Valea Podurilor este o arteră importantă de acces în zona de abrupt a masivului Piatra Craiului, versantul de nord-vest. Poate fi un parcurs de sine-stătător (pentru urcare în Creasta Nordică sau, la nevoie, pentru retragere) sau poate fi folosită pentru a accesa brâne, vâlcele sau trasee de căţărare în zonă.

Este delimitată către nord de Muchia dintre Ţimbale şi către sud de Muchia Ţimbalului Mic şi Muchia Colţilor Gemeni, firele de obârşie fiind răsfirate în zona de creastă dintre Vârful dintre Ţimbale (nord) şi Ţimbalul Mic (sud). Zona de interes este situată deasupra Brâului de Mijloc, în aval fiind o zonă împădurită, mai greu accsesibilă şi fără satisfacţii (vizuale) prea mari.

Accesul de la Plaiul Foii este facil, pârâul de pe Valea Podurilor vărsându-se în Bârsa chiar în faţa cabanei; geografic vorbind însă acest pârâu (deşi denumit tot valea Podurilor) este unul secundar, separat, în scocul care se formează între Muchia Podurilor şi Muchia Coţofenei în aval de Poiana Coţofenei (amănunte descriptive în cartea lui E.Cristea). Harta de mai sus nu e prea corectă din punctul ăsta de vedere...

NB: imaginile care urmează sunt din ani diferiţi aşa că personajele, costumaţia, lumina şi culorile mai variază :-)

Pentru prima parte a excursiei trebuie să ajungem în Brâul de Mijloc. De la locul de campare de la Plaiul Foii pornim drept în sus pe poteca bine bătută în lungul firului văii, mărginită în stânga (cum urcăm) de Muchia Podurilor şi în dreapta de Muchia Coţofenei. Dacă în apropiere de locul de vărsare apa pârâului nu e recomandată pentru consum, ceva mai sus, chiar în drum, întâlnim, cel puţin în două locuri, izvoare de unde ne putem aproviziona cu apă (dacă n-am făcut-o deja la plecare).

Tot urcând, apa dispare la un moment dat (şi nu vom mai găsi nicăieri mai sus). Torente recente (2012) au accentuat şanţurile de scurgere pe unde pământul este spălat tot mai mult, de la an la an.

În mai puţin de 1 oră ajungem în Poiana Coţofenei. Nu ştim dacă păsările care se aud sunt într-adevăr coţofene, probabil că nu, dar sunt singurele surse de sunet odată ce apa nu se mai aude.

La capătul de sus al poienii ne aflăm pe linia de cumpănă care desparte valea Podurilor de valea Vlăduşca şi pentru a continua, ne abatem la stânga, prin pădure, ghidaţi de momâile care încep să fie acum mai dese. După un scurt parcurs relativ drept, ne orientăm iarăşi către dreapta, pe muchia pe care ne aflăm şi începem un adevărat slalom cu obstacole peste copacii doborâţi de vânt cu ceva ani în urmă. Cu ani înainte poteca era mai clară, în zig-zag-uri marcate cu momâi. Acum, pe alocuri, trebuie să ocoleşti destul de mult când într-o parte, când în cealaltă dar important este să păstrezi direcţia ascendentă.

Lăstărişul şi tufele de mure şi zmeură se îndesesc parcă de la an la an. Oricum, aspectul potecii este oarecum diferit de la un sezon la altul, unele porţiuni se mai curăţă de vegetaţie, altele se mai astupă, alţi copaci mai cad doborâţi de vânt... aşa că atenţie la momâi.

După zona "calamitată" poteca e ceva mai clară, urcă abrupt, curând apar şi zone de piatră şi, undeva sub Brâul de Jos, putem ieşi, în dreapta, către un punct de belvedere.

Chiar în faţă (vest) putem admira Păpuşa (Iezer) care domină orizontul prin forma ei masivă. Un brad uscat rezistă aici de ani de zile si e la fel de fotogenic ca pe vremuri * Chiar sub noi se întind abrupturile văii Vlăduşca, pădurea care îmbracă zona inferioară a muntelui, refugiul Şpirla într-o mică poieniţă iar spre sud, poteca turistică ce urcă spre Umeri.

* Bradul uscat a rezistat până în 2023; probabil vântul l-a culcat la pământ. În rest, locul arată la fel doar că brazii se înalţă şi încep să obstrueze parţial vederea către Păpuşa.

Revenim în potecă şi după puţin timp întâlnim drumul bătut al Brâului de Jos (cca 1.600 m, E.Cristea) unde e necesară puţin atenţie pentru orientare. Brâul de Jos merge uşor descendent către dreapta dar pentru Brâul de Mijloc continuăm spre stânga, pe un scurt parcurs comun al brâurilor.

La un moment dat ajungem pe sub un perete situat în dreapta noastră şi urmează un urcuş mai abrupt; undeva în stânga, poteca Brâului de Jos se lasă în pădure dar noi continuăm să urcăm. După ce depăşim peretele din dreapta curând nu mai putem înainta pe aceeaşi direcţie. Pante abrupte se pierd dincolo de o mică muchie către firul împădurit al văii Podurilor. Ne abatem la dreapta şi după câteva serpentine strânse printre copacii aninaţi pe malul abrupt ajungem în Brâul de Mijloc (BM), la Termopile.

Locul e greu de confundat, arată chiar ca o mică trecătoare de piatră pe unde BM coboară abrupt în stânga (nord) către firul văii Podurilor (cca 1.665 m, E.Cristea).

Chiar deasupra e un frumos punct de belvedere de unde putem vedea cum arată valea în această zonă. Sunt nişte săritori impracticabile chiar deasupra BM. Se pare că sunt variante ocolitoare dar n-am avut plăcerea să le studiem până acum. E.Cristea menţionează că prima, "săritoarea în spirală", de cca 20m, s-ar putea ocoli prin stânga.

Noi ne vom mulţumi cu un parcurs mai uşor al văii. După o pauză de rigoare continuăm către dreapta, pe BM până ieşim în Amfiteatrul Colţilor Gemeni. Aici BM urcă abrupt pe o limbă de grohotiş şi face o curbă în interiorul amfiteatrului strecurându-se apoi mai departe, pe sub pereţi, către sud.

În dreptul acestei curbe, în stânga noastră (cum urcăm) Muchia Colţilor Gemeni lasă nişte şei adânci pe unde se poate traversa către firul văii Podurilor (VP). Privind aceste şei de sus în jos o alegem pe a doua către se poate urca lejer, pe picioare.

Urcând limba de grohotiş a acestui mic vâlcel ajungem într-o şa cu vegetaţie.

Aruncăm o privire de jur-împrejur, ne echipăm şi continuăm să urcăm, pe lângă perete, pe singura variantă ce pare practicabilă. Valea Podurilor se ghiceşte în stânga. Nu-i vedem talvegul mascat de nişte muchii secundare dar după cât de abrupt scapă nişte vâlcele, ne imaginăm cam cum arată :-(

Potecuţa merge frumos aproape de peretele din dreapta (care scapă din Muchia Colţilor Gemeni, aflată sus, deasupra noastră).

Din loc în loc, puncte de belvedere către valea însorită aflată atât de departe...

Depăşim câteva pasaje scurte de căţărare uşoară şi ajungem la o mică bifurcaţie. În continuare urcuşul pe lângă perete devine mai abrupt şi mai expus; probabil se poate continua dar n-am încercat până acum, neştiind cum ar fi descăţărarea în partea cealaltă (ieşirea în VP).

Un vâlcel scurt însă ne permite să coborâm uşor în firul VP. Ieşim chiar deasupra unei săritori mari.

În sus, doar câteva praguri mici de piatră care nu pun probleme. Blocurile de calcar din talveg sunt lustruite de apele care se adună în fir. Acum însă e uscat şi e soare.

Avem un singur obstacol de trecut, "săritoarea cu alveole". E o rampă de cca 8 m, plăcut de urcat fără bagaj. Sus e un piton de rapel, util atât pentru asigurare la urcare cât şi pentru coborâre (evident :-)).

Trag rucsacii apoi o asigur şi pe Moniq de sus; dacă tot avem cordelina, de ce să n-o folosim ? Pe parcursul urmat de noi e singurul loc unde e necesară asigurarea. O scurtă pauză de fructe e bine-venită.

Continuăm să urcăm depăşind mici obstacole.

Sunt şi variante de ocolire, mai ales către dreapta, pe nişte feţe de iarbă către care o ghidez pe Moniq.

Ceva mai sus, firul văii este despărţit de un pinten de piatră (Turnul Ascuţit) pe lângă care se scurge, în stânga (privind în sus) vâlcelul secundar al VP. În entuziasmul urcuşului constat că n-am nicio imagine cu Turnul Ascuţit :-( Pâlcuri de jnepeni îşi fac apariţia deasupra şi posibilităţile de înaintare se diversifică, ocolind totuşi zonele cu vegetaţie prea deasă.

Dacă ne abatem către dreapta (cum urcăm), pe pantele de iarbă, putem traversa o muchie secundară dincolo de care ajungem în zona Colţilor Gemeni, undeva deasupra Amfiteatrului de care ne desparte o mare ruptură de pantă.

Mai departe, către sud, se poate continua pe Brâul Soarelui, un parcurs mai sus de nivelul BM, peste zonele superioare din Ciorânguţa, Vlăduşca, Şpirla, Căldarea Ocolită până sub vârful La Om. O căţărare puţin mai pretenţioasă ar putea fi Muchia Ţimbalului Mic iar în rest doar trasee de căţărare (poate într-o altă viaţă).

Revenim în VP pe deasupra turnului de piatră din Muchia Colţilor Gemeni. Seria de imagini care urmează sunt de pe parcursul firului principal al VP, după această divagaţie de dincolo de Muchia Colţilor Gemeni.

Urmând firul principal plin de grohotiş al VP urcăm fără probleme până în zona superioară a văii de unde accesul în creastă este facil, pe un parcurs final parţial comun cu ceea ce urmează a fi descris pe varianta mai "înjnepenită" a văii, în imaginile care urmează.

Revenind în punctul de unde (aprox) am deviat către dreapta (pentru a studia zona de deasupra Amfiteatrului)... căutând să avansăm cât mai avantajos, înaintăm pe vale şi ne abatem privirile şi-n partea cealaltă.

Muchia dintre Ţimbale lasă şi ea şei adânci, tot atâtea posibilităţi de a o accesa, cu cât mai de jos cu atât mai dificil. Dincolo de şaua largă înjnepenită, Şaua Caprelor, se lasă către zona Călineţului vâlcelul Caprelor. Coborând pe VP din creastă este varianta cea mai facilă de a ajunge în BM, neavând nicio săritoare de coborât :-( fiind nevoie doar de atenţie la grohotişul de pe feţele abrupte. Efortul este însă răsplătit de priveliştea impresionantă a Degetelui lui Călineţ, un ac de calcar ce străjuieşte abruptul vâlcelului Caprelor.

Urcând strict firul văii curând ne înfundăm într-o mare de jnepeni. Cu puţin efort putem găsi o variantă optimă să înaintăm, în acest caz deviind către stânga, către firul secundar al văii (fiind mai sus de locul de confluenţă al celor două fire).

Ceva mai sus, o altă şa, poate locul în care iese Hornul N (ce urcă din firul Călineţului printr-o zonă foarte friabilă), cel mai în amonte horn care poate fi urcat dinspre Călineţ spre Muchia dintre Ţimbale.

Noi însă ne vedem de drumul nostru către creastă. Suntem deasupra jnepenilor şi nu mai este niciun obstacol; rămâne doar efortul prin soarele amiezii.

Un fir plin de grohotiş pare tocmai bun să-l urmăm în sus. Urcând cu atenţie pe margine pentru a disloca cât mai puţine pietre câştigăm repede în înălţime.

Ne apropiem de Muchia dintre Ţimbale şi, urmând varianta cea mai facilă de a înainta, pe cât posibil pe feţele cu vegetaţie, ajungem curând pe Creasta Nordică, imediat în apropierea Vârfului dintre Ţimbale. Încercăm să memorăm bine locul de ieşire în creastă pentru a nimeri cât mai uşor traseul în sens invers şi luăm o bine-meritată pauză admirând creasta Pietrei Craiului şi zonele vecine.

Mai multe imagini, pas cu pas, aici