Homeopatia este o ştiinţă a vindecării bazată pe principii şi legi fixe, imuabile. Valorizate de Hahnemann şi urmaşii săi, aceste principii sunt valabile şi astăzi, confirmate de peste 200 de ani de practică. H.Coulter în "Homeopathic Science and Modern Medicine" (North Atlantic Books, 1981) apreciază că principala diferenţă între alopatie şi homeopatie este aceea că homeopatia este o "doctrină precis structurată", doctrină în adevăratul înţeles al cuvântului, de totalitate a principiilor, nu într-un sens peiorativ !

Principiul similarităţii şi celelalte principii care stau la baza doctrinei homeopate sunt aceleaşi, nu s-au schimbat în ciuda descoperirilor ştiinţifice moderne, aşa cum şi legea gravitaţiei, de exemplu, este aceeaşi de la Newton încoace...

Chiar dacă şi-au dovedit importanţa teoretică şi aplicabilitatea practică, unele din aceste principii sunt încă greu acceptate de gândirea modernă materialistă... de exemplu noţiunea de forţă vitală, astfel încât homeopatia ar trebui, poate, privită şi înţeleasă în termeni de metafizică, materialismul fiind prea sărac pentru a o putea explica pe deplin. De atlfel nu este niciun secret că Hahnemann, foarte probabil, era la curent cu gândirea lui Paracelsus (deşi nu există dovezi că s-ar fi inspirat cumva din lucrările lui) sau că J.T.Kent s-a folosit de unele din conceptele lui E.Swedenborg pentru a ilustra unele aspecte ale doctrinei. Indiferent de abordare, forţa vitală este un concept fundamental în înţelegerea homeopatiei aşa cum a gândit-o părintele său.

Nu putem şti dacă în zilele noastre Hahnemann ar fi fost considerat un credincios dar se pare că el punea la baza existenţei vieţii şi a celorlalte fenomene ale lumii naturale o forţă fundamentală care guvernează întreaga manifestare... foarte probabil o influenţă a vitalismului, teorie de care nu putea fi străin în acea perioadă. Deşi nu există referiri directe în scrierile sale, se pare că a fost interesat şi de Filosofia Naturii, concepţie filosofică speculativă despre natură, cu rădăcini în antichitate. Chiar dacă a avut o gândire vizionară, Hahnemann nu poate fi scos din contextul istoric al vremii sale. Homeopatia s-a născut într-o perioadă aflată la cumpăna dintre gândirea medicală medievală şi cea modernă însă în ciuda descoperirilor din domeniul biologiei, fizicii, biofizicii, chimiei, etc. care au pus bazele medicinei moderne, noţiunea de forţă vitală are aceeaşi importanţă şi actualitate dacă vrem să înţelegem cu adevărat homeopatia.

Hahnemann spune în paragraful 9 din Organon:

"În starea de sănătate, forţa vitală spirit-like (dynamis) care animă organismul uman material stăpâneşte într-o suveranitate deplină. Ea menţine senzaţiile şi funcţiile tuturor părţilor organismului viu într-o armonie care îndeamnă la uimire. Spiritul dotat cu judecată care sălăşluieşte în organism poate astfel să folosească liber acest instrument viu sănătos pentru a atinge idealul măreţ al existenţei umane."

El vorbeşte de "idealul măreţ al existenţei umane" subliniind că scopul vieţii nu poate fi unul mărginit la aspecte materiale ci fiind mai degrabă unul de natură spirituală... ceea ce face ca actul medical să fie cu atât mai responsabil. Pentru a atinge un astfel de obiectiv, de realizare mentală şi spirituală, omul are nevoie în primul rând de un corp sănătos, concept cunoscut încă din antichitate, exprimat de poetul roman Juvenalis în celebrul precept "Mens sana in corpore sano". Armonia între partea fizică, tangibilă a corpului şi ceea ce se află dincolo de ea... dar şi între părţile componente fizice ale organismului uman este menţinută de această forţă vitală care acţionează ca un liant.

"În absenţa forţei vitale, organismul material nu este capabil să simtă, să acţioneze sau să se întreţină. Numai datorită acestei existenţe imateriale (principiu vital, forţă vitală) care îl însufleţeşte în starea de sănătate şi de boală, el poate să simtă şi să-şi menţină funcţiile vitale. În absenţa forţei vitale, corpul moare; apoi, supus exclusiv forţelor din lumea materială exterioară, se descompune, revenind la constituenţii săi chimici." (par. 10 Organon)

Teoria vitalistă era la modă la începutul sec. al XIX-lea şi a fost îmbrăţişată de Hahnemann în special după 1821, la Kothen, în perioada în care a lucrat acolo singur, departe de adepţii lui apropiaţi din Leipzig. Vitalismul, concepţie idealistă asupra vieţii, considera că la baza fenomenelor vieţii se află un principiu imaterial, morfogenetic, animator, diriguitor, reglator, diferit atât de orice componentă fizică, chimică sau biologică dintr-un organism viu cât şi de ceea ce (la oameni) se numea suflet. Acest principiu este inteligent, "penetreză" organismul încă din momentul concepţiei şi coordonează funcţiile vitale ale corpului până la moarte. (vezi par. 10 Organon)

Printre adepţii vitalismului s-au numărat nume importante din istoria ştiinţei şi medicinei. Paracelsus considera că energia vitală emanată de o persoană se poate transmite la distanţă; el credea că ea poate purifica organismul şi restaura sănătatea sau, dimpotrivă, că-l poate "otrăvi", îmbolnăvindu-l (aspecte care nu sunt cu nimic străine adepţilor de astăzi a ceea ce numim medicină "radiantă", "vindecare de la distanţă", reiki, etc.). Doctorul von Helmont, chimist şi medic olandez din sec. al XVII-lea, considera şi el că această energie poate influenţa oamenii la distanţă. Baronul von Reichenbach, contemporan cu Hahnemann, cunoscut mai ales pentru descoperiri în domeniul chimiei, vorbea de aşa-numita "forţă Odică", un tip de energie (nefundamentată ştiinţific) care există în toate fiinţele vii. Berzelius, renumitul chimist de la începutul sec. al XIX-lea, deşi respingea explicaţiile mistice ale vitalismului, accepta că trebuie să existe o forţă reglatoare în materia vie pentru a-i menţine funcţiile ! Pe baza a ceea ce numea "magnetism animal", Mesmer a pus bazele tratamentului prin "pase", foarte cunoscut în perioada de care vorbim.

Indiferent că o numim principiu vital, dynamis (Organon), bioenergie, "élan vital", prana, qi, etc. forţa vitală dirijează toate aspectele vieţii organismului animal de la buna funcţionare a organelor şi sistemelor până la animarea vieţii emoţionale şi afective, alimentarea creativităţii şi trezirea inspiraţiei spirituale. Forţa vitală asigură coeziunea între cele trei nivele ale fiinţei umane: fizic, emoţional şi mental. Starea de sănătate presupune un echilibru dinamic între aceste planuri care nu pot fi separate de întreg.

"Cea care produce bolile este forţa vitală dezechilibrată în mod patologic." (par. 12 Organon)

"... boala (excluzând cazurile chirurgicale) nu este ceea ce alopaţii cred: o entitate, oricât de subtilă, ascunsă în interiorul organismului, separată de totalitatea sa vie sau o entitate separată de forţa vitală, de puterea dinamică ce dă viaţă organismului." (par. 13 Organon)

Pierderea stării de echilibru (sănătate), dincolo de anumite limite unde nu mai poate fi reglată spontan de forţa vitală, duce la apariţia bolii. De aceea o terapie completă, holistică trebuie să ţină cont de toate aceste planuri, nu să le trateze separat.

Comentând paragraful 9 din Organon J.T.Kent ("Lectures on Homeopathic Philosophy"), omul care a influenţat poate cel mai mult homeopatia în sec. al XIX-lea după Hahnemann, vorbeşte de forţa vitală numind-o substanţă simplă. El pune accent pe cauzalitatea fenomenelor lumii obiective şi desfăşurarea evenimentelor în strânsă corelaţie unul cu celălalt, într-o strictă relaţie cauză- efect. Cauza primordială a acestui lanţ de evenimente este Divinul şi Kent consideră că dacă acest lanţ este întrerupt la un moment dat tot ceea ce ar urma să se întâmple ulterior ar dispărea, lipsindu-i originea. El consideră că tot ceea ce omul crează poate să dispară la un moment dat dar ceea ce îşi are originea în această sursă primordială poate depăşi timpul şi intra în eternitate atât timp cât fluxul informaţional se transmite neîntrerupt. Numai aşa lumea materială poate exista în ordine şi armonie. În acest context Kent consideră că forţa vitală are origine divină dar o consideră de origine materială, deşi de o esenţă mai subtilă decât materia grosieră.

Kent consideră forţa vitală ca fiind înzestrată cu inteligenţă formativă în sensul că ea acţionează în mod inteligent pentru a realiza şi menţine echilibrul în regnul mineral, vegetal şi animal. Tot ceea ce are o formă evoluează după un anumit tipar: plantele se dezvoltă în forme caracteristice pentru fiecare specie în parte, cristalele se organizează după anumite modele fixe, elementele chimice se deosebesc prin trăsături bine definite şi reacţionează conform unor afinităţi specifice, etc. Toate acestea sunt manifestări ale substanţei simple cu rol de matrice organizatoare.

Forţa vitală este supusă schimbării. Curgerea ei se poate face în armonie sau dezordine. În mod normal asigură funcţionarea armonioasă a organismului dar dacă este perturbată, acest lucru poate duce la ceea ce numim boală.

Forţa vitală impregnează orice corp material fără a-l substitui sau distruge dar îl controlează. Ea generează energia necesară unui organism să se mişte, să funcţioneze, să gândească, asigurând desfăşurarea armonioasă a tuturor funcţiilor sale. Nu numai organismele vii ci întregul univers este menţinut în armonie prin intervenţia unui anumit tip de energie vitală.

Kent spune că substanţa simplă nu poate fi supusă măsurătorilor obişnuite, ea situîndu-se dincolo de domeniul tangibil al spaţiului şi timpului. Mai degrabă decât cantitatea, ei i se poate asocia calitatea, grade diferite de fineţe. El vorbeşte despre grade diferite ale forţei vitale, de la cele mai intime, profunde şi subtile asociate cu voinţa şi înţelegerea până la cele mai grosiere asociate cu planul fizic propriu-zis. Aceasta ar putea explica nivelul diferit de acţiune al remediilor funcţie de potenţă; o potenţă mică ar acţiona în principal asupra structurilor fizice pe când potenţele înalte pot avea efecte pe planul emoţional şi mental. Unele substanţe fizice sunt atât de grosiere încât nu au niciun efect, de exemplu nisipul sau cărbunele vegetal sau sporii de pedicuţă. Remediile homeopatice corespunzătoare, Silicea, Carbo vegetabilis sau Lycopodium (în acest exemplu) dobândesc prin preparare calităţi (energetice şi informaţionale) mai rafinate care pot acţiona chiar asupra nivelelor profunde ale fiinţei umane.

Forţa vitală are capacitatea de a se adapta. Acest lucru face posibil ca organismul (guvernat de ea) să se poată adapta la mediul înconjurător. În absenţa forţei vitale (la un organism mort) adaptarea nu se mai poate face. Prin curgerea ei armonioasă forţa vitală asigură astfel funcţionarea corectă a organismului şi îi menţine starea de sănătate şi capacitatea de adaptare, contracarând efectele nocive ale factorilor din mediu.

Afirmaţiile lui Kent, deşi esenţiale pentru înţelegerea homeopatiei, par perimate în contextul cunoştinţelor ştiinţifice actuale şi, oricum, greu de acceptat de medicina modernă. Noile achiziţii din domeniul fizicii moderne însă pot argumenta unele aspecte ale vitalismului. Considerând forţa vitală ca o energie aflată într-o strânsă corelaţie cu corpul fizic pe care-l animă putem face o corelaţie cu viziunea fizicii cuantice asupra materiei şi energiei înţelese sub forma câmpului electromagnetic.

Citat de G.Vithoulkas în "The Science of Homeopathy" (Grove Press, 1984) Einstein spune: "Putem deci considera că materia este constituită din regiuni ale spaţiului în care câmpul este foarte intens. Nu există loc în acest tip nou de fizică pentru câmp plus materie de vreme ce câmpul este singura realitate." (F.Capra, "The Tao of Physics")

În concepţia fizicii moderne materia şi energia sunt interschimbabile. Faimoasa ecuaţie a lui Einstein (E=mc²) ne arată că materia se poate transforma în energie şi vice-cersa. Din păcate însă, biologia rămâne încă tributară în mare parte legilor mecanicii şi chimiei din vremea newtoniană ! Cercetări efectuate în ultima jumătate de secol în special în SUA şi fosta URSS însă aduc argumente noi în sprijinul unor lucruri cunoscute, intuitiv, de mii de ani şi anume că viaţa este mai mult decât ceea ce cunoaştem prin prisma biologiei, biochimiei şi biofizicii.

Capitolul dedicat forţei vitale din lucrarea "The Science of Homeopathy" a lui G.Vithoulkas este bine documentat din acest punct de vedere. Existenţa câmpului electromagnetic biologic a fost intuită de mai bine de un secol prin observaţiile făcute asupra persoanelor la care acesta era foarte pronunţat. Krippner şi Rubin (citaţi de G.Vithoulkas) relatează mai multe astfel de cazuri, cel mai impresionant fiind cel al unei fetiţe de 14 ani din Missouri ce părea să fie un veritabil dinam uman; când încerca să apuce obiecte metalice din vârful degetelor ţâşneau scântei electrice atât de intense încât erau dureroase ("The Kirlian Aura", Doubleday & Company, 1974).

Doctorul H.S.Burr de la Universitatea din Yale s-a ocupat de măsurarea acestor câmpuri bioelectrice iar cercetările sale au arătat în mod cert că orice sistem viu posedă un astfel de câmp de o mare complexitate. El spune în lucrarea sa "The Fields of Life" (Ballantine Books, 1973) (citat de G.Vithoulkas):

"Modelul sau organizarea oricărui sistem biologic este stabilit de un câmp electromagnetic complex care pe de o parte este determinat de componentele sale fizico-chimice iar pe de altă parte determină comportamentul şi orientarea acestor componente. Acest câmp este de natură electrică în termenul fizic al termenului şi prin proprietăţile sale aranjează entităţile sistemului biologic într-un model caracteristic; el este dealtfel parţial rezultatul existenţei acestor entităţi. El determină şi este determinat de aceste componente. El face mai mult decât să stabilească un model, el este însărcinat şi cu păstrarea modelului în mijlocul unui flux fizico-chimic. Pentru aceasta el trebuie să dirijeze şi să controleze ceea ce trăieşte. El trebuie să fie mecanismul a cărui activitate este simultan totalitate, organizare şi continuitate."

Între afirmaţiile lui H.S.Blurr şi cele vitaliştilor referitor la principiul imaterial, morfogenetic, animator şi diriguitor nu este o diferenţă prea mare !

Obiectivarea acestor energii a devenit posibilă o dată cu cercetările soţilor Kirlian. Câmpul electromagnetic indisolubil asociat oricărui obiect, organic sau anorganic, poate fi înregistrat prin expunerea unui film fotografic într-un câmp electromagnetic de intensitate foarte mare. Aura umană, atât de cunoscută vechilor înţelepţi şi clarvăzători, poate fi acum, cel puţin parţial, vizualizată. Merită să menţionăm aici şi o contribuţie românească în domeniu, electrografiile făcute de F.Dumitrescu ("Electrografia, metode electrografice în biologie", Ed. Ştiinţifică şi Pedagogică, 1979)  şi cercetările doamnei Aurelia Guja ("Aurele corpurilor", Ed. Polirom, 2000).

Fotografiile Kirlian arată că există relaţii obiectivabile între modificările electrodinamice ale câmpului biologic şi modificările stării fizice, psihice, emoţionale ale subiecţilor atât la sănătoşi cât şi la bolnavi. În ce măsură acest lucru poate fi folosit ca metodă ştiinţifică pentru a depista precoce anumite tulburări în organism rămâne de văzut. Într-un articol din "Hamdard Medicus" (vol. XXXV, nr.3, 1992, Karachi, Pakistan) Syed Amjed Ali Jafri menţionează că cercetări folosind fotografiile Kirlian au arătat modificarea semnificativă a imaginilor subiecţilor trataţi cu remedii homeopatice în diferite potenţe şi, deasemenea, diferenţe între imaginile aceluiaşi remediu în potenţe diferite.

Sigur, noţiunea de forţă vitală este mai complexă decât acest câmp electromagnetic şi, cu siguranţă, ea presupune mai mult decât câmpul electric biologic. Deocamdată însă doar această componentă poate fi obiectivată. Înţelegerea şi acceptarea forţei vitale ca factor determinant în menţinerea stării de sănătate atunci când ea funcţionează armonios şi producerea tulburărilor pe care le numim simptome şi boală atunci când ea este afectată în mod dinamic sunt însă esenţiale pentru a înţelege ce este homeopatia şi cum acţionează remediile homeopate. Dacă nu ar acţiona asupra forţei vitale atunci, într-adevăr, ar fi justificată critica diluţiilor înalte (cum că ele nu mai conţin nimic material)... diluţiile, mai corect potenţele înalte, conţin însă informaţie şi energie şi pot astfel acţiona, dinamic, asupra forţei vitale şi prin internediul ei, asupra organismului şi mecanismelor de apărare având ca rezultat revenirea la starea de sănătate.