Brâul Ciorânga Mare este primul brâu important care se conturează pe versantul nord-vestic al Pietrei Craiului, în extremitatea sa nordică. Brâul porneşte de la refugiul Ciorânga Mare (Speranţelor), aproape de locul fostei Cabane Ascunse, la baza peretelui Răchitei, cca 1.690 m pe Brâul de Mijloc. Merge ascendent către nord, străbătând Padina lui Râie (într-o diagonală de verdeaţă clar vizibilă de la baza muntelui) apoi valea Ciorânga Mare până către Padina Popii prin ramura sa inferioară.

Ramura superioară se desprinde urcând mai accentuat pe la baza marilor pereţi din Padina lui Râie şi se termină brusc într-o creastă mică înjnepenită deasupra văii Ciorânga Mare la cca 1.970 m (E.Cristea) de unde se poate urca apoi în Creasta Nordică, la refugiul de lângă vârful Ascuţit. Brâul poate fi un parcurs de sine-stătător în urcare sau în coborâre (grad maxim 1B mai ales pentru orientare) sau parte a unui circuit mai lung, deasemenea pentru acces sau pentru retragere.

La sud de refugiul Speranţelor brâul se continuă prin Brâul de Mijloc, una din bijuteriile din Piatra Craiului, brâu de verdeaţă care încinge aproape toată faţa vestică a muntelui.

Drumul până la refugiul Speranţelor este cunoscut tuturor iubitorilor de munte care colindă brânele, văile sau crestele din zona situată la nord de Padina lui Călineţ (şi nu numai).

Pornind de la Plaiul Foii urcăm prima vale care se conturează la nord de cabană, fie pe fir, din şosea, fie mai direct prin poienile mari de la baza pădurii.

Cu lumina în faţă detaliile feţei vestice a masivului nu sunt grozave la această oră (relativ matinală). Avionul din imagine pare că vine din şaua Călineţului :-)

O imagine luată după-amiază, la revenirea din drumeţie, este mult mai sugestivă. În prelungirea trunchiului rămas în picioare este Padina lui Călineţ care îşi are obârşia sus, în creastă, în şaua largă cu un profil greu de confundat. Spre stânga (nord) la limita pădurii se vede clar diagonala ascendentă de verdeaţă a Brâului Ciorânga Mare.

Detaliu cu creasta nordică a Pietrei Craiului de la vârful Ascuţit (stânga) până în zona Ţimbalului Mare (dreapta). Brâul Ciorânga Mare urcă pe la baza marilor pereţi din bazinul Padinei lui Râie.

De la cabana Plaiul Foii la vârful Ascuţit via refugiul Speranţelor şi Brâul Ciorânga Mare (ramura superioară)

Revenind la poteca spre refugiul Speranţelor... Urmând (iniţial) firul apei pe o potecă veche marcată ici-colo cu momâi ajungem în cca 1 oră la grohotişul de sub Malul Galben (cca 1.270 m, E.Cristea). Cel puţin asta era valabil până în vara aceasta (2012). Ploile recente, probabil din luna iunie, au modificat dramatic aspectul porţiunii inferioare a văii (la fel ca în alte zone ale muntelui). Un grohotiş proaspăt se întinde acum pe toată lungimea pădurii, din ce în ce mai prezent pe măsură ce urcăm. Pe alocuri are o lăţime de peste 10-15 m şi este impresionant cum au rezistat copacii furiei apelor şi pietrelor... cei care au rezistat...

Unii copaci s-au încăpăţânat să reziste asaltului pietrelor.

Sunt zone în care copacii par să răsară efectiv dintr-o mare albă de calcar.

Apogeul dezastrului se atinge aproape de Malul Galben unde torenţii au creat un şanţ uriaş plin de copaci prăbuşiţi şi bolovani mari dislocaţi din pereţii de mai sus. Este zona izvorului lui Orlovski; noi nu l-am mai identificat şi n-am insistat prea mult, malul fiind oricum foarte distrus. Sperăm că apa va răzbate şi va ieşi la suprafaţă în alt loc şi că nu se va pierde neştiută printre calcare.

Sub Malul Galben sunt două posibilităţi de înaintare: prin stânga, printr-un horn plin de grohotiş mărunt şi instabil (variantă indicată mai ales în coborâre sau pe vreme proastă) şi drept înainte, pe sub peretele vertical de pe mâna stângă către diedrul care pare că blocheză valea.

NB 2015 - din 2015 Brâul Ciorânga Mare este oficial marcat cu triunghi roşu. Varianta de urcare nu este niciuna din cele descrise aici. Înainte de accesul la izvorul lui Orlovski poteca se abate către stânga, prin pădure şi ocoloeşte zona stâncoasă a Malului Galben. Cu ajutorul a două cabluri montate mai sus ea ajunge până deasupra jgheabului sfărâmicios al hornului prezentat aici ca varianta prin stânga... după care merge "normal" pe vechea potecă până în şaua de la 1.540 m (vezi mai jos). E o soluţie mai sigură, prin pădure, chiar dacă poteca nu este încă suficient de "bătută".

Cu atenţie la pietrele care pot veni de sus şi la cele pe care le dislocăm fără voie, aici întotdeauna avem parte de un urcuş obositor unde beţele sunt de mare ajutor.

Chiar la baza diedrului se ghiceşte o variantă de căţărare în dreapta. Pe vremuri un buştean era de mare folos pentru accesul la prizele de pe perete dar în timp locul s-a colmatat aşa că nu mai sunt probleme, trebuie doar atenţie la pasajele expuse. Ceva mai sus este montat un cablu, util pe vreme proastă (deşi urcuşul pe-aici nu e indicat decât dacă e uscat).

În final, un pasaj expus, către stânga, ne scoate chiar deasupra diedrului, un loc numai bun de a da pietre la vale către cei care eventual ar fi la baza diedrului.

Este singurul pasaj delicat în urcare şi motivul pentru care nu e bine să cobori pe-aici, fiind o zonă înclinată, cu pământ sfărâmicios şi foarte expusă.

În continuare, o zonă de pădure rară şi imediat ajungem într-o şa (cca 1.540 m, E.Cristea) unde întâlnim (venind din stânga) poteca ce urcă pe partea cealaltă, prin horn. Mai departe ne orientăm spre dreapta, peste un piept de piatră împădurit şi-apoi direct prin pădure, în serpentine strânse şi curând ajungem la Adăpătoarea Caprelor. Denumirea e generică, nu sunt nici capre (n-am văzut vreodată aici) şi nici apă (bazinul de ciment fiind de mult crăpat, unde mai pui că acum este şi secetă). Încă o scurtă porţiune de pădure şi-un pasaj cu cablu apoi intrăm în firul unui vâlcel care ne conduce în sus către Brâul de Mijloc. Din poteca brâului, în dreapta, putem ajunge imediat la Scara de fier din Călineţ dar noi urcăm cele câteva serpentine care ne despart de refugiu.

Refugiul Speranţelor

Un cuplu însoţit de fata lor (adolescentă) ne ajung din urmă; merg pe Vâlcelul cu Fereastră. Noi tocmai coborâsem pe-acolo cu 2 zile în urmă aşa că îi lăsăm să treacă în faţă după ce le reamintim intrarea şi câteva pasaje mai importante. Deşi noi avem un parcus mai lejer suntem mai bine echipaţi (cu căşti şi o bucată de cordelină). După o pauză de dulciuri şi pozele de rigoare (lumina e tocmai bună pentru a identifica Degetul lui Călineţ (DC) din Vâlcelul Caprelor (VC), chiar dacă se suprapune pe pereţii din fundal) pornim şi noi.

Brâul e plin de vegetaţie la acest nivel, este chiar pădure. Poteca e clară şi nu sunt probleme de orientare. Primul fir pe care-l traversăm este chiar Vâlcelul cu Fereastră (VF), varianta cea mai rapidă de a urca în Creasta Nordică dar şi de retragere de acolo.

Cei 3 privesc la săritoarea-ciupercă ce pare că barează accesul în sus. Noi continuăm drumul către nord, prin pădure. Direcţia generală este ascendentă, desigur, cu mici suişuri şi coborâşuri peste viroage mai mult sau mai puţin pronunţate.

Jos în vale e soare; cabana a rămas departe iar chiar sub noi sunt poienile mari prin care tocmai am urcat.

Următorul fir mai important ar putea fi Vâlcelul cu Smirdar, judecând după aspectul fioros al pereţilor. [ Ştim că venind de sus, nu se poate coborî prea mult pe Vâlcelul cu Smirdar sub nivelul ferestrei din Vâlcelul cu Fereastră pentru că sunt nişte săritori urâte. Am coborât pe-acolo o singură dată dar în cele din urmă tot am traversat în stânga, o creastă cu jnepeni, către Vâlcelul cu Fereastră; am evitat astfel săritorile de sub fereastră rămânând doar ultima, săritoarea-ciupercă. ] Coborâm şi urcăm o pantă abruptă pentru a depăşi acest fir.

NB: odată cu marcarea potecii... la urcare, pe hornul din faţă, a fost montat un lanţ în două bucăţi care este util mai ales venind în sens invers, la coborâre, zona fiind alunecoasă unde se vede pământul negru şi zona de grohotiş la începutul hornului.

În continuare iar jnepeni şi urmează un pasaj de care ne reamintim cu plăcere, o mică fereastră pe potecă. Se poate şi prin ea şi pe lângă, după gust :-)

Coborâm în cel mai important fir de vale de până acum. Este Canionul Ciorânga Mare (1.665 m, E.Cristea), afluent important al Padinei lui Râie. Privind în sus din talvegul văii nu pare foarte dificil dar asta e doar o primă impresie. Mai sus are într-adevăr aspect de canion şi parcursul său este cotat cu gradul 3A (până în zona Brâului de sus unde se mai îndulceşte şi unde îi mai păcăleşte pe unii care cred că poate fi coborât la liber, nevăzând cum arată în aval; greşeală fatală).

Coborâm puţin pe fir şi continuăm pe malul celălalt; nu e o întrerupere prea mare a brâului dar trebuie să fii atent la posibilităţile de înaintare.

Din nou pădure, din nou sus-jos dar cu intenţia generală de sus :-) şi ajungem curând în grohotişul din firul Vâlcelului Spălat. Accesul în amonte pare blocat de o săritoare ca un semicerc, uşor surplombată şi neprimitoare.

N-avem nimic de împărţit cu vâlcelul menţionat; drumul nostru continuă ascendent pe o pantă plină de bolovani instabili având în dreapta un uriaş perete vertical.

Suntem în zona pereţilor unde singura soluţie de înaintare în sus este Hornul Închis. Zona este foarte accidentată, calamitată de o bucată mare de perete desprinsă din dreapta acum câţiva ani, o pată deschisă la culoare care se poate identifica foarte uşor chiar de la Plaiul Foii.

Ploile şi-au adus şi ele contribuţia la aspectul potecii, săpând şanţuri adânci în puţinul pământ existent şi distrugând vegetaţia, oricum nu foarte bogată, de la baza peretelui.

Pădurea s-a terminat, nu mai sunt decât tufe răzleţe de jnepeni aşa că avem o vedere de ansamblu asupra zonelor învecinate.

Din loc în loc momâile de piatră ne reamintesc că suntem pe drumul cel bun dar aici nu prea ai cum să te pierzi, singura variantă de înaintare fiind pe la baza peretelui.

Continuăm să urcăm pe lângă perete şi vedem cum, pe nesimţite, o potecă se lasă sub noi, în stânga, mergând oarecum de-a coasta, tot mai departe pe măsură ce noi câştigăm în înălţime. Este ramura inferioară a brâului care străbate ce-a mai rămas din Padina lui Râie şi toată valea Ciorânga Mare sfârşind într-un final în Padina Popii. Bifurcaţia are loc aprox. în zona Hornului Închis.

Ramura superioară a brâului pe care suntem noi continuă să urce până când peretele falnic din dreapta se termină...

... iar poteca pare că se termină şi ea, dintr-odată, pe o creastă mică înjnepenită, deasupra văii Ciorânga Mare la cca 1.970 m (E.Cristea). În faţă e evident că nu se mai poate merge deşi undeva mai jos vedem poteca ramurii inferioare. Teoretic aici se încheie ramura de sus a brâului dar drumeţia, evident, nu se poate sfârşi aici.

Valea Ciorânga Mare şi ramura de jos a brâului.

Orientându-ne către dreapta, atenţi la momâi, ne îndreptăm catre firul unui vâlcel cu grohotiş pe care tocmai l-am traversat.

Direcţia generală este în sus şi uşor dreapta.

Par sa fie mai multe variante şi nu sunt sigur că nimerim exact parcursul făcut altă dată.

Bazinul superior al văii Ciorânga Mare.

Ideea este că sunt mai multe posibilităţi şi din vâlcel în vâlcel, urmând momâile şi propria inspiraţie n-ai cum să nu ajungi în creastă. Drumul se termină la cca 50 m nord de refugiul de pe vârful Ascuţit.

Refugiul de pe vârful Ascuţit

Pentru întoarcere alegem o variantă bătrânească via Diana rămânând să explorăm altă dată ramura inferioară a brâului pe care n-am fost decât o singură dată, acum 2 ani... dar ca să o învăţăm temeinic trebuie să o mai parcurgem... singuri :-)

Mai multe imagini, pas cu pas, aici

august 2012