"Una din cele mai frumoase văi..." spunea Tilman despre Langtang. Şi foarte umblată, aş adăuga eu acum... "acum" însemnând sfârşit de februarie 2000. Asta pentru că este o zonă uşor accesibilă, nu foarte departe de Kathmandu. Cu toate acestea călăttoria cu autobuzul până-n Dunche, unul din posibilele puncte de plecare, durează aproape o zi întreagă. Deşi în linie dreaptă ar fi circa 40 km, drumul este foarte şerpuit, cu multe serpentine şi destul de deteriorat pe alocuri aşa că nu e de mirare că autobuzul face 8-9 ore !

Parcul Naţional Langtang a fost declarat ca atare încă din 1976, fiind primul parc naţional himalayan de pe teritoriul Nepalului. Are o suprafaţă de 1.710 kmp şi este situat la nord-est de Kathmandu, în zona de graniţă cu Tibetul. Valea Langtang este mărginită spre nord de creasta principală himalayană, Langtang Himal, cu înălţimea maximă în această zonă de 7.246 m, Langtang Lirung. În partea de sud Gosainkund Lekh, Chimisedang Lekh şi Jugal Himal despart valea Langtang de zona Helambu (a cărei parte nordică este cuprinsă în limitele parcului). De fapt Langtang şi Helambu sunt unitare din punct de vedere turistic fiind posibil să treci dintr-o parte în alta traversând câteva trecători înalte... asta dacă vremea este favorabilă. Către vest lanţul principal himalayan se continuă cu Ganesh Himal (atingând înălţimea maximă de 7.406 m), delimitarea fiind făcută de valea lui Bhote Kosi ("Râul din Tibet"). Către est, dincolo de valea lui Sun Kosi, se întinde Rowaling Himal cu Melungtse (7.181 m) şi vestitul Gauri Shankar (7.145 m), renumit pentru că a fost o vreme confundat cu Everestul.

A-propos de terminologie... "himal" desemnează în general o zonă muntoasă înaltă cu zăpezi permanente iar "lekh" o zonă mai puţin înaltă care nu are zăpadă tot timpul anului. Numele regiunii, Langtang, vine de la cuvintele "lang" (sau "dong") care în tibetană înseamnă iac şi "tang" (sau "dhang") care înseamnă a urmări. Legenda spune că valea a fost descoperită de un lama (călugăr budist) care urmarea un iac fugar. Iacul a fost prins în Langshisha, mai sus de actualul sat Langtang, după care a murit. Călugarul i-a luat pielea pe care a lăsat-o la soare să se usuce dar aceasta s-a lipit de stânca pe care el o pusese... o stâncă de culoare roşie care este şi astazi acolo, mărturie a legendei... Câţiva km mai sus sunt două mici turnuri de piatră care se spune că-i reprezintă pe Buddha Sakyamuni şi Guru Rimpoche (numit Padmasambhava de indieni, personaj istoric ce a introdus budismul în Nepal şi Tibet în sec VIII)...

Dar să începem cu începutul... Am mers pe cont propriu. Chiar dacă e plăcut să ai pe cineva cu care să împărtăşeşti impresiile, un porter sau un ghid costă, aşa că din motive financiare mi-am organizat singur excursia. Cu o zi înainte mi-am luat bilet pentru autobuzul de-a două zi dimineaţa. Plecarea, la ora 7 am din New Bus Park. În general autobuzele în Nepal (mă refer la cele pentru localnici, nu la cele pentru turişti) sunt de două feluri, aglomerate şi foarte aglomerate. Cel pentru Dunche a fost însă dintr-o a treia categorie, foarte-foarte aglomerat ! Aşteptându-mă la aşa ceva (conform indicaţiilor din ghid), mi-am luat bilet în partea din faţă, lângă şofer, în speranţa că e ceva mai lejer dar n-a fost chiar aşa... în respectivul compartiment de câţiva metri pătraţi ne-am înghesuit peste 10 persoane cu toate bagajele aferente ! Noroc că ceilalţi nu aveau rucsaci ca al meu, pe care dealtfel l-am ţinut în faţă aşa că am stat tot timpul cu unul din genunchi flectat. De fiecare dată când schimba viteza, şoferul trebuia să-şi facă loc să manevreze uriaşul schimbător şi deranja câteva persoane care moţăiau indiferente la împunsăturile lui ! Din faţă însă măcar se vede bine şi astfel cam uitat de poziţia incomodă privind tot timpul pe geam. Drumul este destul de îngust, ca majoritatea drumurilor din Nepal şi este de înţeles ţinând cont că sunt tăiate pe serpentine în jurul dealurilor, cam cum este Transfăgărăşanul la noi. Este destul de palpitant când două camioane sau autobuze trec în contracurent şi de fiecare dată m-am mirat cum se strecoară unul pe lângă celălalt. Sunt însă şi porţiuni când unul trebuie să dea înapoi pentru că efectiv nu este loc destul.

Primul moment mai important este ieşirea din valea Kathmandu. Cam după o oră am ajuns în Kakani şi într-o scurtă pauză de mers la toaletă în aer liber "am admirat" o panoramă impresionantă a lanţului himalayan. De fapt am văzut-o mai mult în propria-mi imaginaţie căci valea fiind destul de poluată doar dimineaţa foarte devreme sau după ce plouă se vede "ca la carte". Apoi am început sa coborâm în valea următoare, a lui Trishuli, un râu important care vine din Tibet. Acelaşi drum plin de serpentine ameţitoare dar se pare că şoferul nu era impresionat de asta. De fapt autobuzele, în ciuda faptului că arată destul de jalnic (autobuzele şi camioanele provin în mare parte din India, firma Tata), sunt solide iar accidentele nu sunt atât de dese precum te-ai aştepta la prima vedere. Pe alocuri solul este foarte roşu, probabil bogat în oxizi de fier (singurul colorant roşu la care mă pot gândi).

În fine, Trishuli Bazaar, unde am făcut pauza de masă. Conform obiceiului local pe la 11 am se serveşte prima masă principală, evident dhaal bhaat tharkari (adică orez, supă de linte şi legume, combinaţie care se serveşte de obicei cu mâna, aşa că m-am conformat, nefiind prima dată când făceam asta). Pe ultima porţiune, de-acum încolo adică, drumul începe iar să urce. Arată ca un drum forestier, neasfaltat, cu destul de multe gropi. Este impresionant că autobuze aşa mari se avântă pe-aici dar ce mi s-a părut înfricoşător este că o fac şi pe perioada musonului ! Nu-ndrăznesc să-mi imaginez cam cum arată acest drum în perioada ploilor ! E-adevărat că nu toate autobuzele ajung atunci la destinaţie ! M-am bucurat sincer că nu e decât sfârşitul lui februarie dar chiar şi-aşa au fost câteva porţiuni foarte alunecoase şi abrupte. Dar în momentele mai delicate şoferul este ajutat de cei doi băieţi care fac pe taxatorii în maşina şi care coboară atunci (preventiv ? !) să-l ghideze aşa că toate manevrele ies bine în cele din urmă. Dacă faci abstracţie de astfel de amănunte, normale pentru nepalezi de altfel, frumuseţea sălbatică a naturii te fură definitiv. Ceva mai sus încep să apară rododendroni înfloriţi; deşi e februarie şi peste 1.500 m altitudine e totuşi cald.

Până-n Dunche sunt cam 50 km care sunt parcurşi în circa 4 ore. Tot acest drum din Trishuli Bazaar are cam 100 km şi ajunge până-n Somdang, la poalele lui Ganesh Himal, unde sunt mine de plumb şi zinc. A fost construit de armată în aproape 10 ani ceea ce spune ceva despre condiţiile grele în care a trebuit să fie amenajat (sau poate nici entuziasmul lucrătorilor n-a fost prea mare !). Intrarea în parcul naţional, câţiva km înainte de Dunche, este păzită de armată. Toată lumea coboară din autobuz, bagajele sunt controlate (e-adevărat destul de formal) iar turiştii şi permisele lor de intrare în parc sunt înregistrate cu atenţie. Nu este loc de negociere pentru asta dar permisul nu costă decât 750 rupii (aprox 10 $) şi e recomandat să-l iei din Kathmandu (înainte se putea plăti aici pe loc dar e mai bine să eviţi orice surpriză neplăcută !).

Una peste alta am ajuns în Dunche pe la 4 pm. Este un orăşel aăezat pe o pantă destul de abruptă care, evident, este terasată. Nu are nimic interesant de vizitat dar, fiind una din "porţile" către Langtang şi lacul Gosainkund, sunt câteva hoteluri unde poţi sta peste noapte în condiţii decente (asta a însemnat cam 6 $ casa şi masa; e-adevărat, mâncarea n-a fost grozavă aici, cu excepţia ceaiului cu lapte pe care l-am consumat în cantităţi mari). Către nord se continuă valea lui Bhote Kosi ("Râul dinspre Tibet", o denumire generică pentru râurile ce vin din Tibet; tibetanii înşişi nu au nume pentru râuri, le numesc de obicei "ape"). De-a lungul acestei văi este un vechi drum de acces către Tibet (tibetanii de obicei aduceau sare şi lână în schimbul cerealelor pe care ei nu le puteau cultiva sau a altor produse). Creasta înzăpezită ce se vede departe este deja în Tibet. Spre vest, nu se vede încă, dar trebuie sa fie Ganesh Himal separat de masivul Langtang de valea adâncă a lui Bhote Kosi. Către nord-nord-est se văd deja Langtang I (Langtang Lirung, 7.246 m) şi Langtang II (Ghenge Liru, 6.571 m). De aici însă al doilea vârf pare mai înalt decât primul. Către est se desprinde o vale mai mică pe unde curge Trishuli ce-şi are originea în lacul sfânt Gosainkund, loc important de pelerinaj pentru hinduşi şi budişti şi de atracţie pentru turişti.

În această direcţie sunt cam 6 ore din Dunche până-n Sing Gompa. Mai departe se poate trece spre sud, în Helambu, peste o trecătoare înaltă şi de multe ori problematică dacă este zăpadă (Laurebina, 4.610 m). În această zonă înaltă se află mai multe lacuri sfinte, Gosainkund fiind cel mai mare, la altitudinea de 4.380 m. În august, în timpul festivalului Janai Purnima, sute de credincioşi vin aici în pelerinaj şi se scaldă în apele sacre (şi reci ca gheaţa) ale lacului. Legenda spune că Shiva a sorbit o cantitate mare de otravă care putea să distrugă lumea. Otrava i-a ars gâtul şi, pentru a-şi potoli setea, el a lovit cu tridentul în munte de unde a tâşnit apa răcoritoare a unui izvor. Atât de mult i-a plăcut apa lacului care s-a format încât el a rămas acolo; astăzi i se mai poate vedea doar capul, o stâncă în mijlocul lacului ! Se spune că lacul are o legatură subterană cu un mic bazin de lângă Kumbeshwar Mandir, un templu al lui Shiva din Patan, la aproape 60 km distanţă ! Astfel, cei care nu pot ajunge la Gosainkund se pot scălda aici, lucru la fel de meritoriu !

Trishuli se varsă în Bhote Kosi chiar sub Dunche, jos în vale. Deşi mai mic ca debit, fiind mai "important", va da de-acum încolo numele său râului, ce este cunoscut în aval drept Trishuli (asta de fapt se întâmplă şi cu alte râuri ce vin din Tibet, primesc nume nepaleze). Seara, pe terasa hotelului aproape suspendată peste vale, este foarte placută, puţin răcoroasă dar senină; sunt aproape 2.000 m. Însă gândul la ziua de mâine mă îmbie la odihnă...

Prima zi n-a fost foarte lungă, am mers doar vreo 5 ore, iar ca distanţă cam o treime până la punctul terminus, Kyanjin Gompa. Pare puţin şi de fapt chiar şi este numai că în ultima porţiune câştigul de altitudine va fi destul de mare şi pentru a preveni răul de altitudine nu este recomandat să urci doar în două zile până la 3.850 m. Cam o oră şi jumătate am mers pe drumul de autobuz până-n Thulo Bharku. Aici nu prea ai unde să rămâi peste noapte, sunt doar câteva locuri destul de jegoase, aşa că nu e o afacere prea mare să vii cu autobuzul până aici. O alta variantă "viabilă" este să mergi cu maşina până-n Syabrubesi şi să urci de acolo. În acest fel "ratezi" tot acest drum din prima zi şi poţi urca până mai sus de Syabru, unde eu am rămas a doua noapte... însă fiind indicat să nu urci în mai puţin de 3 zile până-n Kyanjin Gompa puţin mers pe jos nu strică...

Dar să revin... Din Bharku se desprinde o potecă ce începe să urce domol aşa că am scăpat de drumul de maşină. Unii rododendroni sunt şi pe-aici înfloriţi deşi sunt peste 2.000 m. Încet-încet se conturează către este Ganesh Himal, o creastă frumoasă, înzăpezită care culminează cu Ganesh Peak (7.406 m). Sunt mai multe puncte de belvedere, pe bolovani uriaşi, unde merită să pierzi ceva timp, căci la urma urmei nu e niciun concurs contra cronometru şi doar pentru asta am venit, să văd ! Din loc în loc mici adăposturi unde m-am "răcorit" cu un ceai cu lapte care de-acum încolo va costa cam 30 rupii o cană (ceva mai puţin de 0,5 $). Şi apa este foarte bună, deseori de-a lungul potecii sunt furtune de cauciuc care aduc apa de departe (dacă nu sunt bine îngropate nu prea "dau" bine în peisaj). La carte însă spune să nu bei fără să o sterilizezi cu iod (sau altceva) dacă nu poate fi fiartă ceea ce am făcut mereu conform principiului că e mai uşor să previi decât să tratezi ! În plus, ca să fierbi apa trebuie să consumi combustibil (kerosen, care e mai scump la munte căci este adus de porteri) sau lemne şi nu trebuie să fii mare ecologist ca să-ţi dai seama că presiunea asupra mediului poate ajunge destul de mare ! Drumul este aproape în totalitate prin pădure, plăcut dar relativ pustiu. Primul sat mai mare este Brabal, cu case răsfirate pe panta dealului. Chiar de-a lungul potecii sunt câteva hanuri unde se poate sta peste noapte în caz de necesitate dar turiştii nu se opresc de obicei decât pentru a mânca ceva. Se vede foarte bine de-aici Ganesh Himal căci pădurea a fost tăiată pe o porţiune destul de mare pentru a câştiga puţin teren agricol.

Până-n Syabru am făcut mai puţin de o oră şi jumătate aşa că pe la ora 2 pm sunt gata de cazare. Destul de devreme dar nu ştiam sigur cam cât mai este până la următorul loc posibil de popas şi era un soare aşa de frumos încât m-am considerat în vacanţă şi-am rămas aici să explorez puţin şi satul. Aproape toate casele sunt îngrămădite pe o culme de deal, de-o parte şi de alta a potecii (care de-aici va începe să coboare în valea Langtang). Grupul etnic dominant din vale este tamang, apropiat cultural şi religios mai degrabă de tibetani decât de restul Nepalului.

Ta-mang înseamnă războinic călare. Se pare că aceşti locuitori ai văii au originea în triburile nomade din nordul Himalayei care, uneori, făceau incursiuni în sud. Vorbesc un dialect tibetano-birmanez (între ei) şi practică o formă de lamaism (budism tibetan) ca religie. Casele sunt din lemn şi piatră lipite cu lut şi au acoperişuri plate. În fiecare curte, un stâlp înalt cu steaguri de rugăciune în cele cinci culori, alb, albastru, galben, verde şi roşu care dau satului un aspect vesel şi pitoresc. Sunt însă şi case mai noi făcute din beton căci civilizaţia betonului şi-a sticlei a pătruns chiar şi-aici ! Foarte multe hanuri (să le zicem aşa)... e greu să alegi la prima vedere. În principiu te poţi orienta după cele care au instalaţii solare ca să poţi face un duş cald.

Femeile din Syabru sunt renumite pentru reclama pe care şi-o fac lor şi caselor lor aşa că nu trebuie decât să "cedezi farmecelor" uneia dintre ele. Hotel Everest, unde am stat eu, sună foarte pompos dar nu e decât o casă amărâta cu nişte camere la etaj pentru turişti şi o mică terasă deasupra bucătăriei de unde se vede fain tot satul... dar care ai senzaţia că se poate prăbuşi în orice clipă. Dar întrucât n-am căutat luxul pe nicăieri sunt foarte mulţumit, cât de cât curat să fie ! Impresionantă mi s-a părut toaleta, cu o aerisire largă şi o vedere splendidă către Ganesh Himal ! Soţul gazdei era plecat în Kathmandu să muncească iar ea, singură, cu 3 copii şi mama-soacră, avea grijă de casă, scenariu destul de frecvent întâlnit în familiile din zona de munte. Bătrâna ţesea un brâu din lână colorată în motive şi culori care mi-au amintit de cele de pe la noi la ţară. Interesant este că nu foloseşte un "război" ci doar o urzeală ţinută întinsă între brâul ei şi un stâlp din faţă. Din astfel de "împletituri" colorate dar mai late se fac şi nişte traiste foarte atrăgătoare, foarte populare în zonă. După o porţie de orez prăjit şi inevitabilul ceai cu lapte am zăcut puţin la soare şi-apoi m-am plimbat prin sat în sus şi-n jos că altundeva nu ai pe unde.

Din Syabru pleacă o potecă spre Sing Gompa unde ajungi cam şase ore după spusele localnicilor; în ghid scrie că în sus nu e foarte recomandat de mers de-aici pentru că poteca se ramifică şi nu e foarte clar pe unde s-o iei. Evident că nu există marcaje şi dacă n-ai pe cine să întrebi poţi să bâjbâi destul de bine. În schimb, dacă vii dinspre Gosainkund şi vrei să mergi în Langtang poţi să şuntezi drumul spre Dunche şi să cobori direct în Syabru; venind de sus vizibilitatea este mai bună şi te poţi orienta mai uşor.

Undeva deasupra satului am văzut şi o biserică mică, singura pe care am văzut-o în drumurile mele prin munţii din Nepal. Până m-am întors gazda mea mai acostase o pereche de turişti, din State, ce veneau de sus, aşa că am avut cu cine schimba câteva vorbe seara. Apusul a colorat munţii în nuanţe sângerii greu de descris în cuvinte ! Alături, la o casă vecină, un bărbos din Alaska, venit cu soţia şi fetiţa, îşi exprima admiraţia faţă de peisaj; bineînţeles că a găsit el un termen de comparaţie cu peisajul nord-american, ca orice american care se respectă ! Cina, la lumina lumânărilor, până când a intrat în acţiune o lampă Tilman... dispozitiv "enigmatic", foarte comun şi eficient, un litru de kerosen fiind suficient pentru şase-opt ore de lumină ! Am mâncat o supă cu chapati şi "momo" care aici nu erau mici ca nişte "cornuleţe" ca-n Kathmandu ci o singură bucată mare (din motive de economie de combustibil, probabil, fiind mai uşor de preparat), ca o gogoaşă, umplută cu legume din producţia proprie (cartoful este o cultură de succes în zonă). Bucătăria într-o astfel de casă cred că arată ca acum multe sute de ani, mică, întunecoasă, luminată doar de lemnele ce ard într-o sobă mică de lut. Eventual se foloseşte şi o lampă cu kerosen şi oale sub presiune. E incredibil cum o singură persoană poate găti destul de repede diverse mâncăruri manevrând tigăile şi oalele prin semiobscuritate... chestie de antrenament fără îndoială. Pentru propria familie gazda prepară evident dhaal bhaat şi servesc a doua şi ultima masă a zilei pe la opt seara sau mai târziu dacă n-au terminat cu oaspeţii.

După o noapte cu somn nu prea bun, căci jos cam toată lumea tuşea iar copilul cel mic plângea de zor, am luat un mic dejun şi-am plecat pe la opt şi ceva. Poteca se strecoară în jos, printre case şi apoi printre terasele cultivate; după ultimele case, printre tufe mici de bambus, ajunge până la nivelul lui Gopcha Khola, un pârâu ce vine dinspre regiunea Gosainkund. Aici e un pod metalic sub care funcţionează o moară mică. Pe malul celălalt drumul continuă ascendent pentru a recupera înălţimea pierdută. Poteca e foarte clară şi nu sunt probleme de orientare. Apare la un moment dat o variantă care urcă foarte abrupt pe care, privind-o ieri din Syabru am văzut că merge la nişte case undeva sus pe panta dealului; pe pamânt era un semn scrijelit probabil de vreun ghid, cum că să n-o iei pe-acolo ! Privind înapoi spre Syabru, se vede foarte fain satul cu casele înşirate pe culmea dealului, profilate pe fundalul strălucitor al lui Ganesh Himal, departe în spate ! Şi pe-aici foarte multe tufe de bambus de unde mi-am confecţionat şi eu un toiag de drum. Porţiunea de urcuş se termină în dreptul unei mici colibe unde poţi cumpăra mici suveniruri (sunt tot oameni din Syabru) sau te poţi răcori cu o băutură. O ultima privire către Ganesh Himal...

De-abia acum începe propriu-zis valea Langtang şi poteca începe să coboare din nou. Curând apare o mică alunecare de teren unde, destul de greu vizibil, este un semn care arată că aici vine de jos o altă potecă dinspre Syabrubesi (care merge strict pe valea lui Langtang Khola); de-aici în sus cele două variante se contopesc. După porţiunea de coborât, destul de abruptă (ceea ce mă face să mă gândesc la drumul de întoarcere când va trebui urcată !), apare o altă casă mică unde e timpul de o pauză de ceai. Aici jos în vale e umbră şi umezeală. Lagtang nu e chiar un pârâu nevinovat, pare destul de aprig şi cu debit mare, nici vorbă să-l poţi traversa, dac-ar fi cazul, fără riscul de a face o baie zdravănă. Pe malul celălalt sunt câteva izvoare cu apă caldă adusă aici prin furtune de cauciuc aşa că în frigul de-aici te poţi spăla cu apă caldă non-stop !

Distracţia s-a cam terminat, începe un urcuş mai serios pe malul sudic prin pădure. Pe partea cealaltă e soare şi mai puţină vegetaţie pe pereţii abrupţi ai văii, pe alocuri cu aspect de canion. Dar efortul este suficient de mare ca umbra să fie mai de dorit acum decât soarele. Diverse păsărele înveselesc aerul cu cântecele lor dar nu prea se lasă zărite. În schimb, multe maimuţe, languri, care însă nu stau să fie fotografiate. De mărimea unui motan gras, au o coadă de trei ori mai lungă, culoare gri-roşcat şi faţa neagră, încadrată de o coamă albă zburlită. Când nici nu te-aştepţi apare în pădure un luminiş chiar pe malul apei, câteva căsuţe şi nelipsitele steaguri colorate. Este Bamboo Lodge. Până aici am făcut cam 3 ore aşa că e timpul de o pauză de biscuiţi (din dotare) şi ceai, mai ales că ultima porţiune prin pădure a fost numai de urcat. Se poate sta aici peste noapte şi as fi putut ajunge din prima zi, cu puţin efort. Locul este suficient de pitoresc însă în afară de apa care goneşte la vale altceva nu prea ai ce vedea, unde mai pui că este umbră şi umezeală; în Syabru locul este deschis şi mai plăcut, cu o panoramă impresionantă.

Puţin mai sus poteca întretaie un mic afluent iar după încă vreo 15 minute chiar Langtang Khola pe un pod mare metalic. Până la construirea acestuia, acum câţiva ani, în Langtang se putea ajunge doar din Syabrubesi, mergând exclusiv pe malul nordic al râului. Acum poteca se mută pe malul celălalt, lucru nu tocmai inspirat deoarece eşti nevoit să urci prin soarele puternic şi nu prea e loc unde să te adăposteşti. Simţi cum te topeşti încet-încet... Imediat lângă râu este răcoare căci sunt multe cascade mici peste bolovanii uriaşi căzuţi din pereţi dar treptat poteca se depărtează de apă şi căldura se simte foarte puternic. Cu toate că cei cu care am plecat (relativ) împreună din Syabru i-am cam lăsat în urmă, localnicii au totuşi o viteză mai mare indiferent dacă au sau nu bagaje. Destinaţia lor este în principal Langtang, un sat mare, ceva mai sus, pe la 3.500 m. Dacă până acum am mers aproximativ către est, valea începe să se orienteze acum către nord-est. După circa o oră şi jumătate apare Langtang View, un han mic unde apa unui pârâu ce vine din stânga peste nişte dale mari de piatră te invită să te răcoreşti. Peste încă 15 minute, Rimche, câteva case într-un luminiş de pădure. Aici este intersecţia cu o altă potecă mai lungă ce vine tot din Syabrubesi, pe malul nordic al lui Langtang Khola prin Wangel, Khangjim, Syarpagaon, în total cam 5 ore. Partea abruptă a urcuşului s-a cam terminat.

După o scurtă pauză în Rimche am plecat mai departe şi după un lung şir de trepte alunecoase de piatră am ajuns în 15 minute în Changtang, cunoscut mai ales ca Lama Hotel, vreo 5-6 hanuri chiar pe malul înspumat al lui Langtang. De-aici începe să se vadă prima dată din vale Langtang Lirung şi Langtang II deasupra pădurii, e-adevărat destul de departe încă. Mulţi turişti rămân aici peste noapte, e unul din locurile populare de popas fie la urcare fie la coborâre. Întrucât este destul de devreme şi corpul nu dă semne de oboseală am continuat. Poteca urcă mult deasupra râului care aproape nu se mai vede din cauza copacilor (dar se aude tot timpul) apoi încet-încet coboară iar până la nivelul apei. Uneori malul este atât de abrupt încât drumul este completat cu mici traverse din lemn ancorate de perete; noroc că nu poţi vedea prea departe în vale !

Următorul loc de popas, Riverside Lodge. Am ajuns aici pe la patru după masa după un urcuş de o oră şi jumătate prin pădurea umeda. Este doar o casă pe malul apei într-un mic luminiş. Răcoare şi umezeală dar am profitat de lumină ca să-mi scriu notiţele. Sunt deja 2.770 m şi pe alocuri mici petice de zăpadă. Tu, fata care se ocupă de casă, are 20 ani şi e îmbracată în haine tamang tradiţionale, rochie lungă până la pământ cu o mică "păturică" pe şale prinsă în faţă cu o centură metalică bogat decorată şi mărgele masive din pietre semipreţioase. Părul este împletit la spate într-o coadă lungă. Sora ei are doar 16 ani şi este deja măritată de patru ani, are un băieţel de 1 an şi se află aici doar în vizită. Au sporovăit tot timpul în bucătărie, lângă cuptorul de pământ ce făcea o căldură plăcută. Mătuşa lor a stat tot timpul în colţul ei amenajat ca un altar unde ore întregi şi-a spus rugăciunile făcând abstracţie de cei din jur. Când s-a înnoptat a apărut şi fratele lor care lucra undeva în pădure la lemne şi încă doi cunoscuţi de-ai lor din Langtang care n-au mai urcat până-n sat fiind târziu. Atmosfera s-a destins cu câteva sticle de bere şi discuţii despre politică. Oricum oamenii în general sunt veseli şi râd foarte mult, uneori chiar făcând haz de necaz. Am mâncat cu ei cartofi copţi şi dhaal bhaat şi când oboseala m-a cuprins am plecat la culcare. Şocul termic a fost destul de mare în căsuţa mea rece dar în scurt timp sacul s-a încălzit şi-am adormit. N-am dormit însă grozav căci a început să mă chinuie o tuse care m-a ţinut până când am ajuns înapoi în Kathmandu.

Dimineaţa Tu a făcut nişte pâine tibetană (un fel de lipie făcută pe jar) şi ceai. Am plecat ca un leneş pe la 9 am dar mă gândeam că nu va fi foarte mult de mers. Pentru început drumul este cam la fel, urcă prin pădure, mult deasupra râului. Rododendronii uriaşi sunt încărcaţi de muşchi, licheni şi ferigi ceea ce dă pădurii un aspect straniu, te-aştepţi în orice moment să apară vreo vrăjitoare sau vreun spiriduş tăindu-ţi drumul ! Dar n-a apărut nimeni. Langtang se vede tot mai bine pe deasupra copacilor şi străluceşte în soare. Pe alocuri mici pâraie taie poteca grăbindu-se în vale. După o oră şi jumătate am ajuns în Ghora Tabela, un punct de control, formal e-adevărat, unde trebuie să te înscrii într-un registru. Pădurea s-a cam terminat aici, încep sa predomine păşunile iar valea devine foarte largă, nemaiavând aspectul de canion ca până acum. Orientarea ei începe să fie din nou către est. Deşi malul stâng este scăldat în soare este totuşi rece şi pe alocuri apa care se scurge pe peretele abrupt este pietrificată în mici cascade de gheaţă. Pe măsură ce poteca urcă se văd alte vârfuri departe, către est, pe care mai târziu le-am indentificat, Gang Chhenpo către dreapta şi Tsergo Ri către stânga. Ciudat, par destul de aproape dar pe măsură ce te apropii parcă se depărtează !

Până-n Langtang (sat) am făcut două ore şi jumătate din Ghora Tabela, mai mult decât credeam căci satul se vede de departe dar mirajul distanţei m-a păcălit. La intrarea în sat te întâmpină câteva roţi de rugăciune învârtite de apă, ca nişte morişti. Vârful Langtang nu se mai vede de-aici fiind mascat de un perete vertical foarte înalt peste care scapă doar firişoare de apă din gheţurile veşnice de deasupra. Casele sunt ca şi până acum, construite din lemn şi piatră, cu acoperiş plat şi lemne de foc deasupra, de jur-împrejur. Sunt multe locuri unde poţi găsi cazare şi este recomandat să petreci noaptea la această altitudine înainte de-a urca în Kyanjin Gompa deşi diferenţa de nivel este de doar 350 m. Locuitorii se ocupă cu agricultura (cultivă în special cartofi dar şi alte legume), creşterea animalelor, în special iaci (de fapt iaci încrucişaţi cu vaci) şi, evident, turismul.

Iacul propriu-zis, Bos Grunniens, este masculul, femela numindu-se "nak" (de către şerpaşi) sau "drimo" (de tibetani). Iacul salbatic, "dong" în tibetană, se mai găseşte doar într-o provincie în Tibet, Chhang Tang. Au o rezistenţă nativă foarte mare la condiţiile aspre din platoul tibetan şi văile himalayene. Femela nak încrucişată cu taurul dă naştere la "dzo", mascul care este steril sau "dzomo", femelă care este fertilă. Ceea ce se întâlneşte în mod obişnuit sunt aceşti hibrizi "de a doua generaţie", mai blânzi decât rudele lor sălbatice şi folosiţi pentru cărăuşie, carne, lapte şi lână.

Întrucât este destul de devreme am mâncat aici de prânz şi-am plecat mai departe. Poteca e marcată de un şir foarte lung de chortene, mici monumente religioase, ca nişte troiţe şi ziduri "mani", făcute din pietre pe care sunt sculptate rugăciuni (cel mai frecvent "Om Mani Padme Hum") şi figuri de Buddha-şi. Urcuşul e relativ domol şi valea este foarte frumoasă, largă, cu păşuni pe care vezi iaci păscând. Mai sunt 2 sate mici, Muna şi Singdum... apoi pustiu complet. Râul are debit mai mic dar tot este impresionant; pe alocuri mici poduri de zăpadă peste apă îţi reamintesc că este totuşi februarie. Treptat oboseala şi-a spus cuvântul aşa că am făcut aproape două ore şi jumătate până-n Kyanjin Gompa. Gâtul mi s-a uscat foarte tare şi vocea mi-a cam dispărut dar oricum nu aveam cu cine să fac conversaţie pe drum !

Gang Chhenpo şi Tsergo Ri se văd tot mai bine şi pe măsură ce-am câştigat altitudine pereţii văii au devenit tot mai impresionanţi. Către nord, reapare Langtang Lirung şi un nou vârf, Kimshun (6.745 m) despărţite de gheţarul Lirung. Mai departe, Yansa Tsenji (6.543 m) este separat de Kimshun prin gheţarul Kimshun. Kyanjin Ri (4.773 m) şi piciorul care se desprinde din el către Kyanjin Gompa închid acest amfiteatru a cărui singură deschidere este valea prin care curge pârâul ce adună apele din gheţari. De partea cealaltă a văii, Naya Kangri (5.846 m), străjuieşte Ganja La (5.106 m), o trecătoare peste care se poate ajunge în Helambu. Către est, această creastă ce delimitează la sud valea Langtang, culminează cu Gang Chhenpo (6.388 m), cel puţin atât se poate vedea deocamdată. În mijloc, Kyanjin Gompa, o mână de case la 3.850 m, un mic paradis pentru iubitorii de munte. Există şi o mănăstire (gompa) după cum îi spune numele dar nu mai este nimeni acolo, se pare că toţi călugării au plecat în Kathmandu; poate viaţa este prea grea aici ! Toate hanurile sunt ţinute de oameni din Langtang care urcă aici în perioada când nu e zapadă foarte mare şi vin turişti; Kyanjin Gompa nu este locuită permanent. M-am cazat într-o casă mică, deschisă doar de câteva zile şi-am fost singurul client aşa că am avut parte de o linişte deplină. Am băut o cantitate mare de ceai cu lămâie, am mâncat bine şi m-am instalat pentru noapte.

Noaptea a fost foarte frig şi-am tuşit din greu. Dimineaţa apa din bidon era amestecată cu gheaţă... chiar nu m-am gândit să-l bag în sacul de dormit ! După trezire m-a cam durut capul destul de tare şi am fost pe punctul de a coborî pentru că cel mai bun remediu pentru asta este o altitudine mai mică. Simţeam în cap fiecare bătaie a inimii. Am luat o doză de Coca 30 (remediu homeopatic indicat pentru combaterea efectelor secundare legate de altitudine) şi m-am forţat să manânc puţin şi să beau cât mai mult. Am ieşit să mă plimb încet pe la soare să văd cum evoluează ostilităţile. Am înţeles atunci că ce scria în ghid despre adaptarea la altitudine este totuşi adevărat, dar ceea ce înveţi pe propria piele este mult mai eficient ! În câteva ore mi-am revenit, am băut cât mai multe lichide şi-am stat lângă un bolovan la adăpost de soare şi vânt. Am mai prins puteri şi către prânz am pornit în sus să vizitez gompa şi să fac poze. Întrucât m-am simţit tot mai bine am urcat puţin pe morena gheţarului. Din când în când cei doi gheţari, Lirung şi Kimshun, erau animaţi de avalanşe care de la distanţă păreau destul de nevinovate ! Noroc că erau foarte departe. Probabil că în vremurile lor de glorie cei doi gheţari erau de fapt unul singur cu două "picioare" componente. Acum însă s-au retras destul de sus, doar "patul" prin care a curs gheţarul şi morena rămân ca o mărturie despre acele vremuri. Am urcat vreo 2 ore încetişor peste bolovanii uriaşi printre care curgea un fir de apă. Am făcut poze, unele mai reuşite, altele mai puţin (după cum am constatat ulterior). De multe ori n-am putut să evit refracţia soarelui foarte puternic în lentilă, la acea oră fiind chiar deasupra capului... şi oricum eram practic la primul meu aparat foto... Cred că n-am urcat mai mult de 200 m altitudine şi m-am întors pentru că urma o vale abruptă de traversat spre baza gheţarului Kimshun şi, oricum, eram în ziua mea de aclimatizare. Mai târziu cerul s-a acoperit, s-a făcut foarte frig şi a început să ningă uşor.

A doua zi dimineaţă pământul era acoperit cu un strat subţire de zăpadă care însă a dispărut repede sub soarele puternic. De seara ma hotărâsem să urc pe Kyanjin Ri (4.773 m) deşi Tsergo Ri (4.984 m) era mult mai tentant. Însă distanţa mult mai mare, vremea schimbătoare, orientarea poate mai dificilă, faptul că eram singur... au înclinat balanţa. Am urcat printr-o viroagă care se vedea de jos, pe o potecă şerpuită drapată cu zăpadă. De partea cealaltă a văii se vede tot mai bine Naya Kangri şi Ganja La. E plăcut să urci dimineaţa pe răcoare. Soarele însă este foarte puternic şi nici nu se pune problema să nu porţi ochelari şi, eventual, ceva pe cap. După circa o oră şi jumătate am ajuns pe o creastă care coboară înspre est din Kyanjin Ri. De-aici panorama este impresionantă. Se vede tot amfiteatrul delimitat de Langtang Lirung, Kimshun, Yansa Tsenji, Kyanjin Ri şi gheţarii care cad de pe pantele munţilor.

Mai departe, către est, se vede Tsergo Ri şi Yala Peak (5.500 m); acesta din urma poate fi urcat din Kyanjin Gompa dar sunt necesare 2 zile şi, evident, cort şi mâncare pentru o noapte petrecută sus... poate altă dată. Este o excursie ce merita facută dacă ai timp şi pe cineva care cunoaşte drumul (sau măcar o hartă bună) căci pentru vârfurile sub 6.000 m nu ai nevoie de un permis special sau de vreo taxă suplimentară şi, slavă Domnului, sunt destule în jur.

După pozele de rigoare am urcat puţin spre dreapta, către est. Creasta este destul de expusă, pe ambii versanţi şi la un moment dat devine prea accidentată pentru o simplă plimbare de unul singur. Am lăsat acolo, în punctul cel mai înalt, îmi place să cred aproape de 5.000 m, una din eşarfele de mătase (kata) pe care le-am luat din Kathmandu şi-am făcut cale întoarsă. Am mai zăbovit mai jos, pe creastă, făcând o pauză de dulciuri. Este un loc din care nu prea-ţi vine să pleci ! Dar am pornit în partea cealaltă către Kyanjin Ri. Movile de pietre şi un "catarg" de lemn cu steaguri de rugăciune şi kata marchează vârful. În vale se vede foarte clar "patul" şerpuit al gheţarului şi nu poţi decât să te minunezi de forţa gheţii care a modelat roca dura. O altă pauză de poze şi de admirat peisajul. De jur-împrejur, mai aproape sau mai departe, vârfuri înzăpezite care strălucesc în soare, efectiv nu ştii încotro să priveşti mai întâi ! Este deja ora prânzului şi fâşii de nori încep să-şi facă apariţia peste creste. La început firave, încet-încet s-au transformat în forme masive şi compacte care acoperă vârfurile şi aduc umbra în vale. Se pare că este scenariul fiecărei zile. Aşa că, vrând-nevrând, a trebuit să cobor. Ceva mai jos mai este un vârf secundar pe aceasta creastă care se vede de jos din Kyanjin Gompa. Şi el este marcat cu steaguri decolorate de soare şi ploaie dar care flutură vesele în vânt.

Toata plimbarea a durat cam 6 ore dar nici nu mi-am dat seama cum a trecut timpul. După-masa mi-am rezervat timp să zac puţin la soarele care se mai vedea prin spărturile din nori... la urma urmelor sunt în vacanţă ! Pe bolovanii uriaşi aduşi de gheţari şi ape se poate face bouldering dacă n-ai cu ce altceva să-ţi consumi energia. Soarele n-a mai ieşit până seara aşa că la un moment dat m-am retras la un foc mic (deşi am insistat să nu ardă prea multe lemne doar pentru un singur client) şi m-am delectat un ceaiuri calde şi propriile notiţe. Noaptea a fulguit uşor cam tot timpul.

În cameră a fost chiar mai frig decât noaptea trecută aşa că m-am băgat repede în sac şi cu fes pe cap deşi nu-mi prea place asta. Chiar şi-aşa m-a cam durut capul, într-un mod destul de ciudat, oasele capului, bănuiesc că de frig. Şi-am şi tusit zdravăn. Dar ce contează când dimineaţa te trezeşte un soare superb care te invită la drum ! Ultima zi petrecută integral aici. M-am gândit că cel mai bine este să explorez valea în amonte. Într-o zi se poate merge dus-întors până în Langshisha Kharka, un punct destul de aproape de partea finală a văii. Dacă mergi cu cortul şi proviziile aferente se poate explora mai mult zona, inclusiv gheţarii de-acolo şi ceva vârfuri... poate altă dată... Până atunci mi-am propus ca măcar să citesc cartea lui Tilman.

Aşa că mi-am pregătit rucsacul şi-am plecat. Poteca este destul de clară, pe malul nordic, puţin de urcat. După ce-am trecut de un pârâu ce venea din stânga şi care avea o albie foarte interesantă, plină cu pietre albe, şlefuite de apă, am intrat pe o porţiune cam mlăştinoasă. Noroc că dimineaţa totul este îngheţat. Este de fapt o mică pistă de aerodrom care însă nu cred că mai este practicabilă. La capătul celălalt al "pistei", nişte momâi de piatră, prilej pentru o scurtă pauză de fotografii. În spate, valea străjuită de Naya Kangri şi cele două vârfuri Langtang cu câteva firişoare de nori ce veneau de jos. Câţiva iaci pasc liniştiţi, parcă toată lumea e a lor ! Au o blană foarte neagră ce străluceşte în soare şi coarne mari şi divergente, altfel zici că sunt nişte vaci mai mari. Mai departe am mai întâlnit nişte căluţi şi cam astea au fost toate vietăţile, în afară de păsărele, pe care le-am auzit toată ziua. După vre-o oră şi jumătate, nişte colibe de piatră, kharka, de fapt doar nişte pereţi din pietre cu rogojini deasupra, folosite ocazional de păstori, acum goale.

Treptat valea se orientează către nord-est şi încep să se vadă alte vârfuri, Langshisha Ri (6.319 m) şi Penthang Karpo Ri (Domme Blanc, 6.830 m). Gang Chhenpo practic nu se mai vede fiind mascat de picioarele puternice care coboară din el către vale, aceasta îngustându-se; la fel Tsergo Ri. Râul pe alocuri se împarte în mai multe braţe. Parţial este îngheţat dar se vede apa care curge pe sub gheaţă. Pământul este şi el îngheţat, pe alocuri acoperit cu petice de zăpadă dar temperatura este placută căci soarele îşi face datoria. Peretele "nordic" al văii este mult mai abrupt, chiar cu porţiuni verticale şi complet lipsit de zăpadă căci soarele îl bate toata ziua. În câteva locuri am văzut, mai sus, pe o creastă secundară, steaguri de rugăciune bătute de vânt, pete de culoare pe cenuşiul stâncii.

La un moment dat valea pare blocată de o mare movilă de pământ. Conform hărţii am dedus că este morena gheţarului Shalbachum, acesta însă nefiind vizibil de aici. Este situat în valea dintre creasta ce vine dinspre Yansa Tsenji ce se continuă cu Yala Peak şi o alta creastă mai estică cu vârfurile Morimoto (6.750 m) şi Kyungka Ri (6.979 m). Vestea bună este că sunt foarte aproape de Langshisha Kharka, ce-ar trebui să fie dincolo de morenă. Langshisha Ri şi Domme Blanc se văd superb de-aici, cel de-al doilea meritându-şi din plin numele; este acoperit de o platoşă de gheaţă şi zăpadă care-ţi ia ochii. Poteca urcă şerpuind pe morena dincolo de care valea se deschide iar destul de larg. Undeva jos este Langshisha Kharka dar n-am mai coborât până acolo fiindcă oricum nu aveam timp să merg mai departe şi de jos nu s-ar fi văzut mai bine decât aici.

Valea se termină în "fund de sac", creasta care o mărgineşte către nord-est fiind chiar graniţa cu Tibetul. Dincolo de aceasta se află Shisha Pangma (Gosainthan, Lăcaşul Zeilor, 8.013 m), cel mai mic dintre optmiari, nu foarte departe dar din păcate invizibil din acest unghi ! În fundul văii, deşi nu pot vedea de-aici, trebuie să fie doi gheţari, Langtang către nord şi Langshisha către sud. Între timp cerul s-a mai acoperit dar am reuşit însă să văd cam tot ce se putea vedea. Ar trebui să petreci aici câteva zile să explorezi zona pe îndelete ! Am lăsat încă o kata pe o momâie lângă potecă, am mâncat puţin şi m-am întors căci cerul, înspre vale nu arată prea bine. Norii au urcat încet-încet iar soarele a început să fie mai zgârcit cu lumina şi căldura. Până aici am făcut cam 4 ore din Kyanjin Gompa. Înapoi cam 3 ore dar mi s-a părut mai lung şi oricum, mai neplăcut căci a început un vânt destul de puternic şi o ninsoare uşoară. Tot coborând, a început să fie şi ceaţă şi vizibilitatea a scăzut destul de mult. Noroc că poteca este clară şi tot timpul pe malul nordic aşa că, teoretic, nu e nicio problema. Teoretic spun pentru că în zona aerodromului nu vedeai la 50 m, tocmai unde era teren plat fara urmă de potecă. Am cam bâjbâit prin ninsoare. În cel mai rău caz puteam să cobor până la apă şi-apoi să urc înapoi către Kyanjin Gompa, perspectivă care totuşi nu este cea mai fericită. Dar după emoţiile de rigoare am regăsit poteca prin tatonări sus-jos. Acasă, la căldurică, ninsoarea pare mai frumoasă ! Toată seara a fost ceaţă, a nins uşor şi a bătut vântul.

Minivacanţa mea aici sus s-a terminat aşa că a doua zi am pornit pe drumul de întoarcere. Ca de obicei, dimineaţa vreme frumoasă, zăpada s-a topit repede dar norii s-au strâns mai devreme, mai ales că mergeam în întâmpinarea lor, în vale. După o amplă privire de jur-împrejur am plecat, cu regretul că n-am putut sta mai mult dar şi cu bucuria c-am mai vazut o mică parte din Himalaya... Până-n Langtang (sat) am făcut cam două ore mergând încet. Aici, complet înnorat, cum de altfel a fost tot drumul de întoarcere, numai că n-a plouat. După o pauză de ceai am plecat mai departe şi după o oră şi jumătate am fost în Ghora Tabela. Ar cam fi fost timpul pentru o gustare dar timpul, stând a ploaie, nu prea m-a îmbiat. Apoi aceeaşi pădure de rododendroni năpădiţi de muşchi, licheni şi ferigi... în Riverside Lodge am făcut o pauză, am mâncat un porridge de tsampa şi m-am încălzit puţin la foc dar n-am rămas pentru noapte. Pe drum m-am mai intersectat cu porteri ce duceau diverse provizii în Langtang şi scânduri uriaşe pentru construcţii. Pe mine mă durea spatele numai când mă uitam la ei cât puteau să care, mai ales scândurile acelea imense de 3-4 m lungime ! Am coborât până-n Lama Hotel unde am ajuns după încă o oră pe o vreme foarte mohorâtă. Dacă aşa o fi şi sus, înseamnă ca am avut noroc de o vreme bună zilele astea. Nu se vede nimic deşi la urcare aici am avut primul contact vizual mai de aproape cu Langtang I şi II. De apă caldă nici vorba, că dacă nu e soare instalaţiile solare sunt doar de decor... Aşa că am pierdut ceva timp admirând bolovanii uriaşi peste care Langtang Khola facea spume în drumul său către vale. Seara s-a scurs în sala de mese, cu caietul în faţă încercând să-mi ordonez gândurile.

A urmat o zi uşoară, până-n Syabru. Cerul a fost acoperit tot timpul, dar n-a plouat. În partea inferioară a văii foarte umed, mai ales în pădure. Urcuşul final până-n sat, de care pomeneam cu câteva zile în urmă, a fost pe măsură, poate şi din cauza lipsei entuziasmului legat de întoarcerea acasă. De-abia aici am reuşit să fac o baie mai serioasă. Spre după-masă a început să plouă, mărunt dar susţinut. A fost însă cald, chiar şi noaptea, spre deosebire de gerul din nopţile precedente. Abia acum mi-am dat seama că drumul de întoarcere se putea face, cu puţin efort, doar în două zile (câştigând astfel o zi în plus de stat sus), în loc de trei cum mi-am planificat eu... de ţinut minte pentru data viitoare, dacă va fi vreodată. Cred că e mai rentabil să cobori în Syabrubesi şi să iei de-acolo autobuzul. Drumul prin Syabru merită poate la urcuş pentru "încălzire" şi pentru priveliştea spre Ganesh Himal... dacă vremea e frumoasă. La întoarcere, dacă nu mergi de exemplu spre Sing Gompa din Syabru, n-are nici un rost să mai pierzi încă o zi pe-aici. Dar dacă tot am revenit pe-aici mi-am luat nişte traiste ţărăneşti de-aici ca amintire !

În ultima zi, drumul până-n Dunche. Cerul tot acoperit. Având timp, am admirat mai mult rododendronii înfloriţi. Un roşu atât de viu ! Ultimii 6 km pe şosea total neinteresanţi. Dunche, acelaşi... ce să se schimbe în câteva zile ? Seara de-abia s-au mai spart puţin norii. A doua zi dimineaţă, la prima oră, faimosul autobuz. Chiar la urcare, apucând rucsacul doar de o parte mi s-a rupt o cataramă care n-am observat că ar fi dat semne de slăbiciune. Noroc că s-a întâmplat la sfârşit ! După 8 ore cu autobuzul, înapoi în Kathmandu, obosit, murdar, transpirat... Fuga acasă pentru un duş autentic, micile plăceri ale vieţii... Toată călătoria a fost ca un vis frumos... cum va fi data viitoare ?

februarie 2000