Munţii Făgăraşului, prin întinderea lor şi diversitatea peisajului alpin, oferă variante nenumărate de trasee în orice anotimp. Probabil că nu-ţi ajunge o viaţă de om să baţi cu pasul toate potecile făcute de oameni sau de animale. Privind pe hartă creasta care se întinde de la est la vest pe mai bine de 70 km în linie dreaptă, picioarele lungi şi domoale care se lasă spre sud zeci de km şi picioarele nordice, scurte şi sălbatice, mintea construieşte tot felul de combinaţii de drumeţii peste văi şi creste, prin păduri şi prin golul alpin, pe lângă lacurile din căldările glaciare.

Şoseaua Transfăgărăşan asigură un acces facil în inima muntelui ajungând la peste 2.000 m altitudine şi posibilitatea unor circuite de câteva zile cu acces şi retragere facile în caz de vreme rea. De mulţi ani aveam în plan o astfel de drumeţie de câteva zile cu cortul de la Piscu Negru urcând către Muşeteica-Buda şi-apoi pe creasta principală până la Călţun-Negoiu, revenind în punctul de plecare pe valea Călţunului. Prima tentativă a fost în august 2006. Pe vremea aceea nu beneficiam de internet facil şi prognoze meteo detaliate aşa că plecam în concediu fără să ştim foarte exact cum va fi vremea :-) Atunci soarele a fost iniţial de partea noastră dar în zona Muşeteica-Râiosu ceaţa ne-a luat în primire şi ne-a forţat să coborâm în căldarea Râiosu unde am campat. De-abia a doua zi am ajuns la lacul Buda, loc minunat de stat cu cortul de care nu ne-am despărţit aşa uşor. A treia zi, pe creastă, o ploaie zdravănă care nu părea că se mai sfârşeşte, ne-a făcut să coborâm de la Capra, uzi leoarcă, şi să ne retragem pe şosea mai la vale (photos.app.goo.gl/qp2FeFGoHrdCpkQr5).

Au trecut ani de-atunci, alţi munţi au dorit să ne cunoaştem, alte planuri au căpătat prioritate în Făgăraş, inclusiv parcurgerea întregii creste de la Turnu Roşu la Plaiul Foii, când vremea a ţinut cu noi, în vara lui 2011 (Munţii Făgăraş de la vest la est) dar n-am uitat de micul circuit de la Piscu Negru rămas "neîmplinit". Totul s-a potrivit în toamna lui 2016 când, împreună cu Moniq, Puiu şi Cristi, ne-am propus două nopţi cu cortul la cumpăna dintre Răpciune şi Brumărel (ce frumos sună... ce păcat că nu se folosesc în mod uzual).

Plecăm pe la 6 dimineaţa din Bucureşti şi puţin înainte de ora 8 admirăm ceţurile de dincolo de lacul Vidraru. În spatele lor însă se ghiceşte galbenul de toamnă al culmilor din depărtare. Ştim că vremea va fi bună, ceaţa de-aici e doar fotogenică şi nu ne sperie. Ne înfiorăm de aerul răcoros al dimineţii şi pornim mai departe. Puţin după ora 9 suntem pe şosea, cu rucsacii în spate. Trebuie să mergem cca 1 km pe asfalt din parcarea de la Piscu Negru până la intrarea în pădure, pe poteca marcată cu cruce albastră care merge spre Piscu Negru - Jorzea.

Luăm apă de jos, nu-mi amintesc ce izvoare întâlnim în drum deşi ştiu că trecem pe lângă o stână dar e mai sigur aşa. Rucsacii nu sunt tocmai uşori şi poteca urcă susţinut, în serpentine. Traversăm două pâraie aşa că apă se găseşte :-) Ajungem la stână în cca 1 oră. Nu se vede activitate dar nici nu intrăm căci o căţea stă chiar în pridvor şi latră de zor la noi. Ne uităm după marcaj căci de-aici în sus zona e mai puţin umblată. Urcăm pe lângă liziera pădurii, în plin soare de-acum, printre smocurile mari de iarbă, un adevărat labirint de poteci făcute de animale. Undeva, sus, se vede un stâlp de marcaj. Cred că în 2006 am urcat chiar pe potecă până pe vârful Piscu Negru. Asta înseamnă însă un ocol măricel către sud aşa că încercăm să găsim un drum mai avantajos direct către şaua Piscu Negru, aflată mai la nord pe piciorul pe care oricum trebuie să mergem către Muşeteica. Suntem într-o mare căldare şi practic putem să urcăm pe unde dorim dar aproape toată faţa muntelui e acoperită de tufe mărunte de ienupăr care îngreunează puţin urcuşul. Ne abatem uşor stânga faţă de direcţia vârfului (Piscu Negru), traversăm vreo două viroage şi căutăm să ne folosim de urmele făcute de animale, mergând în diagonală în sus.

După cca 2 ore de mers facem o scurtă pauză şi privim roată în jur. Din locul în care ne aflăm ce este interesant este în direcţia vest, dincolo de valea prin care, deja departe şi invizibilă pentru noi, şerpuieşte şoseaua. Vârful Lespezi lasă spre sud-est (în direcţia din care privim) un picior scurt şi puternic pe care se poate urca de la Piscu Negru (punct roşu). Spre sud se continuă cu un picior lung, Podeanu-Florea, dincolo de care se poate traversa în Căldarea Berbecilor, cu acces către Negoiu (goo.gl/photos/r9pbWqei2Tt88DiTA). La nord de Lespezi, căldarea minunată ce adăposteşte lacul şi refugiul Călţun (unde sperăm că vom fi mâine seară) şi spre nord-est piramida masivă a vârfului Lăiţel. Negoiu este discret deocamdată, mascat parţial de silueta impunătoare a vârfului Lespezi; nu suntem suficient de sus. Vedem însă bine vârful La Podeiu, dincolo de Strunga Ciobanului.

Marcajul cruce albastră a rămas mult în urmă; noi continuăm, agale, să urcăm către şaua Piscu Negru. Sub noi se întinde, largă, valea pârâului Lipitoarea Ursului. Ajungem curând sus. 2.125 m. Am făcut până aici puţin peste 3 ore. Panta a fost serioasă aşa că suntem uzi leoarcă, motiv numai bun să facem o pauză la soare. Verific GPS-ul telefonului meu dar ne localizează undeva pe şosea :-) Probabil c-ar fi dorit să rămână la odihnă, în maşină. Telefonul lui Cristi, în schimb, ne spune că suntem pe piciorul Piscu Negru - Muşeteica pe aplicaţia de la Munţii noştri (play.google.com/store/apps/details?id=com.mountains). Nu c-am avea nevoie de GPS într-o astfel de zi fără niciun nor pe cer, doar aşa, ca fapt divers.

În dreapta (est) faţă de piciorul pe care suntem, o căldare interesantă şi-apoi un alt picior paralel care coboară tot către sud, Muşeteica-Robiţa. Pare interesant de explorat dar rămâne pe altă dată. Fiind mai sus şi puţin mai la nord comparativ cu pauza precedentă, Negoiu se distinge mai bine, încadrat de cele două strungi, a Dracului şi a Ciobanului. Forţându-ne puţin ochii vedem şi un mic punct verde, refugiul nou de la Călţun şi poteca ce coboară în vale, mai clar desenată în zona de jnepeniş încadrată de pâraiele Călţun şi Paltinul. Privind contre-jour spre Piscu Negru cădem de acord că a fost o idee bună să urcăm direct în şa, am scurtat cel puţin o oră de mers. Poteca (cruce albastră) ne-ar fi dus spre sud (Jorzea) şi-apoi în valea pârâului Buda.

Ne uscăm la soare şi ronţăim ceva dulce apoi continuăm să urcăm către nord. Urcuşul e mai domol acum iar peisajul tot mai încântător. Departe, către vest, apare Ciortea. Spre sud-vest privirea cuprinde totul până la valea Oltului şi Cozia. De-abia aşteptăm să vedem şi creasta Făgăraşului către est dar mai avem de aşteptat; culmea Muşeteica-Robiţa ne blochează deocamdată vederea. Dincolo de Muşeteica însă, spre nord, apar Buda şi Arpaşu Mic.

< || >

Panoramă de pe Mesteacănu; foloseşte butoanele :-)

În cca 45 de minute ajungem pe un vârf intermediar, Mesteacănu, şi aproape rămânem fără glas, motiv pentru care las jos rucsacul şi fac o panoramă ce prinde totul de la Lespezi-Călţun-Negoiu (cu puţin din Ciortea mai în spate) până la Muşeteica-Robiţa. Tot ce e desenat pe hartă se întinde în faţa noastră, creasta principală cu toate vârfurile, şeile, văile şi culmile care le separă, inclusiv serpentinele Transfăgărăşanului care urcă spre tunel.

Continuăm uşor dreapta (est) către Muşeteica. Mai avem de urcat cca 200 m până pe cel mai înalt vârf pe ziua de azi. Culmea, domoală şi-nierbată, e accidentată din loc în loc de colţuri de piatră. Mergem însă ca iarna, pe creasta matematică, nu din motive tehnice ci ca să avem o vizibilitate maximă în ambele părţi. Pe alocuri, în stânga, culmea se lasă abrupt spre valea Fundu Caprei care se deschide privirii în toată măreţia ei, închisă către nord de bijuteria numită creasta Arpăşel-Vârtopel. În cca o oră suntem pe Muşeteica, 2.448 m. Acum nimic nu ne mai stă în faţă :-) Vedem tot Făgăraşul de la Negoiu la Moldoveanu şi chiar dincolo de cele două cele mai înalte vârfuri ale muntelui. Creasta se desenează în toată măreţia ei, cu detalii pe care doar harta ni le readuce în memorie. O zi superbă de toamnă !

Am făcut cca 5 ore de la maşină (cu pauzele de rigoare), este ora prânzului aşa că o pauză de masă este bine-venită, evident, după pozele de rigoare. De grup :-) Nici nu puteam avea un loc mai bun pentru o gustare de prânz, între pământ şi cerul albastru, în inima Făgăraşului ! Dar călătorului îi stă bine cu drumul. Urmează porţiunea "alpină" a zilei. Dacă drumul până aici a fost relativ domul şi prietenos, creasta Muşeteica-Râiosu-Buda este o altă poveste. Începem cu o coborâre abruptă pentru care căutăm faţa vestică a crestei, ceva mai puţin accidentată. Beţele sunt de mare ajutor pentru echilibru ţinând cont de rucsacul mare din spate. Fiind uscat însă nu e nicio problemă. Îmi amintesc de primul meu contact cu bucata asta de creastă, pe zăpadă, într-o primăvară acum mulţi ani şi cu nişte bocanci de mai mare mila !

Deşi atenţi în primul rând unde punem piciorul nu putem să nu privim spre est către zona pe care de-abia acum, de când am ajuns pe Muşeteica, putem să o admirăm în voie... Arpaşu Mare, Tărâţa, Corabia, Ucea Mare, Ucişoara, Viştea-Moldoveanu. Privind spre Moldoveanu ne-amintim de drumeţia de-acum câteva săptămâni pe valea Rea (goo.gl/photos/jUKtsJjR967QMqFz8). În partea cealaltă, către vest, serpentinele şoselei par aproape, mai-mai să le atingi cu mâna. De altfel căldarea Fundu Caprei nici nu e chiar aşa departe sub noi, cu puţină atenţie se pot găsi variante de coborâre pe feţele de iarbă şi viroagele făcute de torente.

Sunt câteva zone accidentate pe care le ocolim puţin prin stânga, abătându-ne pe feţele de iarbă. În dreapta (est) peretele de sub noi e mult mai sălbatic, friabil şi inaccesibil. O şa adâncă desparte Muşeteica de Râiosu aşa că ce-am coborât urcăm la loc... de fapt vreo 50 m mai puţin. În cca 30 minute suntem pe Râiosu, de fapt Râiosu II din care spre est se lasă o creastă către Râiosu I şi mai departe un picior scurt care se pierde în valea Buda. În 2006, învăluiţi în ceaţă în zona asta, cred că pe-aici am coborât către căldarea din dreapta (est) şi bine am făcut pentru că porţiunea care urmează nu prea e de străbătut pe vreme proastă.

Cu mulţi ani în urmă, într-o primăvară, împreună cu Mihai, coborând de pe Muşeteica spre căldarea Fundu Caprei, am stat mult timp în zona asta de creastă aşteptând să se mai răcorească întrucât avalanşe cădeau din sfert în sfert de oră pe faţa bătută de soare ! Valea Fundu Caprei are, din păcate, un renume trist, fiind martora multor accidente de iarnă. Acum însă ne bucurăm de soarele de toamnă şi continuăm drumul către Buda.

Pe alocuri creasta nu poate fi evitată fiind foarte abruptă pe ambele feţe. În alte locuri ne strecurăm prin pasaje mai înguste, frecându-ne cu bagajul de stânci aşa că nu-i de mirare că salteluţa lui Puiu îşi ia la revedere... Din fericire se opreşte la câteva zeci de metri sub noi într-un loc mai accesibil aşa că o recuperăm. După cca 45 de minute după vârful Râiosu şi încă un vârf intermediar fără nume, ajungem într-o şa mai domoală de unde avem de urcat ultima porţiune de creastă spre Buda. Depăşim o zonă mai accidentată cu aspect de custură şi în cca 30 de minute suntem sus.

Vârful Buda, 2.430 m. Ceva mai jos decât Muşeteica dar mai aproape de creasta principală aşa că alte detalii se lasă descoperite. Vârful Capra şi Creasta Arpăşel-Vârtopel par aproape, aproape să le atingi cu mâna. Chiar în faţă, spre nord, Arpaşu Mic se înalţă maiestuos dincolo de o mare ruptură de pantă, Spintecătura Budei, nici vorbă de explorat cu rucsaci mari şi fără coardă ! Departe, spre vest, Negoiu este acum doar o siluetă îndepărtată greu de distins fiind contre-jour dar spre est creasta este frumos desenată şi luminată de soarele dup-amiezii.

E aproape ora 5 şi lenevim puţin la soare. Nu prea ne îndemnăm să coborâm la locul de campare unde deja e umbră. E sfârşit de septembrie, aproape toamnă, zile mai scurte, seri mai răcoroase. Ne bucurăm încă de căldura soarelui mai ales că niciunul din noi n-a fost aici până acum. Spre deosebire de ruptura de pantă care separă Buda de Arpaşu Mic, varianta noastră de coborâre pare foarte prietenoasă. Piciorul care se lasă din Buda spre est poate fi coborât chiar cu rucsacii noştri mai mari. Restul rămâne de explorat altă dată.

În mai puţin de 30 de minute ajungem la lac (Buda) şi ne întindem corturile. Să fi fost încă soare ar fi fost minunat dar nu le putem avea pe toate... Ne spălăm sumar la coada lacului, în pârâul care se aruncă zgomotos la vale şi ne pregătim de "festinul" de seară. După ora 8 întunericul se aşterne încet peste munte aşa că pe la 8:30 pot deja încerca să fac câteva poze de noapte.

Calea Lactee se întinde deasupra noastră arcuindu-se peste piciorul pe care am coborât ceva mai devreme. Fac doar câteva încercări iar către ora 9 suntem cu toţii în corturi. E deja întuneric, departe de luminile civilizaţiei care nu pătrund în căldarea adăpostită de munte pe trei laturi. Puţină muzică în căşti, "filmul" zilei în gând, rememorând locurile bătute cu piciorul şi somnul vine pe nesimţite...

Mai multe imagini: goo.gl/photos/urZXUFy3CGfufT6K6