Dominând zona dintre Olt şi Jiu a Carpaţilor Meridionali Centrali, masivul Parâng se înalţă maiestuos la altitudini comparabile cu Făgăraşul şi Retezatul (ca să nu menţionăm decât vecinii mai îndepărtaţi dar mai cunoscuţi) atingând prin Parângul Mare înălţimea maximă de 2.519 m.

Fără să fie atât de masiv ca Făgăraşul, Parângul se remarcă prin acelaşi tip de văi nordice mai sălbatice şi picioare sudice mai domoale şi înierbate... fără să fie atât de faimos ca Retezatul cu marea lui rezervaţie naturală, este, cu siguranţă, la fel de fascinant iar lacurile glaciare din ambele masive pot sta oricând pe picior de egalitate ca frumuseţe.

Sfârşit de august 2010... Pentru prima dată în Parâng. Ne propunem să vedem cât putem din lacurile pentru care este renumit, mai degrabă decât un traseu "clasic" de creastă. Punctul de intrare în masiv este cabana Groapa Seacă (1.208 m) unde ajungem către după-masă după un drum atât de frumos dar atât de prost pe alocuri... mai ales în zona Obârşiei Lotrului...

NB: În martie 2024 DN7A este asfaltat între Obârşia Lotrului şi cabană. Între Groapa Seacă şi Petroşani drumul este acceptabil, cu asfalt mai vechi dar nu foarte degradat.

De la cabană sunt mai multe variante de a urca în masiv. Ne-am documentat cât de cât citind câteva articole din "Munţii Carpaţi" (varianta veche, tipărită) şi ghidul lui D.Călin. Ne sfătuim şi cu dl. Bogdan, cabanierul şi ne hotărâm să plecăm a doua zi pe poteca marcată cu cruce galbenă. Ne gândim să facem pe cât posibil un circuit, să nu ne întoarcem pe acelaşi drum. Avem 4 zile la dispoziţie şi sperăm că vremea ţine cu noi.

După o seară senină şi o noapte luminată de luna plină dimineaţa cerul este complet acoperit ! Oare se schimbă vremea ? E posibil după cele cca 10 zile de vreme absolut minunată de până acum. Totuşi norii nu sunt atât de ameninţători, pare să bată vântul pe sus, pe alocuri apar mai târziu şi pete firave de cer albastru aşa că plecăm. După 2 coturi ale şoselei traversăm Jieţul pe pod şi ne abatem către stânga pe un drum forestier care însoţeşte apa zglobie a pârâului; este o porţiune comună a traseului nostru cu drumul marcat cu cruce roşie către vârful Mija şi poteca bine bătută ce merge în amonte până în bazinul superior al Jieţului (mai sus Roşiile) marcată cu punct roşu, una din cele mai vechi căi de acces în inima Parângului. După scurt timp ne despărţim de aceasta din urmă şi intrăm în pădure. Ne abatem către dreapta pe poteca marcată alternativ cu cruce galbenă şi cruce roşie. Urcăm acest plai împădurit (Plaiul lui Dăncilă); pârâul cu acelaşi nume trebuie să fie undeva jos, în dreapta. E o linişte tulburătoare întreruptă uneori de câte-o pasăre. Mai des se-aude huruitul drujbelor lucrând de zor undeva, în vale. Nu e uşor cu rucsacul plin în spate, încercăm să ne acomodăm din mers.

Câteva grupuri de ciuperci uriaşe mă îmbie să scot aparatul foto şi trepiedul, momente bine-venite de pauză... amanita muscaria... atât de frumoase dar tot atât de mortale... dacă n-ar fi otrăvitoare ar fi fost culese de mult. Pădurea pare pustie; ne intersectăm, mai sus, doar cu un culegător de ciuperci (comestibile, nu ca cele întâlnite de noi); recolta nu e foarte bogată după atâtea zile de căldură. Acum este răcoare, numai bine de mers. Mai sus ieşim într-un luminiş rămas după tăierea copacilor unde sunt doar tufe de zmeură şi cioturi singuratice. Începem să vedem câte ceva din zona muntoasă învecinată, noutăţi pentru noi. Printre tufele de zmeură marcajul nu prea se mai vede dar păstrăm direcţia şi, pe la jumătatea pantei însorite (da, între timp a început să apară şi soarele) intrăm pe un drum forestier vechi care ne conduce către stânga din nou, în pădure. Imediat însă marcajul părăseşte acest drum şi continuă spre stânga prin pădurea ceva mai rară şi mai tânără aici.

În curând ajungem într-o poiană cu o stână părăsită. Aici cele două poteci se despart; cea către vârful Mija se abate în dreapta (cruce roşie), a noastră (cruce galbenă) continuă oarecum pe linie de cotă, traversează un pârâiaş (ar fi trebuit să mai luăm nişte apă dar nu eram sigur de unde vine... ) şi intră din nou în pădure. Drumul străbate pădurea peste o culme, apoi coboară puţin şi trece peste firul unui pârâu, Sliveiul Mic, apoi urcă din nou până când, în faţă, se conturează o vale mare, Sliveiul Mare. Poteca ne conduce de-a coasta până într-o căldare pe-această vale unde, de pe un prag de piatră, se prăvale o cascadă filiformă care nu poate fi decât cea de sub lacul Slivei.

Cascada Slivei

Continuăm drumul către acest prag de piatră pe care-l urcăm menţinând firul cascadei în stânga noastră (pe hartă poteca este desenată pe partea cealaltă a cascadei). Departe, spre dreapta, trebuie să fie zona somitală a vârfului Mija.

Ajungem într-o căldare superioară unde, mascate de pâlcurile de jnepeni se află, către stânga, lacurile Verde, Mic şi Slivei (după cum aveam să le identificăm mai târziu). Undeva pe-aici există o ramificaţie către dreapta, în diagonală, spre lacul Îngheţat. Dacă este semnalizată în vreun fel, noi n-am văzut-o... Tot înainte, sub vârful Cârja, se intuiesc alte căldări. Lăsăm rucsacii într-un adăpost de ciobani şi continuăm spre căldarea de sub vârful Cârja.

Lacul Cârja

Curând un minunat lac verde-albastru ne întâmpină... "Lacul Verde" după cum scrie mare cu vopsea pe o piatră. Lacul Verde ? Sunt puţin confuz... ori e scris greşit (cel mai probabil)... ori harta e greşită... ori suntem în altă vale ? Iniţial credeam că vom ajunge la lacul Îngheţat (întrucât n-am văzut bifurcaţia mai jos) şi apoi vom traversa cumva către căldarea de sub vârfurile Cârja-Stoiniţa dar... după puţină orientare e clar că aici este nu e nici lacul Verde, nici lacul Îngheţat... ci este lacul Cârja (Tăul Custurii). Deasupra este vârful Cârja şi custura Cârja iar mai la stânga vârful Stoieniţa; siluetele lor corespund cel mai bine descrierii... Cât despre culoare toate lacurile sunt fie verzi fie albastre funcţie de unghiul din care le priveşti.

După un scurt ocol al lacului şi pozele de rigoare ne întoarcem la rucsaci. Acum e clar că nu mai ajungem la lacul Îngheţat căci nu mai stăm să explorăm căldarea mică care se ghiceşte sub vârful Mija. Trebuie să ne continuăm drumul în direcţia cealaltă şi cumva să traversăm culmea din faţă (stânga cum urcam) care, dacă ne-am orientat bine, ar trebui să fie culmea Slivei, scopul fiind să ajungem în marea căldare Roşiile.

Încă de la urcare văzusem o posibilă potecă ce urca în diagonală la limita limbilor de grohotiş care se lăsau din culme, totul era să găsim o intrare printre jnepeni. Printre pâlcurile de vegetaţie găsim o cărare care ne duce la Lacul Slivei pe care-l traversăm pe la extremitatea de sus; pârâul emergent, printre jnepeni, trebuie să contribuie la cascada filiformă pe lângă care am urcat.

Lacul Slivei

O mică poieniţă îmbie la popas şi ne propunem ca altă dată să zăbovim aici cu cortul ca să explorăm pe îndelete zona (se va întâmpla şi asta peste mulţi ani... (vezi Parâng, lacuri şi creste).

În fundal vf. şi custura Cârja

Găsim un loc de trecere printre jnepeni şi mai departe, surpriză, întâlnim momâi destul de dese ceea ce arată că poteca este (relativ) circulată. Traversăm câteva limbi de grohotiş, coborâm şi urcăm la loc aşa cum ne conduc momâile iar în final ajungem în culmea pe care trebuie s-o traversăm. Aici, în muchia Slivei, vântul ne răcoreşte şi mai uităm de setea care începe să se simtă. În partea cealaltă se deschide căldarea Roşiile unde trebuie să ajungem. Jos, în vale, poteca bine bătută nu poate fi decât poteca turistică (punct roşu) aşa că suntem unde trebuie.

Căldarea Roşiile

Cu părere de rău că n-am ajuns la lacul Îngheţat începem să coborâm, la început mai de-a coasta apoi abătându-ne către ceea ce pare o potecă, ocolind astfel nişte piepţi de piatră. De jos vom vedea că poate era mai bine să coborâm puţin pe culme până într-o zonă de jnepeni şi de acolo să coborâm... dar de sus nu era aşa de evident. Ajungem totuşi în firul văii la un adăpost de ciobani. Oile nu sunt nici ele departe şi, ceea ce e bine, câinii sunt lângă ciobani. "Bună ziua", "Bună ziua". "Ce sunt rămăşiţele astea ruginite de pe-aici ?", "Păi de la un avion care s-a prăbuşit acum câţiva ani".

Mai schimbăm câteva vorbe cu ciobanii care veniseră de câteva zile tocmai din partea cealaltă a muntelui. Ne confirmă că aici nu mai era altă turmă şi că sus la lac (Zănoaga Stânei) e loc bun de cort "c-au stat şi aseară 2 englezi". Ajungem pe malul lacului şi ne debarasăm de rucsaci; pentru azi e suficient. Cu tot cu pauzele de rigoare am făcut mai bine de 6 ore de la cabană.

Lacul Zănoaga Stânei

Cât timp Moniq se odihneşte puţin la soare merg să iau apă din pârâul pe care l-am traversat cât mai de sus, departe de locul pe unde se plimbă oile în zona cu verdeaţă. Alung măgarii care aveau treabă tocmai la locul de cort deşi iarbă era din belşug peste tot, întind cortul şi atacăm repede câte-o porţie generoasă de calciu efervescent căci azi n-am băut destulă apă. E încă soare, ne odihnim puţin, eu mai urc să fac nişte poze.

Lacul Zănoaga Stânei

Până să ne hotărâm să ne spălăm puţin oile ne vizitează iar, inclusiv Niculiţă, ciobanul, care era dornic de puţină conversaţie după 3 luni de stat la munte... aflăm cu ocazia asta diverse despre el şi turma lui (aici doar sterpe, cca 1.200 după spusele lui)... constatăm că soarele s-a cam ascuns după nişte nori şi, interesant, apare şi-un mic curcubeu prin norii cam negri dinspre răsărit... şi-n cele din urmă ne pregătim să mâncăm. Niculiţă urcă la un grup de 3 drumeţi care-au apărut şi se complăceau într-o pauză prelungită deasupra lacului iar noi pregătim supa de fidea şi celelalte bunătăţi pentru masa de seară, profitând că oile au trecut de partea cealaltă a lacului şi putem mânca în linişte... şi chiar e linişte, dacă n-ar fi oile şi măgarii cu talăngile lor altceva chiar nu s-ar auzi...

Oricum, până să se întunece bine oile ne-au mai vizitat de vreo 2 ori mânate de o foame care cred că le chinuie zi-lumină dar aşa arată bine hrănite şi îngrijite. Ne culcăm devreme căci prea multe activităţi la cort nu avem o dată ce se lasă întunericul. Sunt doar câţiva nori, în curând apar stelele şi ceva mai târziu luna care luminează atât de puternic încât am putea să pornim la drum chiar noaptea dar ar însemna să exagerăm, mai ales că dimineaţa îi promisesem lui Niculiţă nişte poze.

Mai multe imagini photos.app.goo.gl/vd3JfbWPLRLth7yz5

A doua zi mă trezesc devreme şi ies din cort în răcoarea dimineţii. Luna încă nu a apus, este chiar deasupra crestei şi se reflectă frumos în lac dar asta rămâne mai degrabă în amintiri, nu neapărat în aparatul foto. Curând apare soarele sus pe creastă şi muntele se pregăteşte pentru o nouă zi.

Lacul Zănoaga Stânei

Badea Niculiţă

În fine, se face destulă lumină şi ne mobilizăm pentru programul de dimineaţă să pregătim micul dejun. Soarele încă n-a ajuns la cort dar Niculiţă apare cu oile pentru că ele nu pot aştepta, sunt dornice să urce la iarba grasă aşa că facem nişte fotografii cum putem... cu oile, cu un batal, cu un câine, solo... e simpatic şi fotogenic... se vede că a mai pozat şi pentru alţii... "Cât mă costă ?", "Nimic, bineînţeles", "Luaţi măcar nişte afinată", "Nu putem chiar aşa, de dimineaţă", "Lăsaţi, să aveţi pentru seara". Facem schimb de telefoane, notez adresa lui şi ne despărţim... el cu oile lui, noi cu-ale noastre: strânge masa, strânge cortul, ia apă şi din nou la drum.

Norii se adună repede dar nu pare nimic ameninţător. Ceva mai obişnuiţi deja cu rucsacul, urcăm agale, acum pe o potecă bine bătută, către următoarea căldare. Vedem câţiva drumeţi care coboară relaxaţi, fără bagaj, bănuim că au tabăra mai sus. Ocolim bolovani mai mari sau mai mici şi ceva mai sus ne strecurăm printre tufe de jnepeni.

Lacul Roşiile

Ajungem la un grup de 3 corturi pe malul unui lac lunguieţ. Trebuie să fie lacul Lung aşa că lăsăm rucsacii să vedem lacul Roşiile, puţin mai jos, la stânga. Corespunde cu descrierea... maluri abrupte, stâncoase, nu pare loc de campat, apa verde, totul de o frumuseţe sălbatică, cel mai adânc lac din Parâng. Pe malul lacului Lung e ceva verdeaţă şi pare un loc bun de cort (inclusiv apă de băut, asta vom afla altă dată, vezi Ceţuri în Parâng). Căldarea e dominată de piramida masivă a vârfului Parângul Mare, când în soare, când acoperit parţial de norii care gonesc, mânaţi de vântul de pe creastă. De fapt vârful nu se vede de-aici, e doar un umăr imediat sub punctul cel mai înalt. Şaua Gruiu, unde ieşim noi în creastă, pare cam departe, sus în creastă, dar nu e nicio grabă.

Loc de camping la lacul Lung

După pozele de rigoare (de sus oricum se va vedea mai interesant) începem să urcăm. Traversăm un pârâu care se îndreaptă zgomotos spre lacul Lung (cel mai probabil) apoi, aproape de căldarea următoare, facem un adevărat slalom printre bolovani, ghidaţi de semne (punct roşu) şi momâi.

Lacul Roşiile (aici verde :-))

Lacul Mândra

Ajungem la ochiul de apă situat la cea mai mare înălţime în Parâng, lacul Mândra. Acelaşi grohotiş masiv îl protejează; totuşi malul are şi o porţiune mai blândă unde se odihneşte un cort. Locul e minunat acum, în lumina dimineţii, însă nu pare să fie apă de băut aici. Poposim puţin pe marginea lacului să ne tragem sufletul înainte de porţiunea abruptă de urcuş apoi pornim mai departe.

Lacul Mândra

Urcăm încet pe serpentinele potecii iar lacul rămâne în urma noastră... diferite unghiuri interesante... un motiv întemeiat să mă opresc pentru câte-un moment de odihnă. În fine, ajungem în şaua Gruiu, suntem pe creastă, chiar sub Parângul Mare dar nu vârful ne interesează acum. Nu ne gândim să urcăm repede fără bagaj, parcă ceva ne reţine să lăsăm rucsacii în potecă (temere, poate, neîntemeiată). De la cort am făcut ceva mai mult de o oră şi jumătate până aici. De-acum încolo o să mergem o bucată bună pe creastă, cu suişurile şi coborâşurile cunoscute.

Şaua Gruiu

Dinspre Parângul Mare coboară un grup numeros; sunt 10 polonezi care merg milităreşte, în viteză, aliniaţi, aproape fără să privească în stânga şi-n dreapta. După ce privim cu atenţie în toate părţile şi admirăm vârfurile şi văile care lasă sub ele plecăm şi noi ocolind vârful Gruiu.

Vf. Gruiu

Vf. Parângul Mare şi lacul Roşiile

Peretele masiv şi abrupt care închide practic căldarea Roşiile către sud-sud-est impune o scurtă pauză de fotografii şi-i lăsăm pe polonezi să ne depăşească; o să ne tot intersectăm cu ei de-acum încolo. Suntem în şaua Pâcleşa; din fiecare şa lacurile se văd altfel şi e păcat să alergi şi să nu priveşti pe îndelete chiar dacă bagajul din spate nu e prea comod dar de aceea s-au inventat şi pauzele... Reconstituim vizual tot traseul făcut până acum; de sus te poţi orienta mult mai uşor... vedem clar poteca pe unde am traversat culmea Slivei şi locul nostru de cort de la Zănoaga Stânei, acum atât de departe.

Vf. Gruiu şi Parângul Mare

Vf. Ieşu

Treptat soarele, ajutat de vânt, câştigă bătălia cu norii aşa că ne bucurăm de o vizibilitate foarte bună dar nu identificăm prea exact vecinii muntelui Parâng... Încă puţin urcuş şi apoi o altă scurtă pauză de dulciuri pe sub vârful Pâcleşa apoi traversăm către şaua Ieşului de unde admirăm întreaga căldare Roşiile cu minunatele lacuri pe care le-am văzut în drum... încercăm să identificăm vârfurile care continuă creasta dincolo de Parângul Mare, porţiunea Gemănarea-Slivei, apoi Stoieniţa-Cârja-Mija... (re)identificăm căldările străbătute şi intuim cam pe unde ar trebui să fie lacul Îngheţat (conform hărţii)... data viitoare vom şti mai bine. Continuăm apoi urcuşul către vârful Ieşu.

Vrăjiţi de fumuseţea peisajului facem iar o pauză privind depărtările. Se conturează tot mai bine şi partea estică a crestei până dincolo de vârful Setea Mare... Zona somitală largă a vârfului Ieşu lasă spre nord-nord-est piciorul masiv care constituie muntele Ghereşu care separă zona Roşiile de căldarea Ghereşului, situată mai la est.

Căldarea şi lacul Ghereşu

Pe măsură ce poteca pierde altitudine către şaua Ghereşului putem admira tot mai bine această vale glaciară în fundul căreia sclipeşte un mic lac, evident, Ghereşul. Aici polonezii au făcut o pauză mai lungă, pare că se uită după apă, poate ştiu ceva izvoare mai aproape de creastă, de obicei au hărţi bune.

Urmează o ultimă porţiune de urcuş pentru noi către şaua Piatra Tăiată situată sub vârful Piatra Tăiată - Coasta lui Rus, vârfuri care se continuă către nord-nord-est cu zona muntoasă Coasta lui Rus - Găuri - Murgoci - Ciobanu până către pasul Groapa Seacă, cumpăna apelor între bazinul Jiului la vest şi bazinul Lotrului la est. Culmea muntoasă menţionată este marcată cu bandă albastră, marcaj care porneşte din şaua Piatra Tăiată (vom vedea amănunte în ultima zi).

Şaua Piatra Tăiată, vedere spre vf. Setea Mică pe creasta principală

Din şa traseul de creastă continuă iniţial către sud-sud-est către vârfurile Setea Mică - Setea Mare şi mai departe. Către est însă se defineşte căldarea Zănoaga Mare unde se poate coborî pe o potecă marcată cu cruce roşie (marcaj vechi) şi cu momâi. Folosim această potecă pentru a ajunge la Gâlcescu, cel mai cunoscut şi poate cel mai spectaculos din lacurile Parângului.

Lacul Zănoaga

Din şaua Piatra Tăiată poteca se strecoară pe sub vârful cu acelaşi nume, lasă în stânga creasta Stâncilor (coasta Pietroasă), trece pe deasupra lacului Zănoaga Mare, pe sub un alt ochi de apă (acum secat), traversează zona largă a căldării Zănoaga printr-un haos de bolovani presăraţi pe pajiştea verde (porţiune marcată cu momâi, mai greu de găsit pe vreme proastă). Dealtfel nici marcajul turistic nu pare să fi fost refăcut de mult.

Căldarea şi lacul Gâlcescu

Ajungem la lacul Gâlcescu strecurându-se printre pâlcurile de jnepeni şi lăsând în stânga 2 lăculeţe ascunse în vegetaţie; dincolo de lac, în aval, poteca merge pe valea Lotrului până la Obârşia Lotrului (câţiva ani mai târziu aveam să urcăm pe aici la lac, vezi Ceţuri în Parâng). Astfel, în cca 6 ore am ajuns de la Zănoaga Stânei la Gâlcescu, suficient pentru o zi de vacanţă aşa că ne pregătim să campăm.

Mai sunt câteva corturi, căutăm şi noi un loc cât de cât fără denivelări prea mari şi întindem cortul. Soarele arde suficient de tare ca să te îmbie la o baie în lac dar apa, cu siguranţă, e foarte rece... ceea ce nu-i opreşte pe cei 2 străini care erau acolo să facă asta... acum, rămâne de discutat dacă scăldatul este sau nu este permis în lac întrucât suntem într-o zonă protejată (pe harta noastră zona lacului Gâlcescu este este marcată ca rezervaţie naturală)... dacă spălatul în lac (când civilizat ar fi ca măcar la coada lacului să faci asta... ) practicat de toţi cei pe care i-am văzut în cele 2 zile acolo este sau nu este în regulă... dacă pescuitul acolo este legal sau ilegal (lacul este populat cu păstrăvi) aşa cum făcea (sau cel puţin încerca) cineva campat acolo... dacă ai dreptul să faci focul în zonă (vetre de foc sunt, din păcate, la tot pasul) mai ales că singurul lemn disponibil este jneapănul (uscat sau nu)... dacă este frumos sau nu să laşi atâtea gunoaie în urma ta fără cel mai elementar bun simţ... întrebări la care fiecare răspunde după cum îi dictează conştiinţa şi bunul simţ... dar întrucât toate astea se petrec acolo, într-un astfel de loc minunat, pare că titlul de zonă protejată este doar cu numele. Muntele ne răsplăteşte cu atâta frumuseţe fără să ceară nimic în schimb decât să respectăm frumuseţea lui sălbatică dar se pare că nu toţi respectă astfel de norme nescrise. Mai mult, se uită urât la tine dacă le faci atragi atenţia asupra acestor lucruri... aşa că nu prea ne-am făcut prieteni acolo !

Zona e într-adevăr minunată şi cu greu poţi spune că îi lipseşte ceva. La peste 1.900 m altitudine, într-o mare de jnepeni, flancat pe o parte de un zid masiv de piatră (partea finală a coastei Păsări), alimentat (în principal) de un pârâu care coboară în mici cascade din lacul Vidal situat într-un bazin superior, vărsându-se printre jnepeni şi ierburi înalte într-un lăculeţ şi apoi transformându-se prin mici cascade într-un pârâu tot mai viguros (pârâul Lotru), lacul Gâlcescu te face să te îndrăgosteşti la prima vedere şi să-ţi doreşti să revii mereu şi mereu pe malurile lui. Locul de campare cel mai bun este pe un mic promontoriu înierbat pe malul vestic, având şi avantajul unui izvor bun chiar lângă lac... unde ne-a întâmpinat şi-un vizitator mai puţin aşteptat aici, un porumbel... fie bolnav, fie obosit, fie doar un simplu admirator al peisajului...

Ne permitem luxul să lenevim puţin la soare rememorând între timp drumul parcurs până aici. Explorăm puţin împrejurimile, inclusiv locul de vărsare al lacului unde, printre pietrele încălzite de soare, mişună sute de mormoloci şi puieţi de peşte. Seara se aşterne pe nesimţite, se face răcoare dar preferăm un polar în plus decât un foc de jneapăn (ca ceilalţi locatari ai corturilor). Noaptea acelaşi cer înstelat apoi luminat de lună până către dimineaţă.

Mai multe imagini photos.app.goo.gl/YU6Q3czzjjd2fwwG6

Urmează o zi lejeră fără cort în spate aşa că mă trezesc dimineaţă să văd cum arată zorii la Gâlcescu. Urc puţin deasupra lacului printre bolovanii instabili care se prăvălesc din porţiunea finală abruptă a Coastei Păsări şi aştept în linişte…

Dau roată lacului. Parcă nu te saturi să priveşti. Luna se menţine o prezenţă inedită până târziu când soarele aproape ajunge la lac.

Înapoi la cort pentru micul dejun. Fiind deja soare este plăcut de cald, noroc că mai adie vântul, uneori chiar în rafale aşa că trebuie să fim atenţi să nu ne zboare câte ceva în lac. Pornim la drum doar cu un rucsac uşor şi apă pentru o zi scurtă. Poteca marcată cu triunghi roşu care se desprinde pe la coada lacului şi urcă în creastă prin Hornul Lacurilor se poate intui dar nici urmă de triunghi roşu pe nicăieri (mulţi ani mai târziu, într-o minivacanţă ploioasă de Rusalii, vom ajunge la Gâlcescu pe-aici venind dinspre Transalpina, vezi photos.app.goo.gl/Ho9X7BqNaSpaQhhM8).

Ocolim lacul pe malul estic şi apoi urcăm pe lângă pârâul care curge în cascade din căldarea de sus unde se află lacurile Vidal şi Pencu încă umbrite parţial de piciorul care delimitează valea la est, muntele Gâlcescu.

Lacurile Vidal-Pencu

Dacă Pencu este un lac modest cu maluri bolovănoase, Vidal este o minunăţie de lac cu apă limpede, verde-albastră şi maluri înierbate care te îmbie la popas. E la fel de frumos de campat aici ca şi la Gâlcescu. Ocolim lacul pe la umbră şi continuăm să urcăm. Nici urmă de marcaj dar sunt câteva momâi. Hornul Lacurilor este în stânga noastră, urcă abrupt, pare plin pietre; pe-acolo merge poteca ce iese în creastă.

Noi ne abatem spre dreapta unde, nebănuite la prima vedere, se ascund lacurile Păsări. Urcăm în plin soare dar efortul ne este răsplătit căci foarte repede ajungem la ochiurile de apă care văzute de sus seamănă cu aripile unui fluture (păsări). Apa mică şi limpede lasă să se vadă pietrele roşiatice de pe fund.

Parcă ne aflăm într-o lume miniaturală, cu insuliţe cu iarbă presărate pe alocuri în ochiurile de apă. Cel mic se scurge într-unul mai mare, parţial printre pietre, la adâncime, pe o porţiune plină de omag care prin violetul florilor contrastează puternic cu albul pietrelor arse de soare. Ocolim lacul cel mare pe la sud apoi ieşim puţin printre jnepeni să vedem Gâlcescu de sus. Undeva, la coada lacului mai vedem în dreapta un mic ochi de apă printre jnepeni pe care nu l-am văzut aseară şi pe care ne propunem să-l vedem când ne întoarcem. Revenim la lac şi-l ocolim pe partea cealaltă, pietroasă să vedem de unde vine firul de apă care-l alimentează, un adevărat canal în miniatură cu apă albăstrie printre maluri înalte înierbate. Ceva mai sus mai sunt 2 mici ochiuri de apă (mai târziu din creastă vom mai vedea unul, ascuns printre jnepeni). De-aici până-n fundul căldării Dracului nu mai este nimic altceva decât o mare de bolovani. Revenim la lacul cel mic, ne luăm (deocamdată) la revedere şi revenim la pragul care ne separă de căldarea Vidal-Pencu.

Lacurile Vidal-Pencu

Hornul Lacurilor se vede în faţă către sud-sud-est în direcţia şeii Pleşcoaia dar întrucât chiar deasupra noastră intuim un culoar pe unde se poate urca, preferăm să nu mai batem drumul până acolo. În serpentine scurte când pe mici dale de piatră instabile când pe iarbă urcăm şi ieşim într-o zonă de iarbă undeva sub vârful Setea Mare. Priveliştea e minunată. Lacurile sunt verzi sau albastre după cum se reflectă vegetaţia sau seninul cerului.

Lacurile Gâlcesu, Vidal, Pencu, vedere către valea Lotrului

Vf. Setea Mare, vedere spre creasta Parângului

Dacă urcam către şa şi apoi către vârful Pleşcoaia puteam vedea în căldarea de dincolo de muntele Gâlcescu, lacul Iezer (se poate coborî la lac şi încheia circuitul coborând şi traversând înapoi către poteca marcată ce urcă la Gâlcescu)... dar nu le poţi face pe toate într-o singură zi... rămâne pe data viitoare... Aşa că urcăm panta susţinută către Setea Mare de unde privim roată în jur către întreg masivul şi zonele învecinate. Departe către vest se vede oraşul Petroşani iar în partea cealaltă Transalpina care leagă Obârşia Lotrului de Rânca. Valea Lotrului se citeşte sub noi, ca-n palmă.

Căldarea Dracului cu lacurile Păsări

După o pauză pe vârf (unde este şi semnal GSM cât de cât stabil) coborâm pe traseul de creastă către Setea Mică admirând de sus căldarea Dracului şi lacurile pe care le adăposteşte.

Mai departe am putea merge până în şaua Piatra Tăiată şi să refacem drumul de ieri prin căldarea Zănoaga Mare dar preferăm să coborâm pe Coasta Păsări care se lasă din Setea Mică şi separă căldarea Zănoaga Mare de căldarea Dracului şi de unde se văd ambele căldări dar şi valea Lotrului, către nord... la-nceput pe creasta matematică apoi, înaintea unei zone compacte de jnepeni, către dreapta, în jos (spre căldarea Dracului) cu atenţie pe pietrele instabile.

Lacurile Păsări

Dacă pe sus vântul sufla serios aici, jos, e foarte cald dar avem suficientă apă aşa că setea nu ne chinuie, chiar dacă venim de pe vârful Setea (Mare şi Mică). Străbatem căldarea prin haosul de bolovani şi ieşim la lacurile pe care le-am admirat ceva mai devreme... poposim puţin la soare apoi ne luăm la revedere şi continuăm către Vidal-Pencu.

Lacurile Vidal-Pencu

Lacul Pencu

Înainte de a ajunge la lac ne răcorim cu apă proaspătă la unul din izvoarele care alimentează lacul. Rămânem pe malul însorit ceva timp şi ascultăm... liniştea... locurile astea dau dependenţă de linişte şi frumos (care de multe ori ne lipsesc la oraş). Într-un târziu ne scuturăm de vraja locului şi pornim la vale.

Lacul Gâlcescu

Coborâm pe lângă pârâul ce se scurge din lacul Vidal şi admirăm Gâlcescul care străluceşte în soare. La cort avem timp destul să ne relaxăm şi să refacem mental plimbarea de azi. Întrucât pe promontoriu n-am rămas decât noi (şi-un cort ceva mai jos, lângă lac) facem puţină ordine, acoperim toate vetrele de foc cu bolovanii împrăştiaţi prin iarbă şi dosim bucăţile de jneapăn rămase nearse şi lăsate la uscat. Mai vorbim cu porumbelul care tot pe-acolo îşi face veacul, mai luăm câte-o gustare şi încet-încet se face seară.

Mai târziu facem o plimbare în partea de est a lacului. Găsim şi micul ochi de apă pe care-l văzusem de sus. Deşi aproape de potecă nu observasem acest mic colţ de rai, o mini-poieniţă plină de muşchi în care piciorul se afundă până la glezne, înconjurată de jnepeni... un ochi de apă cu maluri pline de iarbă înaltă ca un stuf, flancat parţial de jnepeni... o combinaţie pe care doar aici, în Parâng am găsit-o... Încet-încet se lasă întunericul. Între timp mai apare un grup numeros care îşi montează corturile (după ce sunt citite cu atenţie instrucţiunile :-)) Mergem la culcare cu părere de rău că mâine va trebui să coborâm.

Mai multe imagini photos.app.goo.gl/1Lt5h7nLspRHS9pk6

Dimineaţă încercăm să ne mişcăm mai repede. Strângem cortul atenţi să nu ia vântul ceva, ar fi greu de recuperat din lac. Le mai împrumutăm o dată chibritul celor veniţi aseară cu rugămintea să nu le vină vreo idee mai târziu să facă şi ei focul şi să se rezume la aragazul portabil, ne luăm la revedere de la porumbel, strângem şi câteva gunoaie în plus faţă de cele pe care le păstrăm de când am venit (n-ar fi greu să facă toată lumea la fel... ) şi pornim la drum.

Căldarea Zănoaga Mare şi vf. Piatra Tăiată

Era mai bine ieri fără rucsac, ne simţeam ca în vacanţă :-) noroc că azi avem mai mult de coborât... dar până să coborâm trebuie să traversăm căldarea Zănoaga Mare şi apoi să reluăm serpentinele până în şaua Piatra Tăiată; asta ne ia cam 1 oră.

Şaua Piatra Tăiată, răspântie de poteci

O scurtă pauză de orientare şi pornim în sus pe marcajul bandă albastră. Ocolim puţin de-a coasta vârful Piatra Tăiată şi-apoi urcăm către vârful Coasta lui Rus. Dincolo de muntele Stâncior - coasta Pietroasă care se lasă în dreapta se dezvăluie privirii o altă căldare, Zănoaga Găurii.

În partea cealaltă către vest, chiar sub noi, căldarea Ghereşului şi mai departe căldarea Roşiile şi întreaga salbă de vârfuri ale crestei Parângului pe care o să le tot vedem pe măsură ce coborâm.

Ca o paranteză... la un moment dat constat că aparatul este setat pe Manual şi multe din imagini sunt supra-expuse, probabil am atins fără să vreau rotiţa cu programele, în mod normal folosesc prioritatea de diafragmă :-( Fiind doar JPG-uri sunt aproape compromise dar le voi păstra pentru documentare. De-atunci fac doar RAW-uri chiar dacă asta necesită mai mult timp la prelucrarea imaginilor.

Zona "La Urşi"

Marcajul este rar dar deocamdată coborâm pe linia crestei aşa că nu avem unde să ne abatem. Departe, la limita pădurii, se văd stâne cam pe fiecare picior dar planul nostru este să urmăm poteca până în şaua Ciobanului (şaua Huluzu) de unde să coborâm către cabana Groapa Seacă pe un alt marcaj, punct albastru. Acest picior de munte este spectaculos, mai ales în zona numită "Şezătoarea urşilor" ("La Urşi"), o aglomerare interesantă de stânci, chiar pe culme, unde să tot pierzi timpul să le admiri din toate unghiurile.

Mai jos încep pâlcurile de jnepeni, firave la început, apoi tot mai dese. La un moment dat nu mai găsim niciun marcaj turistic dar găsim câteva momâi care par să ducă într-o zonă largă de păşune, la limita pădurii. Probabil undeva în zona vârfului Pietrii sau mai jos ne-am abătut către stânga întrucât n-am mai găsit poteca. Hotărâm să coborâm totuşi întrucât să căutăm eventuala potecă, poate puţin umblată, prin marea de jnepeni, nu pare o alternativă prea interesantă.

Undeva în stânga se vede un grup de cai lăsaţi la păscut şi-am trecut şi de nişte oi ceva mai sus deci zona e cât de cât umblată... e clar însă că nu suntem unde trebuie, întrebarea este dacă se poate coborî de unde suntem. Departe în dreapta se vede un munte golaş cu o potecă pe la baza lui, deasupra pădurii. Ar putea fi piciorul care duce spre Pasul Groapa Seacă (unde merge banda albastră) şi undeva ar trebui să fie şaua unde potecile se despart...

Probabil suntem pe un fir de vale, unul din afluenţii pârâului Coasta lui Rus aşa că trebuie să traversăm către dreapta. Jos în vale, printre tufele de afin, câţiva culegători; dacă ei au urcat până aici trebuie să fie o potecă. Încercăm să coborâm în vale, trecem pe lângă o stână părăsită şi ne îndreptăm către ei.

Şaua Ciobanului (Huluzu)

Lacul Huluzu

Aflăm că poteca marcată e pe undeva sub noi (?) dar continuăm spre ceea ce vedeam noi în faţă care ar trebui să fie şaua Huluzu, cam încă o jumătate de oră până acolo. Traversăm încă un fir de vale şi într-adevăr ieşim în poteca marcată. Privind în sus către marea de jnepeni e totuşi explicabil de ce nu e foarte uşor de găsit. Şi zona asta trebuie explorată cu altă ocazie fiindcă pe-acolo, printre jnepeni, mai e un lac pe care astfel nu l-am văzut, lacul Ciobanul. În schimb aici în şa trebuie să fie lacul Huluzu.

Coborâm apoi pe poteca marcată şi ajungem curând chiar prin poienile pe care le-am traversat dar mult mai jos... n-aveam cum să ghicim că tocmai pe-acolo trece poteca noastră; harta nu poate fi foarte exactă în acest sens.

Mai facem pauze prin afinişuri, mâncăm şi culegem câte ceva şi pentru acasă. Poteca merge în continuare de-a lungul poienii, lasă mai sus o stână unde oile s-au întors deja pentru programul de după-masă, trece chiar printr-o altă stână, acum nefolosită (probabil ciobanii au coborât) şi intră în pădure.

După o scurtă perioadă se uneşte cu drumul de măgari de la stâne şi drumul prin pădure e chiar plăcut, în lungul unui pârâu zglobiu. După ce intersectează alt fir de apă însă se transformă într-un adevărat drum forestier şi nu mai este chiar aşa interesant. Partea proastă este că începe să urce destul de mult, probabil culmea care separă pârâul Coasta lui Rus de Coricia sau cine ştie ? Important este că suntem pe drumul spre casă deşi e cam anost, un drum forestier destul de abrupt şi la urcare şi la coborâre.

Ajungem în cele din urmă în şosea de unde mai avem ceva mai bine de 2 km până la cabană. Noroc că nu sunt prea multe maşini şi nu pot merge cu viteză altfel ne-am fi umplut de praf.

Totul pare atât de diferit faţă de paradisul de unde tocmai am coborât. Dar trebuie să revenim cu picioarele pe pământ. În final s-a dovedit chiar că a fost foarte bine c-am coborât. Seara a început să plouă, noaptea la fel, vremea s-a stricat... Cei care au dormit sus pe munte cu siguranţă n-au avut o noapte prea plăcută. Noi avem deja un acoperiş solid deasupra capului... e bun, e confortabil, e la adăpost de ploaie… dar gândurile rămân tot acolo, sus, pe munte.

Mai multe imagini photos.app.goo.gl/GKKVh1uhZUNeGi7m9

august 2010 (revizuit 2024)