Brâul de Mijloc, brâu de verdeaţă care încinge aproape toată faţa vestică a Pietrei Craiului, se întinde propriu-zis de la refugiul Speranţelor (în nord) până în Poieniţa Închisă (în sud). Ambele extremităţi se pot extinde până în Padina Popii (în nord) prin Brâul Ciorânga Mare (ramura inferioară) şi până aproape de extremitatea sudică a muntelui (valea Urzicii) prin Brâul Roşu.

Brâul Roşu este poate porţiunea cea mai puţin umblată din acest parcurs spectaculos care traversează masivul de la un capăt la celălalt printr-o lume de muchii şi creste, turnuri falnice de calcar, poieniţe pline de flori şi pâlcuri dese de jnepeni, sub ochii atenţi ai caprelor negre care stăpânesc această zonă a muntelui.

Brâul Roşu e mai greu accesibil din Plaiul Foii din cauza distanţei mari (cca 3:30 ore până la Marele Grohotiş) dar se poate face într-o zi lungă de vară. Accesul dinspre sud, de la cabana Garofiţa (cca 1-1:30 ore până la Marele Grohotiş), e mult mai facil şi brâul poate fi inclus într-un circuit cu sau fără creasta sudică.

Pornim din Plaiul Foii pe o vreme incertă. Cerul e mai acoperit decât în zilele precedente, creasta fiind ascunsă sub o căciulă de nori. Spre surpriza noastră, imediat după cabană, ne întâmpină caravana "Din Dragoste". Nu putem participa la filmări întrucât avem o zi lungă în faţă :-)

Mai nou observăm că exploatarea forestieră s-a extins şi pe drumul către Şpirla. Ce mai contează că suntem în plin parc naţional :-( Bine că măcar suntem atenţionaţi de pericolul de moarte din zona de corhănire. Poieni altădată verzi şi călcate doar de turişti şi vaci la păscut, sunt acum sortite pieirii.

Din multele hărţi cu Piatra Craiului am ales una pe care figurează şi Brâul Roşu... măcar până când o să pot face o schiţă mai competentă :-) Până ajungem la refugiu încă nu ne putem da seama cum o să fie vremea azi, cert este că destul răcoroasă pentru august. Pe drum lume multă, majoritatea către traseul cel mai cunoscut, Lanţurile, unii către Marele Grohotiş unde ne îndreptăm şi noi. Un singur cuplu de bătrânei cu un proiect ceva mai ambiţios, până la Garofiţa şi-napoi !

Când ajungem în zona Umerilor încercăm să ne reamintim nişte variante de acces dar nu suntem foarte siguri :-( Pe-aici e cam vânt, la mânecă scurtă e destul de rece şi ne gândim că ar fi fost utile chiar nişte mănuşi subţiri ! Poteca marcată cu bandă roşie care ne-a condus pe valea Şpirlei până aici se lasă din zona Umerilor către dreapta, pe cumpăna apelor, făcând practic legătura între creasta Făgăraşului (prin Tămăşel - Tămaşu Mare) şi creasta Pietrei Craiului (prin poteca La Lanţuri). În continuare, spre Marele Grohotiş, poteca e marcată cu triunghi albastru (care urcă tot de la Plaiul Foii prin Plaiul Mare - Curmătura Foii - Capul Tămaşului - Tămăşel).

Continuăm să înaintăm spre sud în ideea că dacă se strică totuşi vremea pe-aici măcar suntem în siguranţă ! Ici-colo capre negre, unele cu pui măricei, ne privesc de sus pentru scurt timp apoi îşi văd de treburile lor.

Traversăm limbi de grohotiş proaspăt (ca în multe alte zone), semn că muntele e într-o continuă transformare. Ne mişcăm repejor ca să nu ne ia frigul şi curând trecem de Padina Lăncii. Am urcat de multe ori pe-aici (după ce-am fost prima dată cu Mugurel cu mulţi ani în urmă) dar acum parcă nu ne atrage în eventualitatea că ar putea ploua mai târziu (deşi aveam ceva de rezolvat în Poieniţa Închisă şi care se tot amână de la an la an şi anume ieşirea de la ora 11).

În cca 3:30 ore ajungem la Marele Grohotiş. Norul e la locul lui, pe creastă, e clar că nu e o zi în care să merite să mergi mai sus de Brâul de Mijloc. Ne luăm inima în dinţi şi pornim spre Brâul Roşu, motivul pentru care am bătut drumul până aici. Ca să intrăm pe brâu trebuie să urcăm pe grohotiş până la baza peretelui (Peretele Central). Deasupra noastră doar capre, chiar foarte multe şi ca să evităm să fim pe traiectul eventualelor pietre (doar e plin de pietre aici) urcăm pe o porţiune mai înierbată, de altfel şi cea mai indicată şi mai facilă de parcurs în sus.

Peretele Central e impresionant când te afli chiar sub el (şi nu numai), la fel şi marea de grohotiş alb care acum se întinde sub noi.

Către stânga (nord) continuă poteca de acces în Poieniţa Închisă (pe care de-aici, de la baza peretelui, n-o vedem) ocolind vârful Lancea care străjuieşte spre sud firul Padinei Lăncii. E destul de urcat până în poiană aşa că zona Peretelui Central (inclusiv Marele Grohotiş) reprezintă o discontinuitate mare pe parcusul Brâului de Mijloc (asta în măsura în care acceptăm că Brâul Roşu ar face parte din el). Face sau nu face, e cert ca de-aici începe, de la baza peretelui, printr-o rampă ascendentă de grohotiş mărunt şi roşu (de unde şi numele).

O imagine de anul trecut (2011) coborând din Poieniţa Închisă; brâul se vede ca o rampă de grohotiş roşu. Parcursul brâului este clar, punctat de momâi aproape în toate şeile străbătute, foarte multe la număr. Spre deosebire de Brâul de Mijloc care se strecoară pe sub pereţi care lasă deasupra lor alte posibilităţi de traversare / înaintare, Brâul Roşu merge constant pe sub pereţi mari, aproape verticali, foarte friabili în prima parte, care nu lasă nicio şansă de existenţă a vreunui alt brâu mai înalt. Este un constant sus-jos, un vâlcel - o şa, un vâlcel - o şa... atât de multe încât le vom pierde şirul la un moment dat.

Brâul începe frumos, cu o porţiune moderat abruptă pe un grohotiş mărunt şi roşu.

Ne punem căştile şi după o scurtă pauză la un loc de belvedere începem suita de urcuşuri şi coborâşuri.

Muchia Roşie (cum altfel ?), care se întinde undeva deasupra noastră, reprezintă limita sudică a Peretelui Central.

Brâul e într-adevăr roşu, cel puţin în această zonă. Suntem pe drumul cel bun :-) Deasupra brâului, numai piatră, totul uscat, fără nicio urmă de pământ sau puţină iarbă pe vreo brână undeva deasupra.

Un vâlcel... o şa... tipicul parcursului de astăzi...

Este o zonă sălbatică, frecvent măturată de pietre care se dislocă din pereţii verticali cu aspect foarte friabil, nu degeaba una din grotele pe sub care trecem (la distanţă mare totuşi) e numită Moara Dracului, pe versantul sudic al Muchiei Roşii.

De ce moară şi de ce a dracului, e evident, mărturie stau atât grohotişul din aval cât şi aspectul friabil al întregului perete. Odată ce-am ieşit din regatul Peretelui Central (la sud de Muchia Roşie), brâul se strecoară pe sub Peretele Piscului Rece.

Parcursul iniţial prin zona de sub Peretele Piscului Rece este ceva mai prietenos, cu mai multă verdeaţă.

Caprele sunt stăpânele de necontestat ale locurilor, evident puţin umblate şi bogate în iarbă şi locuri de adăpost.

Treptat vegetaţia este tot mai prezentă şi brâul devine parcă mai agreabil :-) După ce traversăm un pinten din zona sudică a Peretelui Piscului Rece brâul continuă pe la baza Peretelui Piscului cu Brazi.

Curând ajungem într-o zonă mai largă, probabil Peretele Superior de la Ceardac, unde în aval se ghiceşte Ceardacul Stanciului (fără să-l putem vedea de-aici).

Nu se văd dar în aval se ghicesc rupturi mari de pantă... ăsta-i farmecul brâielor că se strecoară prin zone pe care nu le crezi accesibile privind de jos.

Şeile care urmează sunt năpădite de adevărate păduri de jnepeni.

Pe lângă pereţi, multe flori de colţ, micuţe dar viguroase.

Traseul potecii se intuieşte, cu siguranţă e folosită pe alocuri şi de capre dar tot e ceva de luptă cu jnepenii. Direcţia aceasta de parcurgere pare mai facilă (decât în sens invers) întrucât pantele cu pâlcuri dese de jnepeni le facem în coborâre, ceea ce e mai uşor... chiar dacă aici suntem în urcare :-)

Când sus, când jos... cu toate suişurile şi coborâşurile, brâul pierde uşor înălţime pe măsură ce înaintăm către sud.

Pereţii încă mari care se intuiesc în aval arată că mai avem ceva de mers...

De necrezut dar apare şi soarele...

Odată cu soarele parcă totul arată mai frumos...

Pereţii falnici te fac să te simţi atât de mic...

Probabil că am cam depăşit zona Ceardacului.

Continuăm slalomul peste muchii înjnepenite. Foarte probabil ne aflăm în bazinul văii lui Ivan.

După valea lui Ivan mai urmează câteva muchii şi vâlcele năpădite de vegetaţie şi într-un final, după aproape 2 ore (în mers mai vioi probabil se poate face în 1:30 ore), ajungem în zona văii Urzicii.

Limba de grohotiş pe care tocmai am traversat-o coboară abrupt spre poteca turistică.

Mai înaintăm însă puţin şi ajungem la o serpentină a potecii. Aici brâul se termină intersectând traseul turistic la 1.765 m (E.Cristea), potecă ce vine de la Marele Grohotiş şi urcă spre Şaua Funduri (triunghi albastru).

Potecă e un fel de-a spune, arată mai rău ca brâul parcurs, este abruptă, ruptă, plină de praf şi pietre ! Privind înapoi nu remarcăm niciun punct de reper important în eventualitatea că am parcurge vreodată brâul în sens invers (deşi nici nu e prea tentant). E o zonă cu vegetaţie care nu spune mare lucru. Rămânem pe potecă (triunghi albastru) şi ne pregătim de întoarcere.

O scurtă pauză într-un loc de belvedere. Mâncăm ultimele fructe şi pornim spre Marele Grohotiş.

Înainte de Marele Grohotiş ne oprim puţin la Ceardacul Stanciului.

Doar făcând comparaţie cu o siluetă umană îţi poţi da seama de măreţia portalului de piatră al Ceardacului într-o simplă imagine.

Acum n-avem timp (şi poate nici destulă energie) ca să ne cocoţăm pe "scara" de fier deasupa Ceardacului deşi locul e frumos şi fotogenic (avem doar imagini vechi, pe film de-acolo). Mâncăm puţin, ne odihnim şi pornim spre casă, mă rog, spre cort :-)

Aceleaşi căpriţe sau poate rude de-ale lor...

Şi-n cele din urmă, aproape de Plaiul Foii iese şi soarele... după ce ne-a amăgit o zi întreagă...

Mai multe imagini, pas cu pas, aici

august 2012