Dacă munţii Bucegi şi-au înscris numele pe primele file ale istoriei alpinismului din Carpaţi, Picătura ocupă un loc de frunte în aceste pagini. Creasta Picăturii separă faţa estică a Caraimanului brăzdată de valea Seacă a Caraimanului şi afluenţii ei şi faţa nordică unde firele Albişoarelor coboară către valea Albă. Piramida vârfului Picătura se detaşează clar de restul crestei fiind separată de vârful Strungii Mari printr-o spintecătură adâncă (a marelui V). Vârful constituie el singur un obiectiv de sine-stătător ce poate fi abordat pe căi diferite; combinat cu restul crestei, întregul traseu câştigă în complexitate şi dificultate (3A) dar şi în frumuseţe.

Prima dată am fost pe Picătura cu Mircea şi Mugurel cu vreo 5 ani în urmă coborând pe Albişoara Turnurilor. Din păcate unele amănunte s-au şters între timp din memorie aşa că mă bazez mai mult pe Tudor care a urcat pe-aici mai recent. Încercăm să ne reîmprospătăm amintirile citind din cartea lui E.Cristea şi descrierile prietenilor care-au mai colindat zona. Porţiunea crestei dincolo de vârful Picătura va fi o noutate pentru amândoi. Încercăm să profităm cât mai mult de ziua lungă de iulie şi plecăm devreme din Bucureşti. Pe la 7:40 pornim vioi pe strada Fântânii din Buşteni.

Dimineaţa e răcoare dar se anunţă o zi cu soare. Caraimanul şi peretele văii Albe ne răsfaţă vizual. Intrăm în pădure, pe lângă case şi traversăm către pârtia Kalinderu. La ora asta lumina cade numai bine pentru ceea ce ne interesează pe noi aşa că încerc şi nişte imagini mai centrate pe Picătura chiar dacă faţa de sud-est nu e ceea ce căutăm ("Fisura Galbenă", 4A).

Traversăm pârtia şi intrăm pe o urmă de tractor şi, surpriză, curând ieşim într-o zona defrişată în zona telescaunului; pare că se pregăteşte o nouă pârtie. Zona e atât de schimbată încât nu nimerim exact poteca ce merge de-a coasta către valea Seacă a Caraimanului, bine bătută de altfel dar acum întreruptă aici. Încercăm în sus şi-n jos şi o găsim după vreo 10 minute de căutare prin pădure. Există un marcaj neoficial (rar) cu cruce roşie. Curând ajungem la firul văii Seci a Caraimanului, la acest nivel aparent domoală şi plină de vegetaţie.

Poteca e vizibilă în continuare dar pare că se pierde treptat nefiind prea umblată. Totuşi, vâlcelul Picăturii nu e greu de găsit, fiind primul care se conturează către stânga. Se aude şi vuietul apei de pe valea Albă aşa că e timpul să ne abatem în sus.

Preferăm malul din dreapta (cum urcăm) conform indicaţiilor lui E.Cristea. E multă vegetaţie care maschează pietrele umede, motiv pentru care e mai uşor de ocolit pe feţe. Ne canonim pe panta înclinată dar căutăm să revenim în firul vâlcelului (deşi Cristea recomandă să urci cam 1 oră).

Odată reveniţi în fir, un bolovan surplombat şi umed ne invită să ocolim din nou, de data asta pe stânga (cum urcăm) încercând să găsim varianta optimă de a ajunge iar la vâlcel. Acum rămânem pe centru.

Curând apare un alt bolovan pe care însă îl ocolim imediat prin dreapta.

Ceva mai sus se conturează un horn destul de neîmbietor însoţit în stânga (cum privim în sus) de un altul şi mai fioros, rece şi umed (din descrierea lui Cristea bănuiesc că acesta ar fi locul unde el recomandă revenirea în firul vâlcelului unde el "se transformă într-un scoc stâncos şi îngust"). Putem ocoli fără probleme pe dreapta pe o pantă înclinată cu nişte copaci prăbuşiţi.

Imediat deasupra hornului revenim în fir traversând cu atenţie panta înclinată de verdeaţă.

În fine, lucrurile se mai liniştesc şi mai apucăm să admirăm şi florile care înveselesc vâlcelul. Unde pătrunde soarele e cald şi-n curând va fi foarte cald. I se mai spune şi vâlcelul Spălat, poate pentru că e cam umed şi spălat de ploi ? Depăşim mici obstacole şi ajungem într-un loc mai larg cu aspect de "poieniţă" deşi panta e mare. Din descrieri e posibil să fie "Poieniţa de sub Brâu" ?

Dac-ar fi aşa ar trebui să părăsim vâlcelul şi să căutăm Brâul Subţire de care vorbeşte Cristea care să ne ducă la grotă şi-apoi la Hornul cu zade. Dar mai există şi varianta muchiei Trandafir (care ne e cunoscută amândurora). Pentru asta trebuie să traversăm la un moment dat spre dreapta să găsim această muchie dar nu acesta pare să fie locul. Ne uităm puţin în dreapta şi-n jos pe lângă un perete de piatră dar nu e bine, coboară prea mult şi dincolo de brazi se ghiceşte golul văii Albe. Tudor se uită şi pe muchie în dreapta în sus imediat desupra unei şei deşi nu prea corespunde cu amintirile lui. Pe un copac însă o săgeată tăiată adânc cu cuţitul indică în sus, în lungul vâlcelului. Întrucât nu ne lămurim dacă asta e într-adevăr "Poieniţa de sub Brâu", rămâne să explorăm amănuntele altă dată şi continuăm pe vâlcel pentru că pare că se poate urca fără probleme. Îl strig şi pe Tudor care încerca să se orienteze sus pe culme, revine în fir şi continuăm să urcăm.

Vâlcelul merge frumos în sus dar e clar că în curând se închide; un perete greu de trecut se conturează tot mai clar dar înainte de asta, cu cca. 50 m (greu de apreciat privind în sus) înainte de final se ghiceşte o posibilă brână spre dreapta, în direcţia dorită de noi. Locurile ne par cunoscute şi într-adevăr lipiţi de perete reuşim să înaintăm şi ajungem la muchia Trandafir.

E clar acum, grota lui Comănescu şi Hornul cu Zade rămân pentru altă dată, teoretic ar trebui să fie mai în stânga şi-n sus ? E timpul să ne echipăm dar nu ne legăm în coardă.

Pe această muchie de conglomerat cu vegetaţie şi fără locuri propriu-zise de asigurat coarda poate mai mult să te încurce decât să te ajute. Oricum se presupune că dacă îţi propui să ajungi aici nu suferi (prea mult) de rău de înălţime şi eşti sigur pe picioare... Muchia este destul de aeriană dar, prin asta, spectaculoasă. Intrarea este şi ea interesantă, sprijinit de o zadă zdravănă trebuie să te strecori în sus fără să eziţi şi fără să priveşti prea mult în stânga sau în dreapta.

Când în picioare, când cu ajutorul mâinilor urcăm ajutându-ne de jnepeni şi zade. În dreapta avem Vâlcelul Spânzurat care urcă susţinut şi abrupt din valea Albă dincolo de care, peretele văii Albe se dezvăluie de aici (şi tot timpul de-acum încolo) într-o perspectivă deosebită.

Urcând, ne apropiem tot mai mult de firul vâlcelului (Spânzurat) şi când muchia se termină coborâm în talvegul lui.

Rămânem puţin timp chiar pe firul vâlcelului, foarte înclinat în această ultimă porţiune dar cu mici trepte de vegetaţie. La un moment dat se îngustează atât de mult încât e greu de trecut cu rucsacul care se tot agaţă de jnepenii care se întind pe deasupra. Prefer să-l scot şi-l împing în faţă încet-încet, noroc că nu este greu. Vreo 10 m de chin pe sub jnepeni până când ajungem la perete apoi lipiţi de el, încă puţin în sus şi imediat locul se mai deschide şi apare în faţă peretele pe care-l avem de urcat până la fereastra de sub vârf. Asta trebuie să fie porţiunea finală comună cu varianta Comănescu (prin grotă şi Hornul cu Zade). Aici e musai să pregătim coarda.

Tudor e nerăbdător să plece. L-aş putea fila de sub primul piton, ceva mai de jos, de la o zadă mare dar prefer să mă asigur şi eu în piton pornind de la premiza că e destul de solid. Mă gândesc că fizica lucrează în avantajul nostru. Siguranţă e dată doar de forţele uriaşe de frecare care ţin bucata de fier bine fixată în fisura îngustă de piatră.

Tudor pleacă şi curând nu-l mai văd dar aud ce spune... al doilea, al treilea piton... Filând coarda încerc să mă asigur că nu se răsuceşte prea mult (ceea ce ar fi neplăcut) până când Tudor se asigură şi poate trage restul de coardă la el. Ne auzim mai greu acum din cauza peretelui aşa că strigăm de 2-3 ori la fiecare comandă ca să fim siguri. Nu e loc de grabă aici. În fine, pornesc şi eu. Până la al doilea piton nu e aşa greu dar apoi e doar peretele, un diedru larg cu o fisură adâncă în stânga şi nimic altceva. Cât timp mai sunt nişte zade jos, în spatele tău, te simţi parcă mai bine dar aici eşti complet expus. Peretele de conglomerat oferă aderenţă foarte bună, chiar pentru bocancii mei tociţi dar prizele sunt în general mici cu excepţia fisurii mai largi din stânga. Îmi găsesc totuşi o poziţie bună să recuperez asigurarea, să fac o poză în sus şi să trec mai departe.

Asta e porţiunea cea mai delicată dar bocancii îşi fac încă datoria şi înaintez cu atenţie până la următorul piton. De-aici văd deja fereastra, mai fac o poză cu capul lui Tudor privind către mine şi continui.

Mă îndrept către fereastră dar fiind destul de îngustă iar el filându-mă dinspre dreapta, mă duc către el traversând uşor către dreapta. Încă un pas şi sunt sus. Asta a fost. Locul e prea frumos ca să nu solicit şi eu o poză.

Privesc în jos, fac o poză şi cu fereastra, strângem coarda şi pornim. Câteva trepte de piatră, parţial înierbate şi suntem pe vârf. Ne strângem mâinile şi facem pozele de vârf. 1.905 m. Aproape ora 12:00.

Am făcut puţin peste 4 ore, destul de bine ţinând cont că jos pe potecă am bâjbâit puţin, la fel mai sus pe vâlcel. Admirăm ce e în jurul nostru şi ne bucurăm de detalii greu de observat din alte locuri: dincolo de valea Albă, circurile şi peretele văii Albe, iar în partea cealaltă faţa estică a Caraimanului.

Cu peste 1.000 m mai jos, Buşteniul se bucură (sau poate nu) de soarele miezului de zi.