Creasta munţilor Iezer-Păpuşa se poate parcuge într-o singură zi lungă de mers sportiv chiar şi iarna dacă zăpada nu este mare. Asta înseamnă însă să pleci pe întuneric şi, foarte probabil, să ajungi jos tot pe întuneric mai ales dacă faci matematic toată creasta (bandă roşie).

Departe de noi dorinţa aceasta :-) de aceea ne-am propus doar o parte din acest traseu, între Iezerul Mare şi Păpuşa, dealtfel zona cea mai interesantă din creastă, cu înoptare la refugiul de lângă lacul Iezer pentru a ne bucura de apusul şi răsăritul soarelui, de cerul nopţii, sperăm înstelat şi de un start matinal a doua zi.

Punctul de plecare este cabana Voina. Traseul de creastă (bandă roşie) începe de aici şi urcă pe culmea Văcarea. Din amintirile din tinereţe ştiu că este destul de lung. Amintirile sunt neplăcute mai ales din cauza întâlnirilor cu câinii de la stâna din Văcarea :-) dar acum, iarna, nu asta e problema. La lacul şi refugiul Iezer se poate ajunge şi din valea Bătrâna pe "traseul de vară" (punct albastru) sau pe "traseul de iarnă" (cruce albastră). Optăm pentru acesta din urmă pentru a evita zăpada posibil mai mare pe vale, printre jnepeni.

Marius, Moniq, Puiu, Cristian

Cu rucsacii măricei deşi nu foarte grei pornim de la Voina pe la ora 11 dimineaţa. Cabana e situată la cca 980 m altitudine şi avem de urcat mai bine de 1.100 m diferenţă de nivel. Nu ne grăbim, ştim că vremea va fi bună şi nu e nevoie să ajungem foarte devreme la refugiu. Afară e plăcut iar la soare e chiar cald deşi suntem în luna lui gerar. În zonele umbrite însă e gheaţă groasă pe drum. După cca 15 minute ajungem la intersecţia dintre cele două văi, Bătrâna şi Cuca. Vechea cabană, Bătrâna, e de mult timp de domeniul amintirilor dar omonima de pe cealaltă vale, Cuca, încă există.

Drumul spre Bătrâna e îngheţat bocnă întrucât soarele nu prea ajunge aici, pe vale. Din fericire însă mergem doar vreo 50 de minute. Întâi se desprinde poteca marcată cu punct albastru. Dacă stau bine să ma gândesc nu cred că am urcat vreodată pe-aici. Ceva mai sus, cca 100 de metri în amonte, chiar înainte de un stăvilar, începe poteca marcată cu cruce albastră. Traversăm pârâul şi urcăm. Suntem în a doua jumătate a lui ianuarie dar urcând abrupt prin pădure, deşi la adăpost de soare, ne trec toate apele ! Vântul nu adie deloc şi în pădure oricum e adăpost aşa că suntem nevoiţi să mergem încet. Nu ne dorim să ajungem transpiraţi la refugiu. Pământul însă e îngheţat bocnă şi poteca alunecoasă chiar dacă zăpada e mică. Nu e foarte plăcut cu bocancii grei de iarnă, ar fi fost mai bine să fi fost zăpadă... însă nu prea mare :-) Aşa-i omul, niciodată mulţumit.

Urcăm prin pădure cca 90 de minute. Sperăm că mai sus o să ne mai răcorim. Înainte să ieşim în golul alpin mai adăugăm puţină greutate în spate, nişte butucei care vor sta foarte bine în soba de la refugiu :-) Sunt din belşug, brazi mici, uscaţi, gata tăiaţi, aşa că facem un efort şi punem câte unul-doi în spate, după posibilităţi. Ieşim în cele din urmă la soare şi facem o scurtă pauză să ne uscăm. Un ceai cald e bine-venit. Mai adunăm şi câteva crengi uscate pline de licheni, tocmai bune să amorsăm focul în sobă. Ne ajustăm hainele întrucât câteva kilograme în plus pe rucsac contează şi pornim mai departe.

Zăpada s-a înmuiat de la soare, nu e mai mare de-o palmă dar sunt urme care ne sunt de folos ca să facem un efort cât mai mic. În zig-zag-uri mai lungi sau mai scurte câştigăm altitudine şi pe măsură ce depăşim linia sinuoasă a limitei pădurii, muntele ni se dezvăluie treptat. În stânga, dincolo de valea umbrită a pârâului Iezer (care vine de sus, de la lac/refugiu), se conturează culmea lungă Văcarea-Căţunu. În dreapta şi-n spate se desfăşoară restul masivului cu picioarele sale lungi care coboară spre sud iar departe, spre est, încep să se contureze înălţimile masivului Bucegi. Câte-un nor ici-colo ne mai răcoreşte prin umbra lui (şi adaugă puţină frumuseţe în imagini) iar vântul adie uşor aşa că mai uităm de greutatea din spate :-)

Curând putem cuprinde cu privirea întregul traseu pe care ni l-am propus mâine până către Păpuşa. Nu vedem încă zona înaltă din faţa noastră, Iezer-Roşu, mascată de perspectiva piciorului pe care urcăm. Chiar dacă este plăcut la soare e totuşi ianurie şi umbre lungi se aştern pe zăpadă în dreapta noastră. Ne gândim că e puţin probabil să mai avem soare la refugiu. Continuăm să urcăm printre tufele rare de jneapăn şi ienupăr dar mai privim şi-napoi. Straturi de nori alb-cenuşii plutesc peste zona Rucăr-Bran dincolo de care se întinde platoul munţilor Bucegi şi Leaota. Când suntem suficient de sus apare şi extremitatea sudică a Pietrei Craiului de care ne vom bucura mai pe îndelete la refugiu.

Mai sus, piciorul Iezerului, pe care am tot urcat până acum, îşi dezvăluie traiectul sinuos până în zona vârfului. I-am urmat cursul de multe ori până pe Iezerul Mare, acum însă îl părăsim şi ne abatem către stânga spre refugiul care încă nu se vede. După o traversare expusă, care se poate ocoli mai pe sus când zăpada este instabilă, coborâm până în firul văii unde întâlnim poteca marcata cu punct albastru şi apoi urcăm până în căldarea care adăposteşte lacul şi refugiul Iezer.

2.135 de metri. Întâi şi-ntâi facem o poză, două împreună :-) Refugiul a fost refăcut anul trecut (2016). Pereţii solizi, de piatră, n-au nevoie de multă întreţinere dar acoperişul, geamurile, uşa (dublă), sobele au fost recondiţionate. Interiorul însă e modest :-) Camera din mijloc serveşte drept de bucătărie. Dormitorul din stânga este încuiat pentru Salvamont iar cel din dreapta e deschis, pentru public. Nu arată grozav dar măcar saltelele groase izolează bine chiar dacă nu excelează la capitolul curăţenie. Pe cele două priciuri încap cca 15 oameni, la nevoie mai mulţi. Vara când e cald s-ar putea să nu fie foarte plăcut dacă e umezeală. Acum, fiind frig, aerul e uscat. Totuşi, nu pentru confort am venit aici.

Am făcut cca 5 ore şi jumătate cu pauzele de rigoare. Era frumos să fie soare aici dar suntem pe partea estică a muntelui; soarele a coborât de ceva timp dincolo de creastă. Totuşi, privind spre est, cerul ne răsfaţă cu nuanţe de roz-roşu-portocaliu într-un spectacol continuu. Ştiu ca e mai important să schimb întâi straturile de haine uşor umezite cu altele uscate din rucsac dar amân puţin operaţiunea şi mai stau pe-afară pentru câteva imagini. Totuşi nu e frig. Nu pot să nu mi-aduc aminte de anul 2008 când erau cca -20 grade la refugiu, n-aveam lemne de foc şi vântul sufla cu duşmănie. Acum pare primăvară :-)

Mai avem un tovarăş "de suferinţă" care a ajuns înaintea noastră la refugiu. Venind singur n-a putut aduce lemne. Nici ceilalţi doi care apar ceva mai târziu, venind pe vale (punct albastru), "zăpada fiind prea mare". Nu-i bai, sunt destule cele cărate de noi. Totuşi, când unul din cei doi vine să fumeze lângă sobă "afară fiind prea frig", noi stând la masă şi pregătindu-ne să mâncăm, nu putem să nu ne gândim la vorba din bătrâni "Mare-i grădina Domnului !"...

Cât timp eu mă ocup cu pozele, Puiu, om gospodar, curăţă soba şi aprinde imediat focul. A venit pregătit de-acasă cu tot ce e necesar (deşi lemnele uscate aduse din pădure s-ar fi aprins repede, oricum). Focul se face în "bucătărie" dar soba este, practic, în cameră. Bine izolată, nu se simte miros de fum. Chiar dacă în dormitor temperatura nu se va ridica prea mult, confortul psihic al focului contează foarte mult. Termometrul arată 0 grade înăuntru. La umbră... ca să nu ne inducă în eroare :-)

Lacul nu e complet îngheţat şi deşi nu facem o analiză microbiologică :-) luăm totuşi apă dintr-un loc mai aproape de gura de vărsare, e mai eficient decât să topim zăpada. Sunt câteva vase mari disponibile aşa că nu facem foarte multe drumuri. Mâncăm supă, bem ceai şi punem repede la loc caloriile consumate peste zi. Poate chiar mai multe ! Lumânările contribuie şi ele la atmosferă iar seara se scurge plăcut.

Curând cerul se umple de stele. Calea Lactee se conturează discret chiar deasupra muntelui. Când şi când câte-un meteor lasă o dâră aproape insesizabilă de lumină (care se vede mai degrabă pe imaginile surprinse cu 15-20 de secunde expunere). Avioanele însă sunt numeroase. Doar departe, spre sud, o lumină gălbuie colorează puţin linia orizontului semn că oamenii îşi văd de programul lor de sâmbătă seara. Dacă tot am cărat pufoaica până aici stau mult pe-afară încercând câteva poze de noapte, timp în care înăuntru se pregăteşte ceai în toate termosurile pentru dimineaţă.

Pe la ora 9 ne pregătim de culcare. Aranjăm cât de cât lucrurile pentru dimineaţă şi-i anunţăm pe ceilalţi că o să-i deranjăm în jur de 5 dimineaţa. La ora 10 suntem de mult în sacii de dormit... dar asta nu înseamnă că şi dormim :-) Unul se mai foieşte, altul mai sforăie puţin iar mintea nu e pe deplin relaxată, plină de impresiile de peste zi şi, mai ales, de gândurile pentru ziua de mâine. În plus, cu două perechi de izmenuţe, două perechi de ciorapi, trei bluze şi-o căciulă cam groasă, în sacul de dormit se face curând cald :-) Încet-încet renunţ la unele straturi şi mai desfac fermoarul sacului de dormit. În cele din urmă vine şi somnul, întrerupt desigur. Într-un târziu răsare şi luna care, prin geam, ne mângâie cu lumina ei rece... sau deja visăm ?