În limba greacă miasmă (miasma) înseamnă pată, murdărie, poluare. Vechii greci considerau miasmele drept emanaţii de vapori sau efluvii nesănătoase cu putere contaminantă care conţineau particule de materie descompusă transmise pe calea aerului. Acestea aveau originea în locurile mlăştinoase sau corpurile în descompunere şi se credea că erau implicate în producerea şi transmiterea bolilor. Teoria miasmatică privind bolile a rămas populară în lumea medicală până către secolul XIX.
În timpul lui Hahnemann miasma desemna generic orice agent morbid capabil să producă o boală. Hahnemann a intuit natura parazitară a unor boli infecto-contagioase cum ar fi sifilisul, gonoreea, lepra, tuberculoza, holera şi altele atunci când vorbea de "fiinţe vii, extrem de mici, invizibile, atât de potrivnice vieţii umane" în lucrarea "The Lesser Writings". De aceea unii homeopaţi (C.Hering, R.Hughes, M.Tyler, B.K.Sarkar, H.Choudhury, etc.) au considerat că Hahnemann a folosit noţiunea de miasme, utilizând terminologia timpului său, pentru a vorbi de agenţii etiologici ai bolilor infecţioase, agenţi biologici, ceea ce astăzi numim bacterii, virusuri, paraziţi... asta cu mai mult de 50 de ani înaintea lui L.Pasteur şi R.Koch !
Alţi homeopaţi, dimpotrivă, au crezut cu tărie în natura non-materială a miasmelor, văzându-le mai degrabă ca predispoziţie, o stare, o "discrazie", cum este cazul cu J.T.Kent, J.H.Allen, J.Paterson şi alţii. G.Vithoulkas, homeopat contemporan, consideră miasma ca o predispoziţie la o boală cronică ce poate avea drept cauze ereditatea, bolile infecţioase grave sau tratamentele alopatice şi vaccinările. În această concepţie noţiunea de miasmă dobândeşte un înţeles mai larg decât un simplu agent cauzal al bolilor. Se poate vorbi în acest context de susceptibilitatea individuală, care în parte se datorează influenţelor unei miasme şi care constituie fondul care facilitează acţiunea agenţilor patogeni.
De unde a pornit toată această poveste cu miasmele ? Hahnemann a observat că în multe boli cronice nevenerice nu se obţine o vindecare de durată în ciuda unui tratament homeopatic corect. În anumite condiţii nefavorabile într-un organism slăbit reapăreau simptome considerate vindecate. Tratarea lor cu remediul indicat dădea rezultate bune pentru o perioadă limitată de timp. El şi-a pus astfel întrebarea de ce forţa vitală nu e capabilă de o vindecare rapidă şi de durată ca în bolile acute în condiţiile în care se administrează remediul indicat. Problema l-a preocupat începând cu anii 1816 - 1817 ocupându-se de ea zi şi noapte după cum el însuşi mărturisea. Rezultatele a peste 10 ani de căutari se concretizează în lucrarea "Bolile Cronice".
Hahnemann spune că era evident că bolile cronice nevenerice, deşi tratate cu multă atenţie, întotdeauna reveneau într-o formă mai mult sau mai puţin variată, cu simptome noi sau reapăreau anual cu o intensitate crescândă a simptomelor. Medicul era astfel confruntat cu noi faţete ale aceleiaşi boli, adânc înrădăcinată în organism, ascunsă şi manifestându-se doar parţial din când în când. Evoluţia naturală a unei astfel de boli este către o agravare treptată, chiar la persoanele cu o constituţie puternică.
Prin studii clinice amănunţite Hahnemann a observat ca în multe cazuri această cauză iniţială ar fi o erupţie cutanată, în diverse forme de manifestare, dar întotdeauna însoţită de prurit (mâncărimi), pe care unii se jenau să o relateze la un interviu neinsistent sau pur şi simplu o uitaseră sau nu-i dăduseră suficientă atenţie. El a constatat că de multe ori, o astfel de erupţie supresată printr-un tratament necorespunzator, se manifesta mai târziu prin simptome asemănătoare sau afecta alte organe patrunzând mai adânc în corp. Această maladie originară ce părea că stă la baza majorităţii bolilor cronice Hahnemann a numit-o psora. Contaminarea se putea produce oricând în viaţă, cel mai frecvent în copilarie (motiv pentru care cei mai mulţi nu-şi mai amintesc de ea) sau miasma putea fi moştenită.
Psora este cea mai veche, cea mai răspândită şi cea mai periculoasă miasmă cronică fiind comparată de Hahnemann cu o hidră cu nenumărate capete. Râia, lepra şi alte boli grave de piele, ca forme de manifestare a psorei, au chinuit umanitatea mii de ani fiind menţionate încă din antichitate. Începând cu sfârşitul sec. XV, spune Hahnemann, îmbunătăţindu-se condiţiile de igienă personală, astfel de boli grave de piele au început să piardă teren, psora manifestându-se din ce în ce mai mult doar ca o simplă erupţie pruriginoasă sau ca o banală mâncărime "tratată" superficial cu diferite unguente pe bază de sulf sau alte preparate sau chiar nefiind luată în seamă. Asta însă nu a condus la o îmbunătăţire a stării de sănătate a omenirii pentru că în lipsa manifestărilor externe, psora s-a "refugiat" în interiorul corpului. Contagiozitatea foarte mare la nivel cutanat a contribuit la răspândirea rapidă a psorei pentru că cei afectaţi de astfel de erupţii minore nu erau izolaţi ca bolnavii de lepră din trecut, de exemplu. Internalizarea psorei a dus la apariţia a numeroase boli cronice şi Hahnemann aduce numeroase exemple de astfel de afecţiuni având o legatură evidentă cu o boală de piele.
Miasma sifilitică este a doua în ordinea importanţei şi a răspândirii. Deşi foarte distrugătoare prin natura ei, ca şi boala care o generează - sifilisul - tratamentul este în general simplu cu excepţia cazurilor complicate cu psora. Hahnemann considera sifilisul ca o boală internă, generală încă din momentul contagiunii şi astfel tratamentul trebuie să fie intern, mijloacele externe fiind doar paleative. Sifilisul primar e cel mai uşor de tratat şi Hahnemann recomanda mercurul, evident dinamizat, ca având efecte foarte bune. Dacă şancrul a fost deja "tratat" cu substanţe corozive desicante sau prin cauterizare, remediul homeopatic încă dă rezultate bune vindecând sifilisul în totalitate şi prevenind manifestările secundare şi terţiare ale acestuia. Cazurile mai dificile sunt cele complicate cu psora în care trebuie tratate ambele miasme. Daca şancrul sifilitic este supresat la o persoană cu teren psoric rezultatul e o combinare a celor două miasme numită pseudo-sifilis, o boală monstruoasă, greu de vindecat. În acest scop pacientul are nevoie de o dietă simplă dar hrănitoare, de eliminarea factorilor externi nefavorabili şi, evident, de remedii homeopatice. Hahnemann recomandă să se trateze întâi psora şi apoi sifilisul cu un preparat pe baza de mercur. În cazurile vechi e posibil ca în continuare să fie nevoie de un nou remediu antipsoric şi apoi de unul antisifilitic pentru o vindecare completă.
Miasma sicotică, introdusă în organism cu ocazia gonoreei sau transmisă de la părinţi, determină un număr mai mic de boli cronice atunci când nu e tratată. Trăsătura ei principală este de dezvoltare în exces, manifestările frecvente la nivel cutanat fiind negii şi condilomatoza. Ca şi în cazul celorlalte miasme, supresarea manifestărilor cutanate duce la reapariţia lor în alte regiuni sau la exacerbarea sicozei interne (ce poate duce de exemplu la retractia tendoanelor flexorilor). Thuja şi Nitricum acidum sunt două remedii puternic antisicotice. Hahnemann nu recomandă folosirea nici unui tratament extern cu excepţia cazurilor vechi, dificile când se poate aplica pe negii foarte mari suc proaspăt din frunze de Thuja amestecat cu alcool în proporţii egale. În cazul asocierii cu o altă miasmă, mai frecvent psora, tratamentul trebuie început cu un remediu antipsoric şi apoi cu unul antisicotic.
H.Choudhury ("Indication of Miasms", B.Jain Publishers, 1987) caracterizează astfel pe scurt miasmele:
- psora produce perturbări în senzaţiile şi funcţiile organismului fiind numită miasma senzitivă; aproape că nu produce modificări structurale ci numai alterări funcţionale manifestate prin hipersenzitivitate, mâncărime, iritaţie, arsuri şi în cazuri extreme congestie şi inflamaţie.
- sifilisul este o miasmă distructivă, care perverteşte funcţiile normale şi conduce individul la degenerare atât pe plan mental cât şi fizic.
- sicoza produce în principal incoordonare şi proliferare necontrolată.
Tuberculoza este considerată de homeopaţi ca o miasmă aparte (miasma tuberculinică), fiind numită psudo-psora, întrucât are anumite caracteristici ce o diferenţiază de celelalte trei, deşi prin natura sa distructivă se apropie mai mult de miasma sifilitică. De la introducerea remediului Carcinosinum în practică se vorbeşte şi despre miasma / diateza cancerinică, ceea ce ridică la 5 numărul miasmelor. Unul din homeopaţii de renume din India zilelor noastre, R.Sankaran, consideră 10 miasme însă noţiunea de miasmă în sistemul său de gândire este oarecum diferită faţă de cele menţionate aici, însă cu nimic mai prejos ţinând cont de aplicabilitatea practică a metodei sale de alegere a remediului.
Astfel, teoria miasmelor este la fel de controversată ca şi cea a forţei vitale dar ea nu se limitează la o simplă speculaţie teoretică ci stă la baza metodelor de tratament în cazurilor cronice conform cu indicaţiile lui Hahnemann şi urmaşilor săi. Fiind verificată în practică este necesar să fie analizată cu atenţie şi aplicată corect în interesul celor aflaţi în nevoie.