Lacul Lung

E mai cald decât noaptea trecută şi fiind un loc deschis, dimineaţa totul e uscat. Soarele apare devreme pe creastă dar ajunge la cort pe la 8. Oricum, nu ne grăbim, azi avem drum "normal", doar pe potecă turistică. Când suntem gata de plecare apar din vale 3 băieţi, singurii pe care i-am văzut cu cortul în spate, veneau de la refugiul Agăţat şi mergeau spre Gâlcescu. Pornim înaintea lor şi urcăm agale pe potecă. Luăm apă pentru toată ziua de la izvorul de lângă lac deşi, puţin mai sus, intersectăm un pârâu voios.

Lacul Lung şi lacul Roşiile

Privind înapoi cele două lacuri de jos au culori diferite funcţie de cum se reflectă lumina, lacul Lung albastru iar lacul Roşiile verde 😄

Ajungem la marea barieră de bolovani dincolo de care se întinde căldarea Mândra şi lacul cu acelaşi nume. Poteca e un adevărat slalom printre şi peste pietroaie uriaşe. Lacul Mândra e un loc foarte fotogenic însă aşa că zăbovim puţin aici, pe bolovani (unde apele bat în verde) dar şi dincolo, pe malul înierbat (unde cerul albastru se reflectă în luciul apei).

Lacul are de ce să fie mândru după cum îi este numele, fiind situat la cea mai mare altitudine în Parâng, 2.148 m. În lumina soarelui, privind în aval, lacul este albastru intens, în contrast puternic cu bolovanii arizi care-l înconjoară.

Pauza e bine venită pentru că urmează un urcuş abrupt, în serpentine strânse, panta fiind mare până sus, în şaua Gruiu. Suntem din nou pe creasta principală şi continuăm să urcăm spre Parângul Mare. Ultima dată pe-aici ne-a plouat zdravăn la coborâre de pe vârf, un iunie capricios de Rusalii în 2019 (photos.app.goo.gl/Ho9X7BqNaSpaQhhM8); recunoaştem chiar bolovanul sub care ne-am adăpostit :-)

Parângul Mare, 2.519 m, al 4-lea cel mai înalt vârf din Carpaţii României după trio-ul făgărăşan Moldoveanu, Negoiu, Viştea Mare. Lume multă cum era de aşteptat, majoritatea venind dinspre staţiunea Parâng într-o drumeţie dus-întors pe creastă. Soarele arde fără milă şi chiar pe vârf e plin de furnicuţe zburătoare aşa că toţi turiştii sunt împrăştiaţi pe pantele din jurul vârfului. Probabil şi bietele insecte sunt înnebunite de căldură.

După fotografiile de rigoare continuăm pe creastă spre nord. La câteva sute de metri după vârf, un refugiu, o surpriză interesantă. E un container curat, fără nimic amenajat înauntru (poate urmează să fie amenajat cu priciuri) dar fără uşă, doar cu o improvizaţie de lemn.

Uşa e alături, pare să fi fost cumva smulsă din balamale, îndoită la jumătate, o simplă bucată de tablă traumatizată la maxim. Probabil va fi refăcută dar, aşa cum se întâmplă la majoritatea refugiilor de la noi, uşa e elementul cel mai sensibil, fără speranţă de a rezista foarte mult dacă nu e cumva protejată de intemperii... şi de turiştii neglijenţi (ceea ce e mai dificil).

Poteca e domoală cu aspect de pajişte alpină, pe alocuri urcă şi coboară, ocoleşte vârfurile secundare dincolo de care, spre dreapta, se adânceşte căldarea Gemănarea plină de grohotişuri care se prăvălesc abrupt. Pe vârful Gemănarea poteca se abate pe faţa estică. De aici se poate da o fugă pe vârful Slivei dar acum nu avem timpul şi energia necesară. Se poate urca direct pe Gemănarea de unde un picior înierbat coboară apoi agale până în şaua Gemănarea unde noi ajungem însă pe poteca uşor ocolită.

Şaua Gemănarea

Privim spre vârful Stoieniţa; de aici panta de iarbă pe care am coborât ieri pare foarte abruptă dar e o variantă bună de a ajunge jos, la lacul Verde.

Ocolim vârful pe faţa vestică aşa cum ne conduce poteca până în şaua Stoieniţa de unde mai admirăm custura şi rememorăm traseul de ieri. Acum, că ştim cum arată la faţa locului, porţiunea cea mai dificilă a custurii pare ceva mai prietenoasă dar e clar că nu permite nici cea mai mică eroare.

Mai departe urcăm spre Cârja dar nu mai zăbovim pe vârf, ar fi a 3-a oară în 3 zile -:) Avem timp să ajungem la maşină dar în loc să stăm la vreo pensiune mai bine încă o noapte la cort, undeva în linişte. Problema e apa, nu avem destulă pentru o noapte la cort iar sus pe creastă nu e nicio sursă deşi locuri de cort ar fi în zona vârfului Scurtu.

Custura Cârja, vedere dinspre nord

Coborând, privim înapoi spre custură, căutând detalii de-acum ceva mai familiare... prima jumătate cu o coborâre mai prietenoasă, vârful intermediar parţial ocolit pe faţa cealaltă, urcuşul expus în zona cea mai înclinată a crestei, mica ruptura unde coborârea e mai comodă pe faţa sudică şi finalul fără probleme de sub vârf…

Vârful Mija

Continuăm drumul pe care l-am făcut în urcare în prima zi, pe creastă până în şaua Scurtu apoi coborâm spre valea Mija Mare pe poteca turistică (punct galben).

Valea e plină de grohotişuri, pâlcuri de jnepeni iar fundul văii e închis de pantele abrupte de sub vârful şi custura Cârja. Ne intersectăm cu ultimii turişti care vin de la lacul Mija. Jos în vale pârâul e secat la nivelul potecii dar imediat după aceea e un izvor bun chiar în potecă unde ne răsfăţăm cu apa rece. Deşi ar fi bine să stăm lângă apă, e mai incomod să punem cortul în ierburile mari până la brâu. Bem cât avem nevoie, luăm apă să ne ajungă seara şi dimineaţa şi urcăm la lacul Mija (1.980 m), loc frumos de cort. Malul cu iarbă e acceptabil dar parcă mai bune sunt locurile amenajate printre pietre. E tare dar e loc drept. E deja umbră pe acest mal dar ne gândim că dimineaţă va veni mai devreme soarele.

Lacul Mija

Ne hotărâm pentru un loc unde cortul încape la limită dar e drept şi avem şi bolovani mari unde să aranjăm masa. Umbra cuprinde încet-încet tot lacul apoi urcă spre feţele stâncoase de sub vârful Mija. E cald însă aşa că seara decurge plăcut. Ne ţin companie nişte bondari care sunt foarte activi până când întunericul îi trimite şi pe ei la culcare.