îl poftim afară, în adăposturile lui de sub pietre şi înţelege aluzia chiar dacă mai târziu se va auto-invita din nou înăuntru, el sau un prieten de-al lui...

Scot păturile afară şi le bat bine pe zăpadă, le scuturăm apoi cu simţ de răspundere şi le aranjăm sub salteluţele noastre de dormit pentru mai mult confort. Plănuiam iniţial să cobor spre lac şi să iau apă dintr-unul din izvoarele care-l alimentează dar pe ceaţa asta nu mă inspiră drumeţia; sper să ne fie suficientă butelia ca să topim zăpadă. După ce ne tragem sufletul, ne schimbăm cu haine uscate, mai ales la picioare este important. N-a fost cald pe drum dar oricum am mai transpirat şi chiar dacă aici nu este frig nu e deloc cea mai bună idee să stai cu haine umede. Parazăpezi n-am avut dar pantalonii au stat bine peste bocanci (la mine cel puţin, Moniq a avut puţină zăpadă în bocanci) şi dacă nu e zăpadă foarte mare parcă e mai bine fără ele, măcar piciorul a respirat...

Ne pregătim să mâncăm ceva pentru că stomacul îşi cere drepturile. Topim zăpadă pentru apă şi spre bucuria noastră butelia pare că merge bine chiar dacă nu are presiune foarte mare... aşa că am reuşit să ne facem supă, ceai, limonadă caldă, să bem câtă apă avem nevoie şi să pregătim încă 3,5 litri pentru a doua zi; din experienţele trecute ştiu că a doua zi dimineaţă, chiar dacă nu e foarte frig peste noapte, butelia n-o să mai aibă prea multă putere aşa că profităm de ea cât se poate de mult acum. Sigur, puteam să mai luăm una şi/sau să cărăm mai multă apă dar şi aşa a fost destul de obositor drumul şi nu e vorba decât de o noapte.

Tot făcând drumuri afară pentru zăpadă privesc tot timpul de jur-împrejur în speranţa că ceaţa se va mai subţia cât de cât dar numai târziu, după 7 seara, se întâmplă asta pentru scurt timp. Către nord, departe, în satele de la poalele Făgăraşului, apar luminile. N-am avut parte de un apus spectaculos şi Moldoveanu încă stă ascuns dar avem speranţe pentru a doua zi. Între timp am încercat să acopăr şi gaura din uşă, locul fostului geam, cu o bucată mare de plastic găsită înăuntru, împăturită în cât mai multe straturi pe care am fixat-o cât am putut de bine cu nişte sfoară. Un vânt foarte puternic probabil că o va smulge dar deocamdată este suficientă şi oricum altă soluţie nu văd. Uşa nu mai are nici zăvorul de fier iar contragreutatea care ar trebui să o ţină închisă, deşi ingenioasă ca inginerie, are firul prea lung şi ajunge deja la podea fără să ţină uşa în tensiune... dar în interior o putem fixa astfel încât să nu se deschidă. Dacă mai vine cineva va trebui să bată la uşă :-)

Muchia Viştea

Timpul trece repede, pe afară nu avem prea multe de văzut şi dacă se lasă întunericul va trebui să ne pregătim de somn. Indiferent ce va fi mâine suntem mulţumiţi că am ajuns măcar până aici. De la refugiu nu se văd urme mai departe şi mă gândeam dacă n-ar fi fost mai bine să fi luat şi colţarii dacă zăpada va îngheţa prea tare peste noapte. Panta către Viştea Mare e destul de abruptă iniţial dar poteca urcă în serpentine şi nu sunt porţiuni foarte expuse până sus... dar o să vedem a doua zi... aşa că după câteva poze de seară ne întindem sacii, împachetăm mâncarea şi intrăm la căldură. Cam înghesuială în sacul de dormit şi cu aparatul foto şi cu sticla de apă şi cu butelia dar e mai sigur aşa. Pe la 12.30 ies puţin afară să văd ce se mai întâmplă; din păcate puţine stele, este încă ceaţă, nu bate vântul aproape deloc şi dacă stingi frontala e un întuneric apăsător. Înapoi în sac dar nu pentru multă vreme... zgomote suspecte, parcă de pungi foşnite... afară nu are cine să fie, poate vreun animăluţ rătăcit deşi puţin probabil aşa că ceea ce se întâmplă, se întâmplă înăuntru. Tot căutând cu lanterna l-am văzut şi pe infractor, nu ştiu dacă era acelaşi şoricel sau o rudă de-a lui şi, evident, îşi băga şi el nasul pe unde îi mirosea a mâncare. Nu prea ne-a convenit asta aşa că l-am rugat să se mulţumească doar cu nişte biscuiţi iar pungile cu mâncare le-am agăţat de trepiedul foto pus la înălţime maximă pe masa de fier, în speranţa că nu se poate căţăra acolo. Ne-am gândit că în afară de zgomotul făcut, alt rău n-are ce să facă, sperând că nu-l va interesa să ne viziteze în sacul de dormit dar interesele lui erau altele... Am mai aprins şi două candeluţe şi cât timp a fost lumină a fost şi el mai liniştit, în rest şi-a mai făcut de lucru pe jos dar am convieţuit destul de bine...

Ceasul a sunat pe la 6.30 dimineţa. Am ieşit să admir peisajul dar, din păcate, n-am constatat schimbări fundamentale faţă de seara trecută, doar că era alt gen de lumină... aşa că m-am băgat la loc în sac. Am fi vrut să urcăm repede pe Moldoveanu fără bagaje şi să ne întoarcem apoi la Sâmbăta dar pe ceaţa asta nu prea are rost. Mai aşteptăm totuşi pentru că timp avem destul. De dormit nu se mai pune problema şi chiar dacă e mai plăcut la căldura sacului de dormit ne mobilizăm curând să pregătim un mic dejun. Butelia mai merge cât să facem câte două ceaiuri iar restul de apă ne va ajunge pentru toată ziua. Încet-încet soarele îşi face simţită prezenţa, încălzeşte şi ridică ceaţa ici-colo astfel încât ne mai creşte şi nouă moralul. Dinspre nord vin într-una valuri de ceaţă dar parcă nu mai au atâta putere. Spre sud deja apare cerul albastru, vedem Iezerul Triunghiular din căldarea de sub noi (Valea Rea) şi piciorul sudic (cu vârful Piscul Roşu) ce porneşte dinspre Moldoveanu chiar dacă el încă este învăluit în nori. Poate avem totuşi noroc. Mâncăm, mai ieşim afară la soare, ne strângem bagajele şi ne pregătim să mergem. Parcă se văd şi nişte urme în Portiţa Viştei aşa că pe la 9 şi ceva plecăm către Moldoveanu, cerul pare că devine tot mai liber de nori...

Refugiul Viştea Mare şi vf. Piscul Roşu

Refugiul Viştea Mare şi vf. Moldoveanu

Depăşim câteva colţuri de stâncă ce obstruează vederea către prăpastia Viştei şi ajungem la stâlpul de unde poteca marcată cu triunghi roşu coboară spre stânga către lac şi Valea Rea (după căldarea superioară trece printr-o zonă superbă de cascade şi ajunge în final până la drumul forestier) şi spre dreapta către Valea Viştea Mare şi oraşul Victoria. Urmele pe care le-am văzut eu sunt doar aici, traversează dintr-o vale în cealaltă dar zăpadă este bună de mers, nici îngheţată, nici foarte moale, nici multă ca să pună probleme.

Colţii Viştei

Totuşi, în locurile unde poteca este adâncită prin erodarea solului s-a strâns multă zăpadă aşa că ocazional ne afundăm până la genunchi. Cu un rucsac minimal (iar Moniq nici măcar cu ăsta) înaintăm cât de repede ne permite zăpada. Prima porţiune este mai abruptă aşa că ne mai tragem sufletul din când în când şi admirăm creasta estică ce se vede tot mai bine pe măsură ce câştigăm în înălţime... toate vârfurile pe care le-am ocolit ieri strălucesc acum în soare, bucuroase că s-au eliberat de povara norilor, cel puţin deocamdată. Dacă ne apropiem de buza din dreapta începe să se vadă vârful Ucişoara (primul vârf spre vest după Viştea Mare, separat prin Şaua Orzănelei) şi muchia Viştea Mare care delimitează valea către vest. Către est, Hârtopu Ursului lasă spre nord un picior scurt, muchia La Padina Oţelei, aşa că valea Viştea Mare este practic delimitată la est de muchia Zănoaga care porneşte din vârful Gălbenele.

Când poteca ne poartă mai mult spre faţa sudică se vede tot mai măreţ Moldoveanu, conturat acum pe un cer albastru, cel puţin din acest unghi. Temerea mea că poate vom fi avut nevoie de colţari şi de pioleţi s-a spulberat de mult; beţele sunt suficiente pentru zăpada asta. Ultima porţiune urcuşului e mai domoală, printr-un fel de jgheab şi ne conduce către ultimele serpentine care se termină pe Viştea Mare. Suntem la 2.527 m, al treilea vârf al Făgăraşului şi ne mai despart doar câteva sute de metri lungime de creastă până la cel mai înalt. Nu plecăm înainte de a face câteva poze în toate direcţiile.

Noutatea este ceea ce vedem către vest, restul de creastă până dincolo de Lespezi - Negoiu, o înşiruire de vârfuri înzăpezite care te lasă fără orice comentariu... Ucişoara, Ucea Mare, Podul Giurgiului, Podragu, Arpaşu Mare - Mircii, Capra - Vânătoarea lui Buteanu... şi văile care le separă, picioarele pe care le lasă, stâncoase şi abrupte către nord, domoale şi înierbate către sud... De fapt către vest se vede până dincolo de Făgăraş...

Vf. Moldoveanu

Spre nord, în spate, vf. Viştea Mare

Pornim spre sud pe creasta care leagă cele două vârfuri. Sunt urme dar n-ar fi fost nicio problemă dacă nu erau pentru că nu sunt porţiuni foarte expuse decât în zona Spintecăturii Moldoveanului, punctul cel mai coborât al custurii. Aici e nevoie de mai multă atenţie atât la coborâre cât şi în partea cealaltă unde poteca se strecoară suspendată peste hăul văii de sub noi aşa că e necesar să treci lipit de stâncă. Dacă zăpada ar fi fost îngheţată ar fi fost altă poveste dar aşa în 20 de minute ajungem pe Moldoveanu, la 2.544 m.

Vf. Moldoveanu

Vedere spre vest, Lespezi, Călţun, Negoiu

Mai sus de-atât în munţii noştri nu se poate aşa că ne bucurăm c-am reuşit să urcăm. Stâlpii cu marcaje sunt plini de zăpadă îngheţată şi sculptată de vânt. Acum însă este linişte, nu adie aproape deloc vântul, doar corbii îşi fac simţită prezenţa în aer. Este minunat să priveşti roată împrejur şi să vezi atâta frumuseţe. Sub noi, spre est, în căldarea superioară a Văii Rele lacul luceşte în soare. Spre est creasta pare că produce mai mulţi nori decât spre vest... la fel în partea nordică dar nu sunt semne de îngrijorare, important este că până acum a fost bine. Încerc să surprind cu zoom-ul aparatului, atât cât poate şi el, detalii care de la distanţă scapă privirii. Ne rupem cu greu de vraja muntelui dar trebuie să ne şi întoarcem. Este puţin trecut de 11 şi avem totuşi drum lung până în vale chiar dacă acum ştim mai exact pe unde să mergem. Dacă timpul n-ar fi fost o problemă ar fi fost frumos să continuăm spre sud până pe vârful Piscul Roşu şi apoi să ne lăsăm la vale, către lac, pe unul din picioarele care merge în direcţia asta... dar apoi am fi avut ceva de urcat până la refugiu... rămâne pe altă dată... de fapt pe moment nici nu m-am gândit la varianta asta aşa că ne întoarcem pe unde am venit :-)

Portiţa Viştei

Iezerul din Valea Rea

Înapoi pe Viştea Mare şi apoi în jos pe urmele de mai devreme. Zăpada s-a mai înmuiat, se simte că a fost soare câteva ore bune dar între timp încep să se adune nori. Coborâm către Portiţa Viştei constatând că în jos merge mult mai repede aşa că în circa 20 de minute ajungem la stâlpul care marchează intrarea în cele două văi, Valea Rea la sud şi Valea Viştea Mare la nord. Depăşim colţii impresionanţi de stâncă din zona portiţei şi ajungem imediat la refugiu. Ne facem bagajele, mai fac câteva poze, fixăm uşa cu o bucată de sârmă care sper să ţină suficient de bine (altă soluţie neavând pe moment) şi puţin după 12.30 pornim spre casă. Cu rucsacul în spate parcă nu mai avem acelaşi avânt mai ales că începem să urcăm.

Vf. Moldoveanu, Viştea Mare

Privim deseori înapoi către piramida Moldoveanu - Viştea Mare tot mai asaltată de norii care se adună mai ales dinspre nord. Ocolim Hârtopu Ursului de data asta pe potecă şi în mai puţin de o jumătate de oră ajungem pe piciorul care se lasă dinspre vârf spre sud. Spre est încă vizibilitatea este bună, se vede până către Urlea dar văile nordice par să se înece din nou în ceaţă. Puţin înainte de 2.00 suntem în Şaua Viştişoara şi facem o pauză. Cu greu reuşesc să arunc o privire în căldarea nordică către lacul Viştişoara pentru că se acoperă imediat. Spre sud este mai senin şi se vede până către Iezer.

Gălbenele, Şaua Viştişoara, Gălăşescu Mare

Şaua Viştişoara

Începem să urcăm către piciorul Gălăşescului Mare şi după circa 20 de minute trecem în partea cealaltă coborând către Fereastra Răcorelelor. Curând însă ceaţa cuprinde şi partea sudică a muntelui cel puţin aici, la înălţime, aşa că pe Gălăşescu Mic ajungem tot pe ceaţă. Porţiunea asta de urcuş e cea mai obositoare şi fizic şi psihic pentru că nu se vede nimic. Este o lumina difuză şi obositoare, fără niciun punct de reper. Este şi foarte cald, ceaţa având parcă un efect de seră. Sub Gălăşescu Mic, în locul de unde începe coborârea, facem o mică pauză să mâncăm pentru că este trecut de ora 3. Speranţa de a vedea şi zona căldării Bândei şi vârfurile care o înconjoară se năruie pentru că ceaţa nu se mai ridică. Începem să coborâm, ajungem în Fereastra Mică, rememorăm urcuşul din ziua precedentă şi mergem mai departe către Fereastra Mare pe unde va fi mai uşor să coborâm. Din păcate mai avem de urcat şi vârful Slănina, mergem încet pe urme şi în afară de ele nu vedem nimic altceva aşa că ne sunt de folos în lipsa altor puncte de reper. Coborând în partea cealaltă auzim la un moment dat nişte zgomote străine peisajului şi-un căţel, bucuros nevoie mare că ne vede, îşi face apariţia. Ce să caute el în pustietatea asta singur, prin ceaţă ? Răspunsul îl aflăm 50 de metri mai jos unde 2 băieţi, nevorbitori de limba română îşi făceau nişte supă la butelie. Fiind trecut bine de ora 4 aflăm puţin cu mirare că se interesează de refugiul Viştea Mare şi de Moldoveanu ! Încerc să le explic că e cale lungă până acolo şi dacă ceaţa nu se ridică or să aibe probleme cu orientarea. Având cort le recomand că dacă tot vor să meargă înainte să încerce să coboare spre sud din fereastra Răcorelelor căci alt loc de pus cortul nu prea am văzut. Păreau optimişti dar fiind destul de târziu mi s-au părut puţin în necunoştinţă de cauză.

Cu căţelul drept companie noi începem să coborâm spre vale. Greul a trecut, de-acum doar să ne ţină picioarele până la cabană. Prima porţiune e mai abruptă şi cu noroi fiind circulată zilele trecute aşa că se poate aluneca foarte uşor. Curând însă zăpada se termină, începem să mergem pe iarbă şi încet-încet pe la 6 şi ceva ajungem la cabană. Dacă iniţial ne gândeam să rămânem aici nefiind nicio grabă să mergem mai departe în aceeaşi zi, pustiul de la cabană (deşi se putea intra înăuntru) nu ne-a îmbiat să rămânem. Mai bine mai facem un efort şi chiar dacă se întunecă până ajungem la maşină măcar la mănăstire ne odihnim bine şi dormim în condiţii civilizate. Aşa că după o scurtă pauză pornim la vale. Până se întunecă bine ajungem la drumul forestier care la lumina frontalelor ne duce până la maşină. Traversarea finală a apei a fost puţin distractivă pe întuneric, apa fiind parcă puţin mai mare ceea ce nu-i de mirare cu căldura care a mai topit din zăpadă dar reuşim să trecem fără să ne udăm. Când să fim aproape gata de plecare apar şi cei 2 băieţi din creastă care se hotărâseră să coboare, probabil dezamăgiţi de vremea înşelătoare. Chiar dacă seara ceaţa s-a ridicat, ne-am zis că au luat o hotărâre bună deşi ar fi putut să aştepte până a doua zi măcar sus, în valea Sâmbăta. De unde să ştim că a doua zi va fi complet senin până către prânz ? Pentru noi a fost bine pentru că o zi aşa de însorită ar fi fost mai problematică, soarele ne-ar fi ars zdravăn şi zăpada s-ar fi înmuiat tare mult... aşa că a doua zi ne-am mulţumit să admirăm creasta Făgăraşului de jos de la mănăstire înainte să plecăm spre casă...

Mai multe imagini: photos.app.goo.gl/Qp9g8MzVFg1WiQWAA

septembrie 2008