"Nici într-o sută de vieţi de-ale Zeilor
N-aş putea să descriu măreţia Himalayei... "

Amintiri de neuitat la cumpăna dintre milenii... fiind deja în Kathmandu de mai bine de două luni, la sfârşitul anului 1999, mi-am planificat o mini vacanţă de sărbători... sărbători cu semnificaţie propriu-zisă doar pentru mine, aici obiceiurile fiind altele, chiar şi Anul Nou... Am optat iniţial doar la o drumeţie până în Poon Hill, un loc superb de belvedere la peste 3.000 m între masivele Dhaulagiri şi Annapurna dar, gândindu-mă mai bine mi-am făcut timp, pentru câteva zile în plus, pentru o drumeţie mai lungă de-a lungul văii Kali Gandaki.

În regiunea masivului Annapurna se pot face câteva dintre cele mai populare trasee turistice din Nepal. Circuitul în jurul masivului durează aproximativ 16-18 zile în funcţie de starea vremii. Se parcurge de obicei în sens antiorar, atingându-se înălţimea maximă în trecătoarea Thorung-La (5.416 m). Se recomandă această direcţie de mers pentru că urcuşul pe Thorung-La, destul de lung de altfel, este ceva mai uşor dinspre Thorung Phedi (est) decât dinspre Muktinath (vest); asta nu înseamnă că nu se poate veni şi din partea cealaltă. Partea a doua a acestui traseu se poate face separat din Pokhara până în Jomsom-Muktinath (cunoscută ca Jomsom trek). Dacă se merge în sens invers, de la sud la nord, în amonte pe valea lui Kali Gandaki, în cea mai mare parte a zilei soarele este în spate (util pentru fotografii !) şi munţii se văd superb de o parte şi de cealaltă a văii (evident dacă nu este înnorat !). Acesta este primul traseu pe care l-am făcut la poalele Himalayei despre care am multe amintiri frumoase, ca despre orice lucru făcut pentru prima dată. O altă destinaţie interesantă este "sanctuarul" Annapurnei (tabăra de bază Annapurna sud) cunoscută ca ABC (Annapurna Base Camp) cu o panoramă impresionantă de vârfuri înalte; pentru drumul dus-întors sunt necesare 8-10 zile din Pokhara.

Punctul de plecare pentru aceste excursii este de regulă Pokhara (820 m altitudine), la circa 200 km vest de Kathmandu, capitala Nepalului. Este un oraş situat într-o vale fertilă, cu râuri bogate şi vegetaţie de tip subtropical, pe malul unui lac imens, Phewa Tal. De aici (sau mai bine din câteva puncte de belvedere pe dealurile din jur) se pot vedea cam toate vârfurile importante din masiv: Annapurna I (8.091 m), II, III, IV, Annapurna sud, Hiunchuli, Machhapuchhare, Lamjung Himal. Dacă cerul este suficient de senin spre vest apare şi Dhaulagiri (8.167 m) iar spre est Manaslu (8.156 m), Dakura, Himalchuli, Boudha.

_{Kagbeni, Mustang}

Excursia începe cu un drum cu autobuzul la 8 dimineaţa din Pokhara spre nord apoi spre vest pe valea lui Yamdi Khola. Şoseaua urcă şerpuind până în Naudanda la 1.440 m de unde unele vârfuri se văd deja mai bine iar Machhapuchhare, unul din cele mai frumoase vârfuri din Himalaya, începe să-şi dezvăluie profilul caracteristic de coadă de peşte (machha=peşte, puchhar=coadă). Autobuzul coboară apoi în partea cealaltă, spre valea lui Modi Khola, până în Naya Pul (1.070 m). Pentru cei 42 km până aici am făcut 2 ore, mai puţin decât fusesem "ameninţat" în Pokhara, dar în valoare absolută destul de mult !

Pentru a evita urcuşul până în Ghorepani - Poon Hill se poate merge mai departe cu maşina până în Baglung (970 m) pe malul vestic al râului Kali Gandaki. De aici până în Tatopani este cam o zi de mers, puţin de urcat, dar Poon Hill este principala ţintă în prima parte a drumeţiei. Răsăritul şi apusul de soare din acest punct de belvedere la peste 3.000 m merită efortul...

Naya Pul este o mică aglomerare de gherete pe marginea drumului unde poţi servi un ceai sau micul dejun. Aspectul general al locului nu m-a tentat însă în mod deosebit ! Mai degrabă mi-a atras atenţia indicatorul pe care scria "Way to Birethanti". Am coborât şi-am traversat un mic afluent al lui Modi Khola. După ce trece printre câteva case poteca începe să urce pe valea lui Modi Khola. Apar primele caravane de măgăruşi şi ponei care transportă combustibil (kerosen, nu însă din acela pentru avioane, e doar o coincidenţă de nume) şi marfă şi dau o nuanţă exotică drumului. Conducătorul caravanei, probabil măgăruşul cel mai isteţ (!) sau care cunoaşte drumul, este împodobit cu un coif colorat precum caii de la circ. În mai puţin de 30 minute apare un pod metalic. De partea cealaltă a râului este Birethanti (1.025 m), un sat mic cu case şi hanuri frumoase şi alei pavate cu dale de piatră (aşa cum se întâlneşte în mai toate satele de altfel). Aici este un punct de control al ACAP (Annapurna Conservation Area Project) unde am plătit taxa de acces de 1.000 rupii (aprox 15 $). Permisul de trekking (5 $ / săptămână) nu mai este necesar pentru această zonă (la fel ca pentru Langtang şi regiunea Everest) din primăvara lui 1999. Trebuie platită numai această taxă iar chitanţa bine păstrată pentru că pe traseu sunt mai multe puncte de control (se poate plăti şi în Kathmandu sau Pokhara înainte de plecare).

ACAP a conceput un cod de impact minim asupra mediului în care se menţionează următoarele:

• Evitaţi folosirea materialelor non-biodegradabile mai ales a sticlelor de apă (din plastic). Tabletele sau soluţia de iod pentru sterilizarea apei sunt disponibile în orice birou ACAP sau farmacie.
• Depozitaţi resturile în mod responsabil. Folosiţi locurile special amenajate de ACAP, luaţi bateriile uzate înapoi în ţara dvs, ardeţi toate deşeurile din hârtie, inclusiv hârtia de toaletă, mucurile de ţigară sau ambalajele ce nu contin plastic.
• Folosiţi toaletele amenajate. Dacă agenţia dvs de trekking vă pune la dispoziţie corturi-toaletă asiguraţi-vă de fiecare dată că la plecare groapa respectivă este bine acoperită. Încurajaţi porterii să folosească şi ei aceste facilităţi. Pe traseu aveţi grijă să vă situaţi la cel puţin 50 m de o sursă de apă (pentru nevoile fiziologice).
• Insistaţi să se folosească kerosenul pentru gătit şi încălzit. Asta este valabil şi pentru porteri. Evitaţi locurile de cazare unde se folosesc lemne şi faceţi duş numai acolo unde apa este încălzită în instalaţii solare.
• Nu distrugeţi şi nu colectaţi plante. Vânatul este interzis. Nu aveţi voie să luaţi cu dvs. obiecte religioase.
• Respectaţi obiceiurile locale, purtaţi haine decente, cereţi permisiunea înainte să fotografiaţi oameni, evitaţi manifestarea publică a afecţiunii, purtaţi-vă cuviincios în locurile religioase.
• Încurajaţi tinerii să fie mândri de moştenirea lor culturală.

Din Birethanti pleacă o potecă în sus pe valea lui Modi Khola spre Gandruk, sediul central al ACAP, unul din cele mai mari sate Gurung cu vedere splendidă spre munţi, unul din punctele de pe traseul către "sanctuar". Poate fi o destinaţie în sine dacă nu ai prea multe zile disponibile pentru o plimbare mai lungă.

Drumul pentru Jomsom continuă spre nord, printr-o pădure de bambus. Curând după ieşirea din sat o cascadă te invită la baie în apa rece de munte. Poteca merge în amonte pe valea lui Bhurungdi Khola, fără probleme de orientare. Coboară pentru un timp chiar în albia pârâului care însă nu trebuie traversat. Apoi urcă domol spre Sudame (1.340 m), Hille (1.495 m) şi Tikedungha (1.525 m). Până aici am făcut cam 3-4 ore şi Tikedungha e un loc plăcut de rămas peste noapte dar e prea devreme pentru asta. Aşa că am mâncat ceva de prânz (o supă de roşii cu pâine tibetană, adică un fel de gogoaşă prăjita în ulei, aici cel puţin, fiindcă am întâlnit mai multe variante a ceea ce ei numeau de fapt "pâine"), mi-am făcut un toiag de drum dintr-un băţ de bambus şi-am plecat mai departe, spre Ulleri (2.070 m).

În toate aceste sate găseşti "casă şi masă" ca în multe alte trasee turistice din Nepal aşa că nu e nevoie să cari cort, primus şi mâncare, lucru foarte avantajos, mai ales dacă eşti singur. Un supliment de carne uscată, biscuiţi, ciocolată mi-au fost de ajuns. Cazarea costă între 40 şi 110 rupii (un pat într-o cameră dublă în care stai singur dacă nu e sezon de vârf) iar mâncarea cam 400-500 rupii / zi, în total cam 8 $ / zi (asta se întâmpla la începutul anului 2000). Cel mai ieftin este să mănânci dhaal bhaat tharkari, mâncarea lor tradiţională, adică orez, supă de linte şi legume prăjite şi condimentate, pentru cei mai mulţi nepalezi singura mâncare accesibilă, de două ori pe zi, aproape toată viaţa ! Dacă bugetul este foarte restrâns poţi cheltui chiar mai puţin. Preţurile sunt unitare şi în general corecte (spre deosebire de restul ţării aici nu e cazul să negociezi !) aşa că nu e necesar să cauţi ceva mai ieftin, eventual calitatea poate să difere. Este meritul ACAP că a încurajat această politică, precum şi folosirea kerosenului drept combustibil alternativ în locul lemnului.

Ochii se desprind cu greu de câteva cascade splendide ale lui Modi Khola dar poteca te obligă să-l traversezi şi să-l laşi în urmă după care începe să urce abrupt pe o scară de piatră către Ulleri. În multe locuri poteca este astfel amenajată întrucât este folosită de oamenii din zonă de sute de ani. Este porţiunea cea mai grea în această primă zi, peste 3.700 trepte (cel puţin aşa scria în carte, n-am numărat eu !) care te obligă să urci în ritmul lor care poate nu se potriveşte cu al tău ! Panta, deşi abruptă, este terasată aşa că sunt multe case simple sau adăposturi pentru caravane din loc în loc. Frecvent, locuri de odihna ca nişte trepte mari din piatră, chautaara, pe care porterii îşi lasă povara şi mai respiră.

Porterii cară deseori poveri de 30-40 kg pentru turişti sau pentru aprovizionarea satelor de pe traseu. Unii sunt desculţi, cei mai mulţi în papuci iar cei mai "înstăriţi" în nişte tenişi verzi. Este cea mai populară meserie pe aceste dealuri, fiind de altfel singura modalitate de aprovizionare. De aceea mâncarea şi combustibilul sunt ceva mai scumpe, cu atât mai mult cu cât ajungi mai sus sau într-o zonă mai izolată. Cu câţiva ani în urmă chinezii intenţionau să construiască un drum din Baglung în sus, pe valea lui Kali Gandaki, către Tibet dar localnicii au spus ca nu doresc aşa ceva. Din fericire proiectul a fost abandonat, ar fi însemnat pierderea "locului de munca" pentru sute de porteri şi ar fi alterat frumuseţea sălbatică a văii.

Când am ajuns în Ulleri era ceaţă. Fiind destul de obosit după interminabilele trepte de piatră am ramas aici pentru noapte. Cât a mai fost lumină m-am plimbat prin sat, interesant ca aspect, cu case de piatră, aproape suspendate unele deasupra celorlalte, multe flori, alei înguste şi întunecate pavate cu dale mari de piatră. Până la următorul loc de popas, Banthanti, ar mai fi fost cam o oră de urcat dar din Ulleri se pot vedea foarte frumos două vârfuri, Annapurna sud (7.273 m) şi Hiunchuli (6.441 m). Fiind ceaţă însă n-am văzut mai nimic, evident, dar am sperat ca măcar a două zi să fie senin. Seara am stat la taclale şi la carţi cu Jeff, un american, şi "băieţii" lui (ghid şi porter) şi cu un alt grup cu care am cam mers, oarecum împreună, până-n Jomsom. Prima noapte la munte ! Cerul fiind acoperit n-a fost frig dar din păcate nici urmă de munţi sau stele... Dimineaţa satul arăta parcă altfel, mai colorat şi mai plin de viaţă. Cerul a fost puţin generos, dezvăluind cele două vârfuri, dar nu pentru mult timp.

După micul dejun... aceeaşi scară de piatră până în Banthanti (2.250 m), o aglomerare de câteva case şi hanuri de unde se vede puţin Machhapuchhare, destul de departe şi nu foarte clar. În continuare poteca merge printr-o pădure bogată de stejar şi rododendron (sunt circa 30 de specii de rododendron, majoritatea de dimensiuni arboricole, nu ca tufele pe care le ştiam eu de acasă). Câteva pârâuri mai înveselesc atmosfera, cerul fiind complet acoperit, dar e mai bine aşa căci prin pădure oricum nu se vede nimic şi urcuşul e mai plăcut pe răcoare. Curând apare Nangathanti (2.460 m), câteva "hoteluri" într-un luminiş în pădure. "Thanti" înseamnă casă de odihnă (dharamsala) în limba magar aşa că m-am conformat... pauză pentru o gustare căci până-n Ghorepani (2.775 m) nu este mai mult de o oră. În total cam 4-5 ore, o zi scurtă pe ansamblu (dar ca să fi urcat din prima zi până aici ar fi fost cam mult). Din Ghorepani sau Deorali (10-15 minute mai sus, 2.834 m) se poate urca pe Poon Hill (3.210 m) pentru apusul sau răsăritul de soare. Pentru mulţi turişti este o destinaţie în sine, nu doar un popas în drumul spre Jomsom.

_{Fang şi Annapurna I, Annapurna sud, Hiunchuli
(de la stânga la dreapta, vedere de pe Poon Hill)}

Toată după-masa a fost ceaţă. Am făcut o plimbare scurtă prin sat şi-n sus până-n Deorali dar şi acolo era la fel. Mai târziu chiar a plouat, a fost şi puţină grindină, aşa că mare parte a timpului rămas am petrecut-o înăuntru cu colegii de drum, Jeff şi un cuplu din Canada, la Lali Gurans Lodge. O sobă mică în sala de mese a încălzit puţin atmosfera, din pacate într-un mod neecologic, cu lemne adică ! Am plecat la culcare cu speranţa că măcar răsăritul să se desfăşoare în condiţii mai bune şi-ntr-adevar am avut noroc de o dimineaţă splendidă cu cer senin. La 4:30 eram deja în picioare şi pe la 5 urcam deja la lumina frontalelor. Destul de frig, noroc ca urcuşul abrupt ne-a încălzit. Siluete masive încep să se întrevadă pe fundalul întunecat şi pătat de stele al cerului, într-o linişte întreruptă doar de respiraţia noastră. Pe drum ne-am întâlnit cu diverse grupuleţe care urcau în linişte dinspre Deorali. La 5:45 eram sus, pe Poon Hill (3.210 m), un vârf plat, înierbat pe care e construită o mică platformă şi câteva bănci de lemn. Puţină lume, era încă întuneric şi destul de frig, brumă peste tot, dar încet-încet s-au strâns câteva zeci de oameni. În plin sezon pot să fie câteva sute bune de turişti aici sus !

Uşor către nord-vest apare silueta masivă a lui Dhaulagiri I (8.167 m) şi cascada de gheaţă omonimă care-l desparte de Tukuche (6.920 m). Spre vest masivul se continuă cu alte 5 vârfuri, Dhaulagiri II, III, IV, V, VI şi încă 3, Gurja Himal, Churen Himal, Putha Hiunchuli, fiecare de peste 7.000 m, despărţite de vârful principal prin valea lui Myangdi Khola. Valea lui Kali Gandaki desparte acest complex de cel al Annapurnei unde se pot vedea Nilgiri sud (6.839 m), creasta principală a Annapurnei cu Fang (7.647 m) şi Annapurna I (8.091 m) (vizibil într-un plan secund), Annapurna sud (7.273 m) şi Hiunchuli (6.441 m). Într-un plan mai îndepărtat, către nord-est, Machhapuchhare (6.997 m) cu silueta lui caracteristică dar din păcate cam departe. Spre est, dincolo de valea lui Marsyangdi Khola, se poate întrezări şi Manaslu (8.156 m). Acestea sunt vârfurile principale, despărţite de văile pline de ceaţă care adaugă un plus de farmec peisajului. O dată cu apariţia soarelui munţii se luminează şi crestele înzăpezite încep să strălucească în adevărata lor măreţie.

_{Primele raze de soare peste Dhaulagiri (de pe Poon Hill)}

Pe la 7 şi ceva am plecat deşi era atât de frumos acolo sus dar ştiam că urmează o zi lungă în care avem de coborât 2.000 m până în Tatopani, sarcină destul de dificilă pentru genunchi ! După micul dejun m-am despărţit de Jeff şi băieţii lui care au plecat către Gandruk (este o potecă prin pădure, una din puţinele despre care se spune că nu e indicat să o parcurgi singur; în toamna lui 1996 au avut loc mai multe incidente violente, e-adevărat destul de necaracteristice pentru Nepal, dar care probabil că trebuie luate în considerare !). Din Deorali aşezat pe o culme de deal (în traducere aproximativă înseamnă "pas", "şa"), poteca continuă în aval pe deasupra lui Ghar Khola până când întâlneşte valea lui Kali Gandaki. În Deorali este un prim post de control unde trebuie să te înregistrezi. Se spune că au fost turişti care au fost întorşi din drum de vreun poliţist mai zelos căci n-aveau toate ştampilele pe permisul de treking, dar nu ştiu dacă e adevărat.

_Dhaulagiri

Drumul coboară domol dar susţinut prin 3 sate mari: Chitre, Sikha, Ghara. În oricare din ele se poate rămâne pentru o gustare sau ceai cu menţiunea că dacă doreşti să mănânci ceva cald trebuie să aştepţi destul de mult dacă nu au ceva gata preparat (de obicei dhaal bhaat). Mai tot timpul se văd, printre copaci, munţii pe care i-am admirat ceva mai devreme... în dreapta creasta principală a Annapurnei, Fang, Annapurna sud care strălucesc puternic în soarele dimineţii iar către nord masivul Dhaulagiri care pare că se apropie încet-încet. Până pe la 10-11 dimineaţa cerul se acoperă suficient de mult ca să nu se mai vadă mare lucru aşa că este util să fii matinal. În afară de faptul că trebuie să mergi tot timpul în jos, ore în şir, drumul este plăcut. Vegetaţia este bogată, pantele dealurilor sunt terasate şi cultivate ceea ce ofera ochiului o multitudine de culori, un contrast foarte mare cu zona deşertică ce o să înceapă în doar câteva zile...

_{Annapurna sud (valea lui Ghar Khola)}

Din loc în loc poteca e distrusă de alunecări de teren dar nu sunt probleme de orientare. Mai degrabă prin sate poţi rătăci drumul, casele ridicându-se de o parte şi cealaltă a potecii înguste dar întotdeauna cineva binevoitor te trimite pe direcţia bună ! Ceva mai jos am văzut primii portocali, dovadă a faptului că aici este o climă blândă (chiar dacă este sfârşitul lui decembrie !). După o ultimă pantă mai abruptă apare în sfârşit Kali Gandaki. La confluenţa sa cu Ghar Khola (pe valea căruia am coborât până acum), în satul cu acelaşi nume, este un alt punct de control (şi următorul în Tatopani). Imediat, o punte suspendată, destul de lungă, peste Kali Gandaki.

_{Pe valea lui Ghar Khola}

După circa 30 minute am intrat în Tatopani (1.160 m) pe malul vestic al lui Kali Gandaki. Tot drumul până aici a fost cam 6-7 ore. Tatopani (tato=cald, pani=apa) îşi trage numele de la izvoarele termale de aici; chiar pe malul râului sunt amenajate două mici bazine în care te poţi reface după drumul lung. E ceva obişnuit pentru cei din Pokhara să vină aici pentru câteva zile de linişte (eventual prin Beni, evitând urcuşul până-n Ghorepani). Hanurile şi mâncarea sunt foarte bune. M-am oprit la Dhaulagiri Guest House atras de o gradină cu portocali. Am prins ultima cameră liberă (nu c-ar fi fost vreo problemă să găsesc un loc în altă parte), cu două paturi e-adevărat dar am stat singur. Am făcut un duş şi m-am conversat puţin cu un băiat care venea "din partea cealaltă", peste Thorung-La... foarte puţină zăpadă sus în trecătoare deşi este iarnă. Cu toate că e seara de anul nou şi anul 2000 bate la uşă n-am stat prea târziu. Am mâncat bine şi mi-am completat notiţele despre ziua în curs. În sala de mese este cald şi bine, muzică... dar oboseala şi-a spus cuvântul... am dormit aproape ne-ntors 9 ore.

1 ianuarie 2000... la 8 dimineaţa am plecat. Drumul continuă prin valea lui Kali Gandaki, cel mai adânc canion din lume după cum se spune. Dhaulagiri şi Annapurna, vârfuri de peste 8.000 m fiecare, sunt despărţite în linie dreaptă de mai puţin de 40 km iar albia râului este aproape 6.000 m mai jos ! Poteca începe să urce foarte domol prin câteva sate mici, Jhartare, Guite, printre portocali şi lămâi. După un mic afluent, Bhalu Khola, urmează un sat mai mare, Dana (1.400 m). Aici valea este mai largă şi pământul fertil. De mult nu se mai văd vârfuri înzăpezite căci sunt mascate de pereţii înalţi ai văii.

În următorul sătuc, Rupse Chhahara (1.550 m), drumul trece pe lângă o cascadă foarte frumoasă. O pauză de ceai la un mic han chiar la poalele cascadei, la soare... ce poate fi mai plăcut ? Pe o porţiune destul de mare poteca este distrusă de alunecări de teren şi deci impracticabilă aşa că am trecut pe malul estic al văii. Asta se poate face imediat după acest mic han pe un pod de lemn care se şi vede de-aici. Este însă şi un drum mai lung care urcă pe lângă cascadă. Astfel ai ocazia s-o vezi mai bine dar urci mai mult şi în cele din urmă tot trebuie să treci dincolo, ceva mai departe, pe un pod metalic. Pe malul celălalt poteca urcă pe marginea unei alunecări de teren, destul de abrupt, până-n Kopchepani unde un indicator ACAP anunţă intrarea în districtul Mustang. Este Mustangul inferior a cărui limită nordică este Kagbeni unde probabil voi fi peste vreo două zile (mai departe nu se poate căci pentru accesul în Mustangul superior este nevoie de un permis special, prea scump pentru buzunarul meu).

_{Pod peste Kali Gandaki}

De-aici sau din Dana pleacă o potecă pe valea lui Miristi Khola către Tabăra de Bază Annapurna Nord (4.130 m) folosită de expediţia franceză condusă de Maurice Herzog în 1950, expediţie care a cucerit acest vârf, primul de peste 8.000 m. Amănunte în cartea lui Herzog, "Annapurna", tradusă şi-n limba română.

Curând drumul trece înapoi pe malul vestic şi urmează Ghasa (2.080 m), un loc foarte primitor cu locuri de camping şi câteva hanuri mari în plin soare care te îmbie la odihnă. Ghasa este (aproximativ) limita sudică a budismului tibetan care predomină în aşezările din partea superioară a văii. Încep să apară steagurile de rugăciune (bucăţi de pânză colorată - alb, roşu, verde, albastru şi galben - pe care sunt imprimate rugăciuni, mantre, figuri de Buddha-şi), roţi de rugăciune montate în suporturi pe marginea drumului sau în kanis, mici arcade de piatră peste drum. De-aici încolo Kali Gandaki este numit şi Thak Khola iar oamenii, satele şi arhitectura lor, thakali.

Spre est, către malul celălalt se vede câte ceva din Annapurna, mai exact din Nilgiri căci aici am cam depăşit Annapurna I pe verticală (mă refer la latitudine). Până aici am făcut cam 5 ore dar n-a fost foarte obositor şi mi-am zis că se poate merge mai departe (deşi colegii de drum au rămas aici la soare, după cum am aflat mai târziu).

În ciuda informaţiilor contradictorii, până-n Lete, următorul sat, sunt cam două ore. Încet-încet apar coniferele. Poteca merge prin pădure, ceva mai sus de apă. Case răzleţe din loc în loc. Pe malul celălalt o uriaşă alunecare de teren de câteva sute de metri lungime, o adevarată rană pe faţa muntelui. Pe deasupra copacilor începe să devină vizibil Tukuche mai întâi şi apoi Dhaulagiri, din ce în ce mai aproape. Pentru a traversa Lete Khola poteca ajunge din nou la nivelul apei. Urmează ultima porţiune de urcuş pentru azi şi-am ajuns în Lete (2.470 m).

_{Nilgiri (vedere din Lete)}

Înconjurat de munţi înalţi ce par la o azvârlitură de băţ, într-o vale destul de largă, cu case rare împrejmuite cu garduri de piatră, relativ pustiu la ora aceasta, Lete are ceva fascinant... Nu prea se-aude nimic altceva în afara paşilor mei pe dalele de piatră ale drumului. Un post de control cu oameni amabili. N-au trecut mulţi turişti azi; de obicei cei care vin din Tatopani se opresc în Ghasa (şi apoi în Tukuche). Mie însă îmi place aici aşa că mă opresc pentru noapte (oricum am mers destul). Mai ales că nu se vede picior de turist ! E cea mai rece seară de până acum. M-am încălzit cu nişte ceai şi-am stat afară până s-a întunecat. Norii au fost generoşi, mi-au permis să văd apusul peste Nilgiri (de-aici se văd toate cele 3 vârfuri, nord, central şi sud) şi Annapurna. Târziu a mai apărut un cuplu ce venea de sus... şi cam ăştia am fost cu toţii, aproape pustiu faţă de zilele precedente. Aici am văzut prima dată un sistem original de încălzire, cu jar în găleţi de tablă sub masa înconjurată de un pled gros sub care-ţi bagi picioarele la căldurică. În camera însă este cam ca afară dar în sacul de dormit este mai bine ! Şi dacă Dhaulagiri veghează la capul tău, în geam, nu ai niciun motiv să nu dormi grozav !

_Caravana

Dimineaţa răsăritul peste Dhaulagiri şi Tukuche... Lumina puternică a soarelui face satul mult mai vesel şi mai colorat. Deci, la drum... Limita între Lete şi Kalopani (2.560 m) nu e foarte precisă, cele două sate continuându-se practic unul în celălalt. După Kalopani se trece din nou pe partea cealaltă a râului. Urmează Kokhetanti, câteva case "pierdute" în albia lui Kali Gandaki, în umbră la ora dimineţii. În continuare sunt 2 variante. Un mare pod suspendat te invită să-l traversezi ceea ce am şi făcut. Pe malul vestic sunt 2 sate interesante, Larjung şi Kobang de unde, dacă ai 1-2 zile la dispoziţie se poate urca până la cascada de gheaţă a lui Dhaulagiri... Dar de fapt n-am ajuns acolo... căci pe pod, gândindu-mă mai bine la drumul care era cam prin pădure, la Dhaulagiri care de acolo nu prea se vedea deşi scânteia în soare şi la măgăruşii care îşi continuau drumul prin albia lui Kali Gandaki... m-am întors şi-am continuat drumul pe aceeaşi parte. În această variantă Dhaulagiri se vede mai tot timpul, e-adevarăt cu pericolul de-a rămâne cu gâtul strâmb, muntele aflându-se în stânga faţă de direcţia de mers ! Mergând chiar la nivelul apei prin albia destul de largă şi plată ca-n palmă aici, plină de bolovani albi nu prea ai nici un punct de orientare. Ceva mai departe este o mică punte de lemn pe care poţi s-o treci cu vederea foarte uşor, noroc că măgăruşii cunosc drumul. Cu puţin curaj se poate trece şi prin apă dar, deşi nu e adâncă, e foarte iute şi în mod sigur faci o baie zdravănă, rece ca gheaţa !

_Dhaulagiri

Imediat după aceea, pe malul vestic, apare Tukuche, un sat la 2.590 m cu circa 660 locuitori şi arhitectura tipică thakali. Deşi poartă acest nume, vârful (Tukuche) aproape că nu se vede, în schimb în partea cealaltă se poate admira Nilgiri. Casele au acoperişul plat cu lemne de foc rânduite de jur-împrejur. Sunt câteva hanuri mari, primitoare, cu curţi interioare şi terase pe acoperiş unde poţi să zaci la soare şi să bei suc proaspăt de mere ! Până aici am făcut mai puţin de 4 ore, o zi destul de uşoară, cu drum aproape drept dar cu peisaje splendide.

_{Tukuche (Nilgiri în fundal)}

După Tukuche drumul începe să arate tot mai mult a deşert, numai pietre, mult praf, ciulini şi o iarbă pipernicită, vânt destul de puternic. În partea superioară a văii dimineaţa bate un vânt uşor dinspre nord iar către prânz unul destul de neplăcut dinspre sud care usucă totul în cale. Copacii, atâţi câţi sunt, sunt puternic înclinaţi către nord din cauza vântului, poate un motiv în plus să parcurgi valea de la sud la nord. Poteca e străjuită din loc în loc de pietre mani, mai mari sau mai mici, uneori formând adevărate ziduri (mai ales în apropierea satelor pe aceasta porţiune) pe care sunt sculptate (şi uneori colorate) rugăciuni, în special Om Mani Padme Hum, mantra sacră a budiştilor, într-o traducere aproximativă "închinare (plecăciune) celui (bijuteriei) (născut) din lotus", ceea ce se referă, evident, la Buddha.

_Marpha

Cu ceva ajutor din partea vântului, după câteva livezi de meri uscaţi ajung în Marpha (2.665 m), un sat adăpostit după o culme de deal care-l protejează cât de cât de vânt. Case din piatră şi lut, aşezate pe terase, una deasupra celeilalte, cu acoperiş plat (precipitaţiile fiind pe-aici extrem de reduse), străduţe înguste pavate cu piatră. Am avut destul timp să colind satul şi să vizitez şi gompa (mănăstire budistă), linia Nyigma-pa, renovată recent care contrastează prin culoarea albă şi mărime cu restul caselor. În sala de mese la Neeru Guest House, la adăpost de vântul puternic, este o caldură plăcută. Specialitatea casei, o delicioasă placintă cu mere şi suc proaspăt de mere. Zona Tukuche - Marpha est o patrie a merelor în ciuda aspectului deşertic, destul de dezolant. Probabil că primăvara copacii revin la viaţă, chiar dacă este relativ cald şi uscat (deocamdată), acum este totuşi iarnă ! Stă aici şi-un cuplu care a venit dinspre Manang; băiatul este puţin "tulburat" căci avusese rău de altitudine peste Thorung-La. Dintre munţi doar Nilgiri se mai vede, impresionant, pe malul celălalt al lui Kali Gandaki.

A doua zi am plecat către Jomsom care nu e prea departe, puteam să ajung încă din ziua precedentă dar e mult mai plăcut să stai în Marpha. După următorul sat, Shyang şi chorten-ele lui (mici monumente de piatră) este o vale mare către vest, cu pereţi abrupţi şi erodaţi de apă şi vânt, un afluent aproape secat al lui Kali Gandaki. Pământul uscat şi numeroasele poteci făcute de săteni m-au derutat puţin şi-am mers în sus pe această vale. Noroc că nu pentru mult timp căci mi s-a părut prea pustiu aşa că m-am mai uitat pe hartă şi mi-am dat seama că nu e direcţia bună. De fapt drumul către Jomsom doar traversează această vale urcând apoi o creastă mică după care totul se clarifică, se vede deja pista aerodromului. Jomsom (2.713 m) (mai corect Dzongsam, noul fort), este centrul administrativ al zonei dar nu e un loc foarte interesant. În afară de aerodrom (în fiecare dimineaţă sunt câteva curse Jomsom-Pokhara şi invers, ocazional alte destinaţii), o bază militară ( scrie la ghid că uneori poţi să vezi soldaţii antrenându-se la căţărat pe pereţii stâncoşi imediat deasupra aşezării), hanuri pentru toate gusturile şi buzunarele, acelaşi tip de case, 2 poduri mari peste Kali Gandaki şi... foarte mult praf şi vânt. Acesta de fapt este motivul principal pentru care turiştii preferă să rămână în Marpha sau, în partea de nord, în Kagbeni.

Ceva mai sus, pe malul celălalt este un mic sat, Thini, de unde porneşte o potecă spre munte care ajunge până la lacul Tilicho, ocolind vârful cu acelaşi nume, peste două trecători de peste 5.000 m şi care se termină pe partea cealaltă a muntelui, în Manang. Cred că sunt necesare 3-4 zile pentru asta şi e nevoie de cort şi mâncare pentru că nu mai sunt sate dar trebuie să fie superb !

_{Valea lui Kali Gandaki}

Pentru ultima dată trebuie traversat Kali Gandaki, către malul estic. După Jomsom valea devine mai largă iar râul se împarte în mai multe braţe. În afară de Dhaulagiri care rămâne în spate altceva nu prea se vede, doar pereţii văii. Drumul merge prin albia râului şi doar uneori ocoleşte puţin în sus pentru a evita trecerea prin apa rece; la umbră este îngheţată cam toată ziua. Vegetaţia este acum redusă la tufişuri uscate de mărăcini şi iarbă măruntă, iar dealurile de culoare galben-maro contrastează puternic cu cerul albastru fără urmă de nori. O combinaţie de deşert şi munte care începe să semene tot mai mult cu Mustangul superior şi Tibetul. Din când în când mai trece cineva într-un sens sau celălalt, uneori localnici călare, dar cea mai mare parte a timpului sunt singur. După un mic afluent din dreapta, Panda Khola şi o livadă uscată de meri urmează o creastă mică de care este suspendat un pod metalic; se văd ceva case dincolo. Doi copii cară lemne de foc (n-am idee de unde le aduc că nici urmă de copaci în afara de acei meri uscaţi) în coşuri pe care le duc pe cap, îmbrobodiţi din cap până-n picioare pentru a se apăra de vânt. Parcă sunt de pe altă planetă (poate Arrakis din Dune sau Tatooine din Star Wars). De aici de sus se vede deja Kagbeni deşi nu ştiam asta; oricum nu e nicio grabă. Aşa că fac un mic popas în Eklai Bhatti ("Hotelul Singuratic"), pentru o gustare. Peisajul este relativ monoton, albia uscată din unde apa nici nu se vede de la acest nivel, pereţii galbeni şi cerul dureros de albastru... dar mie mi se pare fascinant :-)

_{Chorten-e (Dhaulagiri în fundal)}

Din Eklai Bhatti porneşte o potecă direct spre Muktinath dar destinaţia mea de azi este Kagbeni (2.810 m). Este situat într-o mică oază de verdeaţă (verde în anotimpul cald probabil) la confluenţa lui Kali Gandaki cu Jhong (Dzong) Khola ce vine dinspre est (Muktinath). În nepaleză "beni" înseamnă confluenţă, loc de întâlnire a două ape, benefic din punct de vedere subtil şi sacru pentru hinduşi. Kagbeni pare un sat rupt de timp, dacă n-ar fi câteva fire aeriene de telefon (care vin dinspre Jomsom, singura dovadă de "civilizaţie"), ai putea crede că te afli în Evul mediu sau chiar mai devreme... Aleile satului sunt transformate uneori în adevărate tunele căci casele se extind pe deasupra lor, un adevărat labirint, mai mult sau mai puţin tot o protecţie împotriva vântului dar şi o dovadă a faptului că satul a fost gândit iniţial ca o fortăreaţă. Curţile caselor sunt delimitate de ziduri de piatră. Prin grajduri stau tolăniţi bivoli şi iaci care rumegă apatic. Sunt în total cam 70 de gospodării cu circa 400 locuitori (aşa scrie la carte). Electricitate nu există, poate în viitor. Deşi e util să ai un telefon pentru situaţii de urgenţă (există chiar şi-un radio la postul ACAP) şi poate un bec în cameră (deşi te descurci foarte bine şi cu o lumânare) o parte din farmecul locului se va pierde astfel...

_{Kagbeni, Mustang}

Ruinele unei cetăţi de pământ şi piatră amintesc de vremea când Mustangul era un regat puternic (începând din secolul XV) iar satul un avanpost important al acestuia. Kagbeni era un loc de seamă pe "Drumul sării", drum comercial care lega Mustangul (Tibetul) de Nepal pe valea lui Kali Gandaki. Gompa de-aici (Kag Chode Thupten Samphel Ling, asta în măsura în care se poate face transcrierea în alfabetul nostru !) este veche de peste 500 ani, fiind fondată de un învăţat din Tibet, Kunchen Sanam Singe. Aparţine liniei Sakya-pa, una din cele 4 linii iniţiatice principale în budismul tibetan. Vopsită în roşu, ca şi chorten-ele mari ce străjuiesc satul, este de departe clădirea cea mai impozantă, cum se întâmplă în toate satele de pe-aici.

Am hoinărit prin sat (ceea ce nu mi-a luat prea mult timp dat fiind dimensiunile) şi puţin în sus, pe terasele cultivate de deasupra satului. Spre est se vede de-aici Thorung-La şi cele două vârfuri înzăpezite care delimitează trecătoarea. Apusul de soare colorează cerul deasupra lui Dhaulagiri în nuanţe trandafirii care te îndeamnă la meditaţie... Seara, la Shangri-La Guest House (toate au nişte nume foarte interesante !), m-am întâlnit cu o parte din "colegii" de drum.

_{Thorungtse (vedere din Kagbeni)}

La extremitatea cealaltă a satului este un punct de control care limitează accesul în Mustangul superior (care costă 700 $ pentru 10 zile !). Zona este deschisă turiştilor doar din 1992 şi într-un fel e bine căci astfel impactul civilizaţiei este menţinut la minim. Aceşti bani sunt folosiţi pentru "conservarea" regiunii. Înspre nord poteca merge mai departe pe valea lui Kali Gandaki până-n Lo Manthang, un oraş enigmatic înconjurat de un zid puternic de piatră (ştiu asta din poze), cea mai importantă aşezare din Mustang. Spre vest este un drum ce duce înspre Dolpo, o altă regiune "Tibet-like" greu accesibilă financiar, la nord-vest de Dhaulagiri. Până s-ajung acolo mi-am propus măcar să citesc "The Snow Leopard" a lui Peter Matthiessen, o carte "clasică" recomandată în toate ghidurile (ceea ce am şi făcut după ce m-am întors în Kathmandu).

Kagbeni este punctul cel mai nordic al excursiei. A două zi urmează un urcuş de 1.000 m către Muktinath, spre est. Poteca ajunge încet-încet deasupra satului, în amonte pe valea lui Jhong Khola. Prima porţiune este mai abruptă până apare din dreapta poteca directă ce urcă dinspre Eklai Bhatti. Nu poţi să nu te opreşti şi să nu priveşti satul cu terasele cultivate, singura pată de culoare pe fundalul galben-maro al dealurilor. Soarele este în faţă aşa că Thorung-La nu se poate vedea prea clar dar valea lui Kali Gandaki se vede ca-n palmă, dominată de silueta masivă a lui Dhaulagiri care spre nord se continuă cu munţii Mustangului.

_Mustang

Primul sat întâlnit este Khingar (3.200 m). Pe drum, din când în când, chorten-e. Pământul şi firişoarele de apă sunt îngheţate, sunt totuşi peste 3.000 m chiar dacă este soare ! Urmează Jharkot (3.500 m) unde e timpul pentru o pauză mai lungă. Şi aici este o gompa veche de peste 500 ani (au şi câteva scripturi de aceeaşi vârstă, cel puţin aşa susţin ei, că sunt autentice)... tot Sakya-pa ca şi cea din Kagbeni. Aici se pot face şi poze înăuntru dar mai spectaculos este pe acoperiş... Dhaulagiri în toată măreţia lui, înspre nord munţii din Mustang, înspre est Thorung La şi vârfurile ce o străjuiesc, Thorungtse (Yakawa Kang, 6.482 m) la nord şi Khatung Kang (Yakgawa, 6.484 m) la sud care se continuă cu Muktinath Himal ce face legătura cu complexul Tilicho-Nilgiri... şi astfel se termină o panoramă incredibilă de munţi... Satul are în linii mari aceeaşi arhitectură ca şi Kagbeni, case îngrămădite unele în altele, alei înguste, labirintice, toate dominate de silueta masivă a mănăstirii. Pe partea cealaltă a văii se văd ruinele unei cetăţi de piatră, Dzong, vechea capitală a regiunii (valea Muktinath) şi alte două sate mici, Purang şi Khangur.

_Jharkot

Mai sunt doar 200 m diferenţă de altitudine până în Ranipauwa unde sunt situate hanurile. Muktinath, complexul propriu-zis de temple este un pic mai sus, la circa 3.800 m. Sunt atât temple hinduse cât şi budiste, într-o "grădină" uscată plină de steaguri de rugăciune colorate care flutură în adierea vântului. Locul este foarte favorabil din punct de vedere spiritual datorită combinaţiei fericite a celor 4 elemente: pământ, apă (lângă Vishnu Mandir sunt 108 guri prin care curge apa), foc (nişte emanaţii de gaze ce ard continuu în unul din temple care vin împreună cu un firicel de apă lăsând senzaţia că apa este cea care arde) şi aer. Am intrat într-o gompa, câteva statui cu Guru Rimpoche în mijloc, câteva thanka (picturi pe pânză) destul de ponosite, scripturi vechi, candele şi o bătrânică ce îngrijea locul... nimic foarte deosebit dar sunt mai importante energia şi atmosfera locului. Am învârtit tot şirul de roţi de rugăciune de afară, destul de lung de altfel. În afară de aceste temple nu prea ai ce să vezi aici. Eventual să tragi o fugă prin satele de dincolo de valea lui Jhong Khola dar n-am avut timp. Am şi urcat puţin, aşa de curiozitate. De-aici sunt cam 1.600 m de urcuş greu până în Thorung-La... poate altădată... Apusul de soare colorează vârful Thorungtse în nuanţe sângerii.

Din păcate a doua zi trebuie să mă întorc în Jomsom, sejurul s-a cam terminat. Drumul este acelaşi, prin Kagbeni sau mai scurt, direct prin Eklai Bhatti. Dar pe hartă am mai văzut o potecă ce ocoleşte până-n Lupra, traversând culmea ce desparte Jhong Khola de Panda Khola. E puţin mai greu decât drumul "turistic" pe care am venit, n-am întâlnit pe nimeni amator să meargă pe-acolo, ghizii urmează de obicei strict traseul înapoi să nu-şi streseze inutil clienţii ! Merită însă efortul pentru Dhaulagiri în special care se vede la fel de bine ca din Jharkot sau Muktinath (mă refer la altitudine) dar ceva mai de aproape.
Chiar din Ranipauwa porneşte o potecă bine delimitată care însă duce mai sus decât este cazul. Ar fi fost interesant de explorat dacă aveam mai mult timp la dispoziţie pentru că merge înspre Muktinath Himal destul de adânc. Ceea ce se vede sunt nişte păşuni înalte; am întâlnit un localnic ce urca agale cu un iac. Din semnele lui am dedus că nu prea aveam ce căuta pe-acolo, cel puţin nu pentru Lupra ! Aşa că am schimbat direcţia înspre aval (altfel, bănuiesc, ajungeam prea sus pe valea lui Panda Khola, dacă nu cumva în cu totul alta parte !)... De sus am văzut că se poate urca şi direct din Jharkot, e poate mai scurt dar ceva mai abrupt. De pe culmea dintre văi se vede superb spre Mustang, munţi de culoare galben-maro cu vârfurile uşor înzăpezite, profilate elegant pe cerul albastru. Coborâşul spre Panda Khola e un pic neplăcut căci e destul de abrupt pe o potecă prafuită şi uneori uşor expusă dar nu sunt probleme de orientare, căci merge direct în jos către Panda Khola. Am avut norocul să văd pe versantul opus nişte "capre salbatice" - ghilimelele arată că nu ştiu exact ce specie pentru că sunt mai multe şi sunt o raritate pe traseele turistice. Din păcate prea departe şi cu soarele în faţă aşa că nu le-am putut fotografia.

_Lupra

În cele din urmă am ajuns jos. Pe malul celălalt se vede foarte clar o potecă ce urcă destul de abrupt. Ştiind că satul este pe partea cealaltă am crezut că pe-acolo trebuie mers. Dar m-am chinuit degeaba pentru că poteca urcă prea mult şi devine tot mai neclara. Noroc că la un moment dat am văzut un cal care m-am gândit că nu poate să fie pe-acolo singur de capul lui. Satul e undeva mult mai jos faţă de unde eram eu şi cu greu am reuşit să cobor. Atunci am înţeles că trebuia să merg prin albia lui Panda Khola până în sat dar n-aveam de unde să ştiu că nu se vedea nicio potecă (trebuia doar să mă gândesc mai bine). În Lupra este o gompa veche Bon (Bon este religia veche de dinaintea budismului, asimilată în mare măsură de acesta; se mai practică prin zone izolate) pe care vroiam s-o văd dar din păcate era închisă. Oricum drumul a fost mai interesant decât să mă fi întors pe unde-am venit, chiar cu erorile aferente de orientare. Până la intersecţia cu valea lui Kali Gandaki am făcut cam o oră. Ca să mă răcoresc puţin mi-am băgat picioarele (la propriu) în Kali Gandaki. Este de-abia vremea prânzului şi nu mai e mult de mers, cam o oră jumate până-n Jomsom. Singurul inconvenient este vântul care acum îmi bate în faţă şi nu mi se pare deloc interesant.

În Jomsom m-am cazat (singurul client la hanul respectiv), am băut nişte ceai, mi-am confirmat zborul de a doua zi şi m-am plimbat deşi, cum am mai spus, nu prea e nimic interesant de văzut în afară de Nilgiri care domină valea şi oraşul. Dimineaţa, punctul de atracţie al zilei (al fiecărei zile de-aici aş putea spune), sosirea avionului. Nu se zboară decât dimineaţa devreme când vântul nu e aşa puternic dar se întâmplă uneori să nu vină toate cursele, asta nefiind o raritate în Nepal, la munte în special unde vremea este foarte schimbătoare. În cele din urmă, după o întârziere de aproape o oră, un zbor impresionant pe deasupra văii lui Kali Gandaki (doar 15 minute din păcate !) înapoi către Pokhara deşi în sens invers am făcut, mergând pe jos, fără grabă, 5 zile până-n Jomsom ! Dar e fain să revăd de sus locurile pe care le-am străbătut cu pasul. Oraşul pare mai străin acum, prea multă lume, prea cald, cerul acoperit... unde este acel albastru încântător din ultimele zile ? Diferenţa este foarte mare. O noapte în Pokhara şi-apoi 6 ore cu autobuzul până-n Kathmandu...

ianuarie 2000