Traseul descris de Nicolae Anghelide în Almanahul Turistic din 1968 este una din multele comori "ascunse" din Piatra Craiului, traseu cunoscut şi apreciat de pasionaţii de drumeţii în abruptul calcaros al masivului. Fără să fie un traseu de sine-stătător, el asigură o legătură rapidă între baza muntelui şi Brâul de Mijloc, util atât pentru accesul rapid în zona de abrupt, cât şi pentru retragere în caz de nevoie.

Nicolae Anghelide (1935-1975), sursa foto Petre Suciu

Astfel, traseul poate fi parcurs în condiţii (relativ) bune atât în urcare cât şi (cu mult mai multă atenţie) în coborâre. Din păcate însă, de-a lungul anilor, hăţaşul s-a mai degradat şi chiar dacă parcursul lui este clar (cel puţin pentru cine l-a mai străbătut), zonele de grohotiş şi pământ instabil trebuie parcurse cu multă atenţie, mai ales la coborâre şi mai ales pe ploaie (care, poate, te determină să te retragi rapid din Brâul de Mijloc). Torentele se formează foarte uşor pe viroagele înguste şi mătură totul în cale, mărturie stând grohotişul care se acumulează tot mai mult în aval, de la an la an.

Există, pe alocuri, un marcaj neoficial cu cruce roşie (cum este şi crucea verde de pe Brâul de Mijloc) însă cel mai bine este să parcurgi traseul pentru început împreună cu cineva care îl cunoaşte.

[ Imaginile care urmează sunt din ani diferiţi, de unde diferenţele între imagini şi, mai ales, personaje :-) ]

Piatra Craiului, vedere de la Plaiul Foii; zona marcată, mărită în imaginea următoare, cu vârful La Om în extremitatea dreaptă, conţine zona de abrupt care ne interesează. O după-amiază senină este ideală pentru a scruta faţa vestică a masivului, luminată de soarele ce se pregăteşte să apună. Cu un teleobiectiv sau un binoclu bun poţi distinge detalii interesante în măsura în care cunoşti cât de cât configuraţia terenului la faţa locului.

Luna în apropierea triunghiului de verdeaţă de la baza vârfului La Om; în chenar se ghiceşte diagonala ascendentă a traseului Anghelide, în detaliu în imaginea următoare.

Câteva detalii din imaginea precedentă; hăţaşul descris de Anghelide urcă din zona Porţii Mari, având ca punct de reper baza peretelui galben (asemănător cu Marea Gălbinare din Călineţ) până către Degetul lui Anghelide (Degetul Şpirlei, cf. V.Ionescu şi D.Ionescu, România Pitorească), schimbându-şi direcţia cu aproape 90 grade după ieşirea din canion, urcând în final către Brâul de Mijloc.

Parcursul (aprox) de la Plaiul Foii către zona de abrupt a traseului Anghelide (punctat cu galben !).

Drumeţia începe de la Plaiul Foii urmând în amonte Bârsa Tămaşului pe drumul turistic către Şpirla. După cca 1 km lăsăm în dreapta Plaiul Mare cu bandă albastră pentru masivul Păpuşa prin valea Dîmboviţei, triunghi roşu spre satul Podu Dâmboviţei şi triunghi albastru spre Şaua Funduri (E.Cristea). Banda roşie continuă spre Şpirla (Zaplaz, Lanţuri, La Om) pe un vechi drum forestier plin acum de grohotiş alb cărat de ape. Pentru traseul Anghelide se desprinde un drumeag nemarcat pe firul văii Vlăduşca, imediat după izvorul cu apă bună din stânga. Apă se găseşte şi mai sus, în grohotişul văii Vlăduşca dar, pentru mai multă siguranţă, se poate lua de aici.

Orientându-ne, aproximativ, după pata galbenă vizibilă pe peretele vertical, la limita superioară a pădurii, înaintăm în amonte pe firul apei. Ciobanii mai folosesc şi ei poteca aşa că e bine bătută. Ceva mai adânc în pădure (cca. 20 minute de mers), un foişor de observaţie, încă în picioare, ne arată că suntem pe drumul cel bun.

La foişor traversăm apa; drumeagul se abate către dreapta. "Râul" de grohotiş format de torenţi în ultimii ani a distrus treptat malurile largi, pline de verdeaţă.

Pata galbenă rămâne ca reper pe alocuri, acolo unde vegetaţia ne permite să vedem mai sus de zona de pădure. Poteca urmează cursul sinuos al firului de apă; există câteva momâi pentru orientare. Pe alocuri apa e absentă, ascunsă de calcar. În principiu ne abatem aproape continuu către dreapta, când pe firul apei, când prin culoare umbroase de vegetaţie.

După cca. 1 oră de la izvorul din poteca turistică (cca. 30 minute de la foişor) ajungem la izvorul din grohotiş, ultima sursă de apă pe traseu. Uneori e "semnalizat" cu o cană sau un pet de plastic sau un simplu băţ, alteori nu aşa că dacă ne bazăm să luăm apă de-aici trebuie să fim atenţi la malul stâng.

5-10 minute după ce trecem de izvor ajungem într-un luminiş care se continuă în faţă cu un vâlcel abrupt, plin cu grohotiş cărat de ape; noi ne abatem către stânga, prin pădure, pe firul altui torent (ghidându-ne, evident, după pata galbenă de deasupra pădurii).

Valea torentului care se adânceşte de la an la an ne conduce în amonte prin pădure într-un urcuş susţinut.

Ţinând mereu stânga intrăm pe o potecuţă abruptă pentru a evita porţiunea superioară a unui vâlcel cu firul plin de un grohotiş instabil; în amonte el se termină chiar în şaua Porţii Mari dar urcuşul direct este greu şi periculos datorită pietrelor instabile.

Urmând potecuţa în zig-zag-uri scurte printre copaci ieşim repede într-o "poieniţă" la baza marilor pereţi. Am făcut cca 40 minute de la izvorul din grohotiş şi e un loc bun de popas.

Din poieniţă, dintr-un unghi favorabil, se poate ghici traseul hăţaşului până în zona canionului, aici imediat "sub" triunghiul de verdeaţă de sub vârful La Om (întrucât de obicei ajungem aici în orele dimineţii, cu soarele în faţă, dincolo de creastă, e greu de surprins o imagine bună).

Plecând din poieniţă, după o scurtă traversare pe sub marele perete din stânga, ne angajăm în urcuşul către Poarta Mare, abrupt, peste un grohotiş instabil care curge permanent în aval. Privind în jos ne dăm uşor seama de ce acest ocol a fost mai indicat decât urcuşul direct pe firul vâlcelului.

În spate, printre brazi se poate ghici poieniţa din care am pornit.

Poarta Mare. O momâie mare ne asigură că suntem unde trebuie :-) Un loc minunat, o mică şa de verdeaţă între pereţi aproape verticali.

Urmează un coborâş la fel de abrupt dar cu mai multă verdeaţă.

Poarta Mare, vedere înapoi.

Poteca se strecoară printre bolovani mai mult sau mai puţin stabili, pe la baza unor mari pereţi. Direcţia generală este către sud şi în sus pe un hăţaş greu de pierdut chiar dacă, pe alocuri, sunt câteva locuri unde eşti tentat să explorezi în stânga şi-n dreapta. Cu puţină atenţie îţi dai seama că nu sunt alte variante pentru a înainta.

În spate, Poarta Mare.

Poteca se degradează de la an la an aşa că porţiunile alunecoase şi instabile sunt tot mai lungi. Pământul e spălat cu uşurinţă de apă şi nu peste tot e suficientă vegetaţia care să-l ţină pe loc. Mai ales la coborâre trebuie multă atenţie, mai ales dacă este şi puţin ud.

Beţele sunt de mare ajutor, stratul subţire de pământ frământat de căderile de pietre fiind foarte instabil.

În cca 1 oră de la poieniţa de sub perete ajungem în zona cea mai fotogenică a traseului, Degetul lui Anghelide (Turnul de la Poartă, E.Cristea), un turn impresionant de calcar a cărui bază este un punct spectaculos de belvedere. Într-un articol despre traseul Anghelide din România Pitorească (din vremurile bune :-)), V.Ionescu şi D.Ionescu propun numele de Degetul Şpirlei dar cred că acest nume s-a impus mai puţin.

Deasupra capetelor noastre, punctul de confluenţă dintre Bârsa Tămaşului şi Bârsa Groşetului, cabana Plaiul Foii (prin amabilitatea lui Paul :-)).

Moniq şi Paul (2011)

Lăsând în dreapta Degetul lui Anghelide (pe care-l vom admira imediat din partea cealaltă) înaintăm către intrarea în canion.

O scurtă traversare expusă unde e bine să nu ai rău de înălţime :-)

Înşiraţi pe potecuţa spre intrarea în canion.

Degetul se înalţă în dreapta noastră ca un turn vertical de calcar, caracteristic pentru Piatra Craiului.

Paul, fascinat de peisaj, ca oricine care ajunge aici pentru prima oară... şi nu numai...

O imagine veche cu subsemnatul la ieşirea din canion (în coborâre).

Canionul şi "luminiţa" din capăt !

Urmează o scurtă căţărare frumoasă între pereţi înalţi. Canionul şi turnul pe care tocmai l-am lăsat în urmă sunt elementele cele mai spectaculoase ale traseului.

Ieşirea din canion, loc fotogenic, desigur.

Crucea roşie e un marcaj vechi, neoficial dar util pentru ghidare, mai ales la coborâre... şi mai ales că e greu să-ţi imaginezi o posibilă coborâre venind dinspre Brâul de Mijloc (ştiind ce pereţi sunt în aval).

Urmează o limbă de grohotiş care se prăvale spectaculos... în gol... cu excepţia micuţei intrări în canion!

Privind de sus, intrarea în canion e cu atât mai spectaculoasă !

Urmează un urcuş de cca 15 minute pe un fir de grohotiş până în Brâul de Mijloc.

Brâul de Mijloc; cca 1:45 ore cu tot cu pauze de la poieniţa de sub "peretele galben". De aici posibilităţile de înaintare sunt mai multe. Cine este foarte dedicat şi echipat corespunzător poate explora zona superioară a Şpirlei. Pe Brâul de Mijloc se poate continua atât spre nord (imediat găsim grota La ulcior) cât şi spre sud, partea cea mai înaltă (şi poate cea mai spectaculoasă) a brâului, în zona Căldării Ocolite. Se poate ieşi şi în creastă, pe un vâlcel la cca 50 m spre sud de locul unde am ieşit pe Brâul de Mijloc (pe un fir al văii Şpirla care se termină în creasta nordică, nu departe de vârful La Om). Este însă indicat să fii bine familiarizat cu locurile înainte de a te avânta în necunoscut pe un vâlcel care iniţial pare că merge bine... nu ştii când traseul se poate întrerupe şi trebuie să fii întotdeauna sigur că te şi poţi întoarce !

După cum spuneam, traseul nu e neapărat unul de sine-stătător pentru că nu-l urci ca să-l cobori dar el îţi face legătura cu alte locuri minunate ale masivului la care ai astfel un acces destul de facil.

Mai multe imagini aici