Puţin mai sus poteca întretaie un mic afluent iar după încă vreo 15 minute chiar Langtang Khola pe un pod mare metalic. Până la construirea acestuia, acum câţiva ani, în Langtang se putea ajunge doar din Syabrubesi, mergând exclusiv pe malul nordic al râului. Acum poteca se mută pe malul celălalt, lucru nu tocmai inspirat deoarece eşti nevoit să urci prin soarele puternic şi nu prea e loc unde să te adăposteşti. Simţi cum te topeşti încet-încet... Imediat lângă râu este răcoare căci sunt multe cascade mici peste bolovanii uriaşi căzuţi din pereţi dar treptat poteca se depărtează de apă şi căldura se simte foarte puternic. Cu toate că cei cu care am plecat (relativ) împreună din Syabru i-am cam lăsat în urmă, localnicii au totuşi o viteză mai mare indiferent dacă au sau nu bagaje. Destinaţia lor este în principal Langtang, un sat mare, ceva mai sus, pe la 3.500 m. Dacă până acum am mers aproximativ către est, valea începe să se orienteze acum către nord-est. După circa o oră şi jumătate apare Langtang View, un han mic unde apa unui pârâu ce vine din stânga peste nişte dale mari de piatră te invită să te răcoreşti. Peste încă 15 minute, Rimche, câteva case într-un luminiş de pădure. Aici este intersecţia cu o altă potecă mai lungă ce vine tot din Syabrubesi, pe malul nordic al lui Langtang Khola prin Wangel, Khangjim, Syarpagaon, în total cam 5 ore. Partea abruptă a urcuşului s-a cam terminat.

După o scurtă pauză în Rimche am plecat mai departe şi după un lung şir de trepte alunecoase de piatră am ajuns în 15 minute în Changtang, cunoscut mai ales ca Lama Hotel, vreo 5-6 hanuri chiar pe malul înspumat al lui Langtang. De-aici începe să se vadă prima dată din vale Langtang Lirung şi Langtang II deasupra pădurii, e-adevărat destul de departe încă. Mulţi turişti rămân aici peste noapte, e unul din locurile populare de popas fie la urcare fie la coborâre. Întrucât este destul de devreme şi corpul nu dă semne de oboseală am continuat. Poteca urcă mult deasupra râului care aproape nu se mai vede din cauza copacilor (dar se aude tot timpul) apoi încet-încet coboară iar până la nivelul apei. Uneori malul este atât de abrupt încât drumul este completat cu mici traverse din lemn ancorate de perete; noroc că nu poţi vedea prea departe în vale !

Următorul loc de popas, Riverside Lodge. Am ajuns aici pe la patru după masa după un urcuş de o oră şi jumătate prin pădurea umeda. Este doar o casă pe malul apei într-un mic luminiş. Răcoare şi umezeală dar am profitat de lumină ca să-mi scriu notiţele. Sunt deja 2.770 m şi pe alocuri mici petice de zăpadă. Tu, fata care se ocupă de casă, are 20 ani şi e îmbracată în haine tamang tradiţionale, rochie lungă până la pământ cu o mică "păturică" pe şale prinsă în faţă cu o centură metalică bogat decorată şi mărgele masive din pietre semipreţioase. Părul este împletit la spate într-o coadă lungă. Sora ei are doar 16 ani şi este deja măritată de patru ani, are un băieţel de 1 an şi se află aici doar în vizită. Au sporovăit tot timpul în bucătărie, lângă cuptorul de pământ ce făcea o căldură plăcută. Mătuşa lor a stat tot timpul în colţul ei amenajat ca un altar unde ore întregi şi-a spus rugăciunile făcând abstracţie de cei din jur. Când s-a înnoptat a apărut şi fratele lor care lucra undeva în pădure la lemne şi încă doi cunoscuţi de-ai lor din Langtang care n-au mai urcat până-n sat fiind târziu. Atmosfera s-a destins cu câteva sticle de bere şi discuţii despre politică. Oricum oamenii în general sunt veseli şi râd foarte mult, uneori chiar făcând haz de necaz. Am mâncat cu ei cartofi copţi şi dhaal bhaat şi când oboseala m-a cuprins am plecat la culcare. Şocul termic a fost destul de mare în căsuţa mea rece dar în scurt timp sacul s-a încălzit şi-am adormit. N-am dormit însă grozav căci a început să mă chinuie o tuse care m-a ţinut până când am ajuns înapoi în Kathmandu.

Dimineaţa Tu a făcut nişte pâine tibetană (un fel de lipie făcută pe jar) şi ceai. Am plecat ca un leneş pe la 9 am dar mă gândeam că nu va fi foarte mult de mers. Pentru început drumul este cam la fel, urcă prin pădure, mult deasupra râului. Rododendronii uriaşi sunt încărcaţi de muşchi, licheni şi ferigi ceea ce dă pădurii un aspect straniu, te-aştepţi în orice moment să apară vreo vrăjitoare sau vreun spiriduş tăindu-ţi drumul ! Dar n-a apărut nimeni. Langtang se vede tot mai bine pe deasupra copacilor şi străluceşte în soare. Pe alocuri mici pâraie taie poteca grăbindu-se în vale. După o oră şi jumătate am ajuns în Ghora Tabela, un punct de control, formal e-adevărat, unde trebuie să te înscrii într-un registru. Pădurea s-a cam terminat aici, încep sa predomine păşunile iar valea devine foarte largă, nemaiavând aspectul de canion ca până acum. Orientarea ei începe să fie din nou către est. Deşi malul stâng este scăldat în soare este totuşi rece şi pe alocuri apa care se scurge pe peretele abrupt este pietrificată în mici cascade de gheaţă. Pe măsură ce poteca urcă se văd alte vârfuri departe, către est, pe care mai târziu le-am indentificat, Gang Chhenpo către dreapta şi Tsergo Ri către stânga. Ciudat, par destul de aproape dar pe măsură ce te apropii parcă se depărtează !

Până-n Langtang (sat) am făcut două ore şi jumătate din Ghora Tabela, mai mult decât credeam căci satul se vede de departe dar mirajul distanţei m-a păcălit. La intrarea în sat te întâmpină câteva roţi de rugăciune învârtite de apă, ca nişte morişti. Vârful Langtang nu se mai vede de-aici fiind mascat de un perete vertical foarte înalt peste care scapă doar firişoare de apă din gheţurile veşnice de deasupra. Casele sunt ca şi până acum, construite din lemn şi piatră, cu acoperiş plat şi lemne de foc deasupra, de jur-împrejur. Sunt multe locuri unde poţi găsi cazare şi este recomandat să petreci noaptea la această altitudine înainte de-a urca în Kyanjin Gompa deşi diferenţa de nivel este de doar 350 m. Locuitorii se ocupă cu agricultura (cultivă în special cartofi dar şi alte legume), creşterea animalelor, în special iaci (de fapt iaci încrucişaţi cu vaci) şi, evident, turismul.

Iacul propriu-zis, Bos Grunniens, este masculul, femela numindu-se "nak" (de către şerpaşi) sau "drimo" (de tibetani). Iacul salbatic, "dong" în tibetană, se mai găseşte doar într-o provincie în Tibet, Chhang Tang. Au o rezistenţă nativă foarte mare la condiţiile aspre din platoul tibetan şi văile himalayene. Femela nak încrucişată cu taurul dă naştere la "dzo", mascul care este steril sau "dzomo", femelă care este fertilă. Ceea ce se întâlneşte în mod obişnuit sunt aceşti hibrizi "de a doua generaţie", mai blânzi decât rudele lor sălbatice şi folosiţi pentru cărăuşie, carne, lapte şi lână.

Întrucât este destul de devreme am mâncat aici de prânz şi-am plecat mai departe. Poteca e marcată de un şir foarte lung de chortene, mici monumente religioase, ca nişte troiţe şi ziduri "mani", făcute din pietre pe care sunt sculptate rugăciuni (cel mai frecvent "Om Mani Padme Hum") şi figuri de Buddha-şi. Urcuşul e relativ domol şi valea este foarte frumoasă, largă, cu păşuni pe care vezi iaci păscând. Mai sunt 2 sate mici, Muna şi Singdum... apoi pustiu complet. Râul are debit mai mic dar tot este impresionant; pe alocuri mici poduri de zăpadă peste apă îţi reamintesc că este totuşi februarie. Treptat oboseala şi-a spus cuvântul aşa că am făcut aproape două ore şi jumătate până-n Kyanjin Gompa. Gâtul mi s-a uscat foarte tare şi vocea mi-a cam dispărut dar oricum nu aveam cu cine să fac conversaţie pe drum !

Gang Chhenpo şi Tsergo Ri se văd tot mai bine şi pe măsură ce-am câştigat altitudine pereţii văii au devenit tot mai impresionanţi. Către nord, reapare Langtang Lirung şi un nou vârf, Kimshun (6.745 m) despărţite de gheţarul Lirung. Mai departe, Yansa Tsenji (6.543 m) este separat de Kimshun prin gheţarul Kimshun. Kyanjin Ri (4.773 m) şi piciorul care se desprinde din el către Kyanjin Gompa închid acest amfiteatru a cărui singură deschidere este valea prin care curge pârâul ce adună apele din gheţari. De partea cealaltă a văii, Naya Kangri (5.846 m), străjuieşte Ganja La (5.106 m), o trecătoare peste care se poate ajunge în Helambu. Către est, această creastă ce delimitează la sud valea Langtang, culminează cu Gang Chhenpo (6.388 m), cel puţin atât se poate vedea deocamdată. În mijloc, Kyanjin Gompa, o mână de case la 3.850 m, un mic paradis pentru iubitorii de munte. Există şi o mănăstire (gompa) după cum îi spune numele dar nu mai este nimeni acolo, se pare că toţi călugării au plecat în Kathmandu; poate viaţa este prea grea aici ! Toate hanurile sunt ţinute de oameni din Langtang care urcă aici în perioada când nu e zapadă foarte mare şi vin turişti; Kyanjin Gompa nu este locuită permanent. M-am cazat într-o casă mică, deschisă doar de câteva zile şi-am fost singurul client aşa că am avut parte de o linişte deplină. Am băut o cantitate mare de ceai cu lămâie, am mâncat bine şi m-am instalat pentru noapte.

Noaptea a fost foarte frig şi-am tuşit din greu. Dimineaţa apa din bidon era amestecată cu gheaţă... chiar nu m-am gândit să-l bag în sacul de dormit ! După trezire m-a cam durut capul destul de tare şi am fost pe punctul de a coborî pentru că cel mai bun remediu pentru asta este o altitudine mai mică. Simţeam în cap fiecare bătaie a inimii. Am luat o doză de Coca 30 (remediu homeopatic indicat pentru combaterea efectelor secundare legate de altitudine) şi m-am forţat să manânc puţin şi să beau cât mai mult. Am ieşit să mă plimb încet pe la soare să văd cum evoluează ostilităţile. Am înţeles atunci că ce scria în ghid despre adaptarea la altitudine este totuşi adevărat, dar ceea ce înveţi pe propria piele este mult mai eficient ! În câteva ore mi-am revenit, am băut cât mai multe lichide şi-am stat lângă un bolovan la adăpost de soare şi vânt. Am mai prins puteri şi către prânz am pornit în sus să vizitez gompa şi să fac poze. Întrucât m-am simţit tot mai bine am urcat puţin pe morena gheţarului. Din când în când cei doi gheţari, Lirung şi Kimshun, erau animaţi de avalanşe care de la distanţă păreau destul de nevinovate ! Noroc că erau foarte departe. Probabil că în vremurile lor de glorie cei doi gheţari erau de fapt unul singur cu două "picioare" componente. Acum însă s-au retras destul de sus, doar "patul" prin care a curs gheţarul şi morena rămân ca o mărturie despre acele vremuri. Am urcat vreo 2 ore încetişor peste bolovanii uriaşi printre care curgea un fir de apă. Am făcut poze, unele mai reuşite, altele mai puţin (după cum am constatat ulterior). De multe ori n-am putut să evit refracţia soarelui foarte puternic în lentilă, la acea oră fiind chiar deasupra capului... şi oricum eram practic la primul meu aparat foto... Cred că n-am urcat mai mult de 200 m altitudine şi m-am întors pentru că urma o vale abruptă de traversat spre baza gheţarului Kimshun şi, oricum, eram în ziua mea de aclimatizare. Mai târziu cerul s-a acoperit, s-a făcut foarte frig şi a început să ningă uşor.