Prima zi a lui Brumărel ne întâmpină cu o dimineaţă de poveste. Pe la 6:30 mă mobilizez să văd ce se întâmplă pe-afară. Este încă destul de-ntuneric dar purpuriul aprins al răsăritului mă convinge să ies din sacul de dormit. Ideal ar fi fost ca la ora asta să fiu pe la jumătatea drumului în sus, pentru a vedea răsăritul pe vârful Buda. Mă mulţumesc doar cu jumătate din drum oprindu-mă deseori să surprind cât mai mult din spectacolul măreţ ce se desfăşoară pe scena cerului, către răsărit. Straturile de nori prind viaţă într-o multitudine de nuanţe de galben, roşu, purpuriu şi violet, timp în care cerul parcurge o paletă impresionantă de variaţii de albastru.

Spre vest, o cu totul altă lumină. Un galben cald începe să îmbrace vârfurile înalte de deasupra mea, Buda şi Arpaşu Mic. Lumina prinde tot mai multă putere şi aştept cu bucurie şi emoţie ca primele raze să atingă locul în care mă aflu. M-aşteptam ca soarele să apară peste Moldoveanu dar se iveşte ceva mai la sud, prin zona Galbena-Scărişoara. Se ridică repede dar reuşesc să surprind câteva cadre cu razele exact deasupra conturului întunecat al muntelui. Registrul de culori se schimbă foarte repede. Odată ce soarele se înalţă deasupra orizontului, spectacolul matinal se încheie dar această oră petrecută aici sus, în linişte, merită tot efortul din ziua precedentă şi din cea care va urma...

Cobor înapoi la lac. E deja activitate pe lângă corturi. Nu ne grăbim. Aşteptăm ca soarele să ajungă şi-aici jos, să usuce bine corturile. Mâncăm, strângem tabăra şi puţin după ora 9:30 suntem gata de plecare. Faţă de noutăţile de care-am avut parte ieri, astăzi vom fi tot timpul pe poteci bine bătute, traseul de creastă (bandă roşie).

În cca 30 minute suntem sus, în şaua Vârtopului, între Arpaşu Mic (vest) şi Parul de Fier - Arpaşu Mare (est). Lacul a rămas în spate, către sud, sclipind vesel în lumina dimineţii, rugându-ne parcă să nu-l uităm. Dimpotrivă, ne dorim să-l revedem cât de curând ! Spre nord, marea căldare a Vârtopului ne invită şi ea să-i cunoaştem frumuseţile ascunse, un motiv în plus de a reveni în aceste locuri. Ne oprim câteva minute la monumentul Nerlinger, un punct de reper binecunoscut pe creasta Făgăraşului. Pe 30 iunie 1934 Richard Nerlinger şi Herta Ruzicka şi-au găsit aici sfârşitul; muntele a vrut să-i ţină aproape aşa cum, din păcate, o face uneori cu cei care-i străbat potecile. Nu ne-ntristăm dar trebuie să ştim că uneori muntele poate fi aspru cu noi.

Pornim către vest pe drumul de creastă (bandă roşie). În faţă se înalţă, impozant, Arpaşu Mic dar poteca îl ocoleşte pe faţa nordică. De multe ori am vrut să mă abat până pe vârf căci accesul e facil din acest punct dar niciodată n-am avut timpul necesar. De-abia în primăvara următoare (2017) am avut ocazia, împreună cu Moniq, să traversăm Arpaşu Mic de la refugiul din Fereastra Zmeilor încoace, către şaua Vârtopului (goo.gl/photos/aJtGtskbSBKZ1wy18).

În dreapta, mai jos de noi, se distinge poteca Fereastra Zmeilor - Podrăgel - Podragu (cruce albastră), o alternativă minunată la traseul de creastă. Un picior nordic scurt care se lasă din Arpaşu Mic face trecerea către căldarea următoare (Căldarea Pietroasă) iar vederea se deschide larg către vest cu o parte impresionantă a zonei centrale a Făgăraşului, Vânătarea lui Buteanu - Capra şi muchia Buteanu (mariusradu.ro/drumetie/carpati/fagaras-muchia-buteanu) iar în plan mai apropiat, muchia Albotei. Coborând, ne apropiem de Portiţa Arpaşului.

Zona de custură, numită poate pe nedrept "La trei paşi de moarte", nu e chiar de speriat, am străbătut-o în ambele sensuri de multe ori şi pe vreme bună şi pe ploaie. Când este ud sau vreme rea iar urcsacul greu, lanţurile sunt de folos. Când e uscat însă e o plăcere să străbaţi labirintul spectaculos de stânci, o porţiune alpină în adevăratul sens al cuvântului.

Cu atenţie şi oprindu-ne deseori să privim în stânga şi-n dreapta ajungem şi la Fereastra Zmeilor / Portiţa Arpaşului. Inevitabil, facem o pauză de poze, fereastra fiind unul din locurile cele mai fotogenice de pe creastă. Din vale (Fundu Caprei) vine poteca marcată cu triunghi galben, acces facil din şosea, din zona cabanei Capra. Creasta Arpăşel-Vârtopel care închide valea Fundu Caprei spre nord este acum undeva deasupra noastră, veghind din înălţime. Aproape, sub creastă, se află refugiul din Fereastra Zmeilor, cel nou având o capacitate de 16-20 de locuri; cel vechi, din tablă roşie, este dezafectat, a rămas doar un punct de reper vizibil din traseul de creastă.

Poteca traversează în coborâre şi-n urcare baza abruptă a peretelui care se lasă din înălţimile crestei Arpăşel-Vârtopel. Pe timp de iarnă este o traversare expusă care trebuie făcută mai sus decât poteca şi cât mai la baza peretelui pentru a micşora şansele de rupere a zăpezii. Valea Fundu Caprei şi creasta Arpăşel-Vârtopel au, din păcate, un renume nefericit pe vreme de iarnă. Multe accidente au avut loc în această zonă. Din păcate, a doua parcurgere de iarnă a crestei Arpăşelului de către Marius Aniţia, Igor Popovici, Ioan Silca şi Constantin Zamfir s-a soldat cu moartea celor 4 într-o avalanşă în februarie 1963. Martor stă Monumentul Alpiniştilor de lângă lacul Capra, chiar dacă tragica întâmplare n-a avut loc chiar acolo; şi nu e singura...

Apropiindu-ne de piciorul Capra ne aşteaptă un urcuş abrupt. Deasupra, silueta inconfundabilă a unui colţ de stâncă, Acul Revolver, marchează zona aproximativă de coborâre/urcare pe vreme de iarnă. În spate, spre nord, o despicătură adâncă separă creasta Arpăşelului de zona Capra-Buteanu. Noi însă urcăm agale şi curând ajungem sus. Privind înapoi, dincolo de valea Fundu Caprei, vedem ca-n palmă zona străbătută ieri după-masă de la Muşeteica până la Buda.

< || >

Panoramă de pe piciorul Capra; foloseşte butoanele :-)

O scurtă pauză şi câteva imagini pentru o panoramă apoi coborâm la lac.

Între timp cerul s-a acoperit destul de mult cu nori, nici vorbă de seninul din ziua precedentă aşa că nu-i de mirare că cei care urcă dinspre Bâlea sunt mai bine îmbrăcaţi. Câteva poze la lacul Capra; ar fi prins bine nişte soare şi cer albastru.

Pornim apoi spre şaua Capra unde ne întâmpină un vânt rece dar şi un spectacol vizual deosebit, ceţuri în căldarea Bâlei. Ieri n-am întâlnit absolut pe nimeni toată ziua, pe-aici însă "mişună" sute de oameni. Nu-i de mirare, şoseaua fiind atât de aproape. Deşi trebuie să urcăm pe Iezerul Caprei mai punem un polar subţire căci vântul care adie dinspre Bâlea e totuşi rece. Trecem şi de vârf admirând din mers căldarea Bâlei. De jos urcă miros de grătare şi alte "bunătăţi" precum şi muzica aferentă. Fiecare cu pasiunile lui :-)

În stânga noastră se aşterne căldăruşa Paltinului cu micile ei lacuri, de regulă neluate în seamă dat fiind vecinii mult mai impozanţi, Bâlea şi Capra-Căpriţa. Trecem de Fereastra Bâlei de unde mai porivim o dată în aval, către nord. În şaua largă a Paltinului facem o pauză să gustăm ceva de prânz. Un prânz tardiv căci e aproape ora 3, departe de agitaţia de la Bâlea. Cerul e înorat bine dar nu ne facem probleme deşi mai avem o bucată bună de creastă de parcurs. Ştim că n-o să plouă. Privind spre vest, mai ales cu puţinul zoom al obiectivului, Negoiu pare aproape... şi nici măcar nu trebuie s-ajungem acolo căci ne vom opri la poalele lui, la lacul Călţun.

Pornim mai departe. Ocolim prin stânga Turnul Paltinului, aşa cum ne conduce poteca şi traversăm de-a coasta o zonă sălbatică prin care drumul se strecoară şerpuit la înălţime deasupra căldării Paltinului. Se poate coborî în căldare (punct albastru) şi-n continuare până jos, la Piscu Negru de-a lungul pârâului Paltinul... sau către lacul Călţun (cruce albastră) ori în partea cealaltă a potecii spre tunel (intrarea dinspre Argeş). Noi însă rămânem pe traseul de creastă. Ajungem imediat pe feţele domoale, înierbate ale vârfului Lăiţa de unde, privind spre est, vedem ca-n palmă traseul din ziua precedentă. Vârful Lăiţa e-n afara potecii, rămâne în dreapta noastră.

Înainte de zona de custură ce precede vârful Lăiţel mai facem o pauză căci spectacolul naturii ne îndeamnă să privim cu atenţie... valurile de ceaţă care îmbracă văile către nord şi crestele însorite care se ridică deasupra lor. E chiar mai frumos decât la Bâlea şi ne bucurăm că muntele ne oferă astfel de privelişti. Ne rupem în cele din urmă de vraja locului, revenim în potecă şi după ce trecem de zona expusă, cu lanţuri, ne pregătim pentru ultimul urcuş al zilei, vârful Lăiţel. Ne facem curaj şi pornim încet în sus unde ne răsfăţăm cu o nouă pauză. De-aici nimic nu se mai suprapune în faţa noastră până către zona Lespezi-Călţun-Negoiu care domină aici muntele şi pare că închide orizontul. Linii subţiri de zăpadă brăzdează feţele nordice, ferite de soare. Straturile de ceaţă se subţiază treptat pe măsură ce înaintează către sud de-a lungul văilor şi par că nu au putere să treacă dincolo de creastă. Către sud în schimb nici fir de nori...

Multă lume urcă de la lac întorcându-se către Bâlea. Puţini, printre care şi noi, coborâm către ochiul de apă adăpostit de pereţii masivi ai muntelui. În cca 30 de minute suntem jos. În refugiu sunt ocupate câteva locuri dar preferăm să cautăm un loc de cort. Cele bune sunt deja ocupate dar găsim şi pentru noi două platforme ceva mai jos de vechiul refugiu, tocmai bune, puţin mai izolat. Întindem corturile şi ne grăbim să ne primenim puţin în apa rece a pârâului emergent din lac ca să profităm de ultimele raze de soare.

Încet-încet norii se subţiază, cum se întâmplă de obicei către seară şi se colorează în nuanţe roşiatice pe măsură ce soarele coboară dincolo de munte. Către ora 8 când lumina e deja destul de palidă suntem cu masa în toi între cele două corturi. Încă o zi minunată în inima muntelui. Încercăm să nu ne gândim că mâine va trebui să revenim totuşi acasă şi ne bucurăm de seara liniştită şi răcoroasă de care avem parte.

Mai multe imagini: goo.gl/photos/tSHa6Eu6FVqycVAR6