Dacă munţii Bucegi şi-au înscris numele pe primele file ale istoriei alpinismului din Carpaţi, Picătura ocupă un loc de frunte în aceste pagini. Creasta Picăturii separă faţa estică a Caraimanului brăzdată de valea Seacă a Caraimanului şi afluenţii ei şi faţa nordică unde firele Albişoarelor coboară către valea Albă. Piramida vârfului Picătura se detaşează clar de restul crestei fiind separată de vârful Strungii Mari printr-o spintecătură adâncă (a marelui V). Vârful constituie el singur un obiectiv de sine-stătător ce poate fi abordat pe căi diferite; combinat cu restul crestei, întregul traseu câştigă în complexitate şi dificultate (3A) dar şi în frumuseţe.

Prima dată am fost pe Picătura cu Mircea şi Mugurel cu vreo 5 ani în urmă coborând pe Albişoara Turnurilor. Din păcate unele amănunte s-au şters între timp din memorie aşa că mă bazez mai mult pe Tudor care a urcat pe-aici mai recent. Încercăm să ne reîmprospătăm amintirile citind din cartea lui E.Cristea şi descrierile prietenilor care-au mai colindat zona. Porţiunea crestei dincolo de vârful Picătura va fi o noutate pentru amândoi. Încercăm să profităm cât mai mult de ziua lungă de iulie şi plecăm devreme din Bucureşti. Pe la 7:40 pornim vioi pe strada Fântânii din Buşteni.

Dimineaţa e răcoare dar se anunţă o zi cu soare. Caraimanul şi peretele văii Albe ne răsfaţă vizual. Intrăm în pădure, pe lângă case şi traversăm către pârtia Kalinderu. La ora asta lumina cade numai bine pentru ceea ce ne interesează pe noi aşa că încerc şi nişte imagini mai centrate pe Picătura chiar dacă faţa de sud-est nu e ceea ce căutăm ("Fisura Galbenă", 4A).

Traversăm pârtia şi intrăm pe o urmă de tractor şi, surpriză, curând ieşim într-o zona defrişată în zona telescaunului; pare că se pregăteşte o nouă pârtie. Zona e atât de schimbată încât nu nimerim exact poteca ce merge de-a coasta către valea Seacă a Caraimanului, bine bătută de altfel dar acum întreruptă aici. Încercăm în sus şi-n jos şi o găsim după vreo 10 minute de căutare prin pădure. Există un marcaj neoficial (rar) cu cruce roşie. Curând ajungem la firul văii Seci a Caraimanului, la acest nivel aparent domoală şi plină de vegetaţie.

Poteca e vizibilă în continuare dar pare că se pierde treptat nefiind prea umblată. Totuşi, vâlcelul Picăturii nu e greu de găsit, fiind primul care se conturează către stânga. Se aude şi vuietul apei de pe valea Albă aşa că e timpul să ne abatem în sus.

Preferăm malul din dreapta (cum urcăm) conform indicaţiilor lui E.Cristea. E multă vegetaţie care maschează pietrele umede, motiv pentru care e mai uşor de ocolit pe feţe. Ne canonim pe panta înclinată dar căutăm să revenim în firul vâlcelului (deşi Cristea recomandă să urci cam 1 oră).

Odată reveniţi în fir, un bolovan surplombat şi umed ne invită să ocolim din nou, de data asta pe stânga (cum urcăm) încercând să găsim varianta optimă de a ajunge iar la vâlcel. Acum rămânem pe centru.

Curând apare un alt bolovan pe care însă îl ocolim imediat prin dreapta.

Ceva mai sus se conturează un horn destul de neîmbietor însoţit în stânga (cum privim în sus) de un altul şi mai fioros, rece şi umed (din descrierea lui Cristea bănuiesc că acesta ar fi locul unde el recomandă revenirea în firul vâlcelului unde el "se transformă într-un scoc stâncos şi îngust"). Putem ocoli fără probleme pe dreapta pe o pantă înclinată cu nişte copaci prăbuşiţi.

Imediat deasupra hornului revenim în fir traversând cu atenţie panta înclinată de verdeaţă.

În fine, lucrurile se mai liniştesc şi mai apucăm să admirăm şi florile care înveselesc vâlcelul. Unde pătrunde soarele e cald şi-n curând va fi foarte cald. I se mai spune şi vâlcelul Spălat, poate pentru că e cam umed şi spălat de ploi ? Depăşim mici obstacole şi ajungem într-un loc mai larg cu aspect de "poieniţă" deşi panta e mare. Din descrieri e posibil să fie "Poieniţa de sub Brâu" ?

Dac-ar fi aşa ar trebui să părăsim vâlcelul şi să căutăm Brâul Subţire de care vorbeşte Cristea care să ne ducă la grotă şi-apoi la Hornul cu zade. Dar mai există şi varianta muchiei Trandafir (care ne e cunoscută amândurora). Pentru asta trebuie să traversăm la un moment dat spre dreapta să găsim această muchie dar nu acesta pare să fie locul. Ne uităm puţin în dreapta şi-n jos pe lângă un perete de piatră dar nu e bine, coboară prea mult şi dincolo de brazi se ghiceşte golul văii Albe. Tudor se uită şi pe muchie în dreapta în sus imediat desupra unei şei deşi nu prea corespunde cu amintirile lui. Pe un copac însă o săgeată tăiată adânc cu cuţitul indică în sus, în lungul vâlcelului. Întrucât nu ne lămurim dacă asta e într-adevăr "Poieniţa de sub Brâu", rămâne să explorăm amănuntele altă dată şi continuăm pe vâlcel pentru că pare că se poate urca fără probleme. Îl strig şi pe Tudor care încerca să se orienteze sus pe culme, revine în fir şi continuăm să urcăm.

Vâlcelul merge frumos în sus dar e clar că în curând se închide; un perete greu de trecut se conturează tot mai clar dar înainte de asta, cu cca. 50 m (greu de apreciat privind în sus) înainte de final se ghiceşte o posibilă brână spre dreapta, în direcţia dorită de noi. Locurile ne par cunoscute şi într-adevăr lipiţi de perete reuşim să înaintăm şi ajungem la muchia Trandafir.

E clar acum, grota lui Comănescu şi Hornul cu Zade rămân pentru altă dată, teoretic ar trebui să fie mai în stânga şi-n sus ? E timpul să ne echipăm dar nu ne legăm în coardă.

Pe această muchie de conglomerat cu vegetaţie şi fără locuri propriu-zise de asigurat coarda poate mai mult să te încurce decât să te ajute. Oricum se presupune că dacă îţi propui să ajungi aici nu suferi (prea mult) de rău de înălţime şi eşti sigur pe picioare... Muchia este destul de aeriană dar, prin asta, spectaculoasă. Intrarea este şi ea interesantă, sprijinit de o zadă zdravănă trebuie să te strecori în sus fără să eziţi şi fără să priveşti prea mult în stânga sau în dreapta.

Când în picioare, când cu ajutorul mâinilor urcăm ajutându-ne de jnepeni şi zade. În dreapta avem Vâlcelul Spânzurat care urcă susţinut şi abrupt din valea Albă dincolo de care, peretele văii Albe se dezvăluie de aici (şi tot timpul de-acum încolo) într-o perspectivă deosebită.

Urcând, ne apropiem tot mai mult de firul vâlcelului (Spânzurat) şi când muchia se termină coborâm în talvegul lui.

Rămânem puţin timp chiar pe firul vâlcelului, foarte înclinat în această ultimă porţiune dar cu mici trepte de vegetaţie. La un moment dat se îngustează atât de mult încât e greu de trecut cu rucsacul care se tot agaţă de jnepenii care se întind pe deasupra. Prefer să-l scot şi-l împing în faţă încet-încet, noroc că nu este greu. Vreo 10 m de chin pe sub jnepeni până când ajungem la perete apoi lipiţi de el, încă puţin în sus şi imediat locul se mai deschide şi apare în faţă peretele pe care-l avem de urcat până la fereastra de sub vârf. Asta trebuie să fie porţiunea finală comună cu varianta Comănescu (prin grotă şi Hornul cu Zade). Aici e musai să pregătim coarda.

Tudor e nerăbdător să plece. L-aş putea fila de sub primul piton, ceva mai de jos, de la o zadă mare dar prefer să mă asigur şi eu în piton pornind de la premiza că e destul de solid. Mă gândesc că fizica lucrează în avantajul nostru. Siguranţă e dată doar de forţele uriaşe de frecare care ţin bucata de fier bine fixată în fisura îngustă de piatră.

Tudor pleacă şi curând nu-l mai văd dar aud ce spune... al doilea, al treilea piton... Filând coarda încerc să mă asigur că nu se răsuceşte prea mult (ceea ce ar fi neplăcut) până când Tudor se asigură şi poate trage restul de coardă la el. Ne auzim mai greu acum din cauza peretelui aşa că strigăm de 2-3 ori la fiecare comandă ca să fim siguri. Nu e loc de grabă aici. În fine, pornesc şi eu. Până la al doilea piton nu e aşa greu dar apoi e doar peretele, un diedru larg cu o fisură adâncă în stânga şi nimic altceva. Cât timp mai sunt nişte zade jos, în spatele tău, te simţi parcă mai bine dar aici eşti complet expus. Peretele de conglomerat oferă aderenţă foarte bună, chiar pentru bocancii mei tociţi dar prizele sunt în general mici cu excepţia fisurii mai largi din stânga. Îmi găsesc totuşi o poziţie bună să recuperez asigurarea, să fac o poză în sus şi să trec mai departe.

Asta e porţiunea cea mai delicată dar bocancii îşi fac încă datoria şi înaintez cu atenţie până la următorul piton. De-aici văd deja fereastra, mai fac o poză cu capul lui Tudor privind către mine şi continui.

Mă îndrept către fereastră dar fiind destul de îngustă iar el filându-mă dinspre dreapta, mă duc către el traversând uşor către dreapta. Încă un pas şi sunt sus. Asta a fost. Locul e prea frumos ca să nu solicit şi eu o poză.

Privesc în jos, fac o poză şi cu fereastra, strângem coarda şi pornim. Câteva trepte de piatră, parţial înierbate şi suntem pe vârf. Ne strângem mâinile şi facem pozele de vârf. 1.905 m. Aproape ora 12:00.

Am făcut puţin peste 4 ore, destul de bine ţinând cont că jos pe potecă am bâjbâit puţin, la fel mai sus pe vâlcel. Admirăm ce e în jurul nostru şi ne bucurăm de detalii greu de observat din alte locuri: dincolo de valea Albă, circurile şi peretele văii Albe, iar în partea cealaltă faţa estică a Caraimanului.

Cu peste 1.000 m mai jos, Buşteniul se bucură (sau poate nu) de soarele miezului de zi.

Acum putem să vedem mai bine ce ne aşteaptă în continuare pe creastă. Până la cruce sunt ceva mai mult de 400 m diferenţă de altitudine dar e mult de urcat, coborât şi ceva de căţărat.

Până una-alta nişte apă e binevenită căci căldura e destul de mare. Ştiam că doi litri nu vor fi suficienţi dar cine să care mai multă apă ? Trebuie raţionalizată asta care o avem. Nu stăm mult, ne pregătim de rapel.

Deşi coarda lui Tudor are 60 m facem cele 3 segmente, ca la carte. Data trecută am coborât în Dulfer. Că ar fi mai sigur aşa, fără alte elemente interpuse între tine şi coardă e discutabil... acum nu se pune problema că avem tot ce ne trebuie. Coarda însă pare să aibe alte planuri şi nu se lasă uşor descâlcită, te şi miri cum se încurcă aşa uşor. În fine, ajunge la locul ei, în buclele de cordelină din cuiul de rapel şi Tudor o aruncă în jos, nu se vede unde dar ştim direcţia care trebuie urmată, uşor dreapta (privind în jos) către următoarea treaptă înierbată, la cca 20 m mai jos. Îl las mereu pe Tudor primul şi eu fac poze.

Al doilea rapel, ceva mai scurt, ne duce printr-un horn către următoarea treaptă.

Al treilea rapel. Încă cca. 10-15 m şi ajungem în strungă, un loc destul de strâmt. Din valea Albă ajunge aici Albişoara Strungii; la nevoie se pot face rapeluri până jos dar nu este o variantă optimă de coborâre.

În partea cealaltă, vâlcelul Strungii se poate coborî cu câteva rapeluri lungi până în valea Seacă a Caraimanului. Varianta recomandată de coborâre de aici este însă Albişoara Turnurilor ceea ce presupune o traversare relativ expusă până într-un loc de unde se poate coborî în rapel în firul văii, alte rapeluri fiind apoi necesare până jos. Când am fost cu Mircea şi Mugurel era încă zăpadă pe Albişoara Turnurilor aşa că am coborât mai uşor cu colţarii până în firul văii Albe. Cristea recomandă o coborâre de cca 50 m pe Albişoarea Strungii şi apoi o traversare către Albişoara Turnurilor cu rapel de cca 30 m în firul acesteia.

Ca să continuăm creasta Picăturii trebuie să urcăm în vârful Strunga Mare. Nu spune nimeni foarte clar pe unde e mai bine aşa că ne alegem o linie uşor ondulată profitând de pâlcurile de vegetaţie, ocolind porţiunile foarte expuse. Intrarea pe această faţă este însă destul de aeriană dar altă soluţie nu este. Teoretic te poţi asigura de zadele care punctează ici-colo faţa de piatră dar coarda poate să te şi încurce teribil dacă se agaţă aşa că preferăm la liber, cu atenţie.

Pe măsură ce urcăm Picătura rămâne în spate şi distingem foarte clar detaliile feţei vestive şi treptele de vegetaţie între care se fac rapelurile către strungă.

Ajungem sus şi până când Tudor pregăteşte rapelul eu mai fac câteva poze. Aproape poţi atinge cu mâna Turnurile Albişoarelor.

Coarda de 60 m ne permite să coborâm fără probleme dintr-o bucată până în firul Albişoarei Turnurilor (firul sudic), la baza primului turn, de-a lungul unor hornuri, în total cca 25 m.

Primul turn se poate ocoli prin dreapta, coborând puţin pe faţa dinspre valea Albă sau se poate urca pe faţa cu jnepeni, căutând varianta optimă de înaintare. Al doilea turn, mai înalt şi mai spectaculos, presupune un pic de căţărare (2A) dar îl ocolim pe la bază, prin dreapta şi ajungem în Strunga Turnurilor unde se termină celălalt fir al Albişoarei Turnurilor, la baza Feţei Înalte.

Privind în sus, contra soarelui (motivul pentru care nici n-am încercat sa fac vreo imagine), Faţa Înaltă ne dezvăluie căile de acces de-a lungul ei: un diedru în partea stângă şi un horn mai central, către dreapta. Totuşi, o imagine anterioară cuprinde detaliile traseului, în continuare.

Mai în dreapta peretele pare mai domol, întrerupt de multe prispe mici de vegetaţie. Cam în această direcţie ne îndreptăm încercând să profităm de micile zade agăţate de perete. Înaintăm cu mici zig-zag-uri dreapta-stânga după cum ne simţim mai în siguranţă. Turnurile Albişoarelor rămân în urmă, le depăşim curând ca altitudine şi privind în spate admirăm zona de creastă parcursă până acum.

Nu uităm să mai aruncăm o privire şi în jur... către peretele Văii Albe de exemplu.

Continuăm să ne strecurăm la liber prin jnepenişul care ne "blochează" calea către Faţa Înaltă. Cum-necum, găsim o variantă optimă să înaintăm fără probleme :-).

Cumva nu ajungem în zona hornului şi curând constatăm că am ieşit în prispa largă de la baza Feţei Hornurilor!

O pauză de hidratare şi orientare în teren este binevenită. Aici se termină Albişoara Hornurilor. Pe la baza Feţei Hornurilor se ghiceşte o brână care merge către dreapta (privind în sus) şi care traversează către Albişoara Gemenelor (şi se pare şi mai departe, în traseu uşor descendent până în valea Albă, undeva sub săritoarea Cârnului ?).

Faţa Hornurilor e brăzdată de 3 hornuri, primele două mai dificile, al treilea, mai accesibil. O variantă de ocolire a acestei feţe este vestitul tunel care te scoate în partea cealaltă, pe faţa dinspre Caraiman dar întrucât nu ne este clar pe unde-ar fi rămâne să-l căutăm altă dată.

Ne îndreptăm la baza hornului din dreapta urcând câteva trepte de vegetaţie. Deasupra, un bolovan care închide hornul, ne obligă să ne orientăm către peretele din dreapta. Găsim un piton care ne confirmă că suntem pe drumul bun. Urcând câţiva m pe peretele din dreapta urmează o scurtă traversare către stânga pentru a ieşi deasupra zonei surplombate pe care-am ocolit-o. Este o trecere expusă, cu prize mici şi zone de pământ şi iarbă care se dislocă destul de uşor, trecere asigurată însă de un al doilea piton. Noroc că este uscat, altfel ar fi destul de neplăcut. Cu atenţie traversăm către peretele din stânga al hornului. Încă un piton ne mai ridică moralul şi în continuare este deja mai uşor. Fără să privim prea mult în jos ieşim într-o zonă mai domoală care ne scoate imediat în prispa largă a Gemenelor.

Aici iese în creastă Albişoara Gemenelor. Tot pe-aici ar fi trebuit să ajungem şi dacă urcam prin tunel. În sus creasta Picăturii nu mai pune niciun fel de probleme. Ce-a fost greu a trecut aşa că mai facem o pauză şi transferăm o parte din apa din sticlă în stomac. În continuare urcăm pe feţele de iarbă, relativ domoale dinspre valea Albă.

Ocolim Colţii Gemeni, ne mai abatem către stânga să admirăm abruptul Caraimanului şi în cca. 30 de minute ajungem în Şaua Mare a Caraimanului.

Imediat în stânga, zona largă ca o copaie unde se termină Spălătura văii Seci.

Am făcut exact 8 ore de când am plecat de la maşină. Ne dezechipăm şi ar fi cazul să mâncăm ceva dar corpul e suficient de obosit şi deshidratat aşa că afară de apă nu prea alunecă nimic pe gât. Terminăm apa şi ne gândim la izvorul rece din pădure, pe valea Jepilor; o să rezistăm până acolo. Ne odihnim 10-15 minute la soare. Înspre Coştila se adună nori tot mai mulţi dar acum nu mai contează, poate să şi plouă (deşi ar de preferat să nu). Bucurându-ne de verdele alpin din abundenţă aici şi de culorile vesele ale florilor pornim agale pe Brâna Mare a Caraimanului.

De la cabană ne angajăm pe poteca atât de circulată a Jepilor şi coborâm cu gândul la aceste ultime ore petrecute în lumea minunată a Caraimanului.

Mai multe imagini aici.

iulie 2011