Cu doapele bine băgate în urechi nu aud niciunul din telefoanele care sună la 5 dimineaţa dar simt mişcarea din jur. Tocmai când somnul părea mai bun :-) Începe, la lumina frontalelor, activitatea frenetică de schimbat haine, strâns sacul de dormit şi aranjat rucsacul. Sângele se pune în mişcare aşa că nu ne mai uităm la termometru. În "sala de mese" bruma sclipeşte uşor în lumina lanternelor, geamul e îngheţat, la fel apa rămasă în câteva vase pe masă dar ceaiul cald din termos ne ridică moralul :-) Mâncăm ceva, pregătim ceai şi apă pentru drum, ne echipăm şi reuşim să fim gata puţin peste 6 şi jumătate.

Afară e răcoare bine. Stele sunt încă la locul lor, se vede şi luna (deci n-am visat) dar linia orizontului, către răsărit, vesteşte începutul de zi. În direcţia Bucegilor o geană de lumină roşiatică se topeşte treptat în albastrul întunecat al cerului de dimineaţă. Încet-încet prinde putere pe măsură ce umbrele întunecate capătă contururi mai clare. Ocolim lacul cu atenţie şi ne ghidăm după stâlpii care se disting în faţă. Zonele de zăpadă afânată alternează cu porţiuni bine îngheţate în care colţarii se înfig cu greu. Călăuziţi de luminiţele frontalelor urcăm agale panta accentuată care ne scoate în creastă în mai puţin de jumătate de oră.

Pe la 7:15 suntem sus. Vântul adie uşor şi s-a mai luminat între timp, insuficient însă ca aparatul să se decidă pentru un ISO rezonabil. Fac totuşi câteva poze chiar dacă sunt puţin mişcate. Rămân ca amintiri, nu trebuie să fie perfecte. Am ieşit puţin mai la nord de Crucea Ateneului şi continuăm să urcăm pe creastă spre Iezerul Mare. Zăpada a fost spulberată de vânt dar păstrăm colţarii, mai bine în picioare decât în rucsac. Depăşim un vârf intermediar de unde se lasă spre sud-vest un picior secundar, Iezerul Mic - Obârşia. Pe alocuri merg puţin sub creastă să prind în imagini conturul tovarăşilor de drum pe cerul albastru închis. Zăpada prinde treptat o nuanţă roz. Soarele se pregăteşte de spectacolul răsăritului.

Continuăm spre nord şi într-o mică şa ne oprim. Spre nord-vest, impresionanţi, munţii Făgăraşului atrag privirea ca un magnet. Vedem mare parte din creastă, albă, profilată elegant sub un cer rozaliu în lumina dimineţii dar palid-albastru imediat în vecinătatea muntelui. Piramida inconfundabilă Moldoveanu-Viştea ne ajută să ne orientăm şi să recunoaştem alte puncte de reper importante de pe creastă. Spre răsărit linia orizontului se prezintă în alt registru de culori, un degrade fin pornind de la roşu-portocaliu până la un albastru deschis. Ar merita zăbovit mai mult timp pentru poze, sunt momentele cele mai bune să stai pe îndelete cu trepiedul la îndemână, dar Puiu e deja departe :-)

Pornim după el atenţi la ce se petrece deasupra Bucegilor. Portocaliul se transformă treptat în galben, albastrul se deschide treptat şi puţin înainte de ora 8 apare soarele. Undeva între Bucegi şi Leoata. Ne ia prin surprindere şi se ridică repede. Lumina se modifică în jurul nostru de la minut la minut iar zăpada reflectă spre noi nuanţe variabile funcţie de direcţia în care priveşti. Continuăm să urcăm fermecaţi de spectacolul din jur. Soarele prinde repede putere iar albul zăpezii ia locul culorilor de mai devreme. Cerul devine albastru, zăpada albă şi doar hainele noastre rămân nişte pete de culoare pe fotografii. Puţin după ora 8 suntem pe Iezerul Mare, 2.468 m. Am făcut până aici cam 90 de minute de la refugiu dar schimbarea e atât de mare faţă de plecarea pe întuneric încât pare că a trecut mult mai mult timp.

Vârful Iezerul Mare, 2.468 m

După fotografiile de rigoare pornim mai departe. Pentru a atinge punctul cel mai înalt de pe creastă, vârful Roşu, trebuie mai întâi să coborâm în şaua care desparte cele două vârfuri. Părăsind Iezerul Mare urmăm creasta cu aspect de custură. Când e zăpadă mare cornişele sunt spectaculoase dar acum sunt de domeniul imaginaţiei. Asta nu înseamnă că nu e nevoie de atenţie, panta fiind mare atât în stânga cât şi în dreapta noastră. Urcuşul în partea cealaltă însă e mai domol. Spre vest fâşii înguste de nori plutesc între Iezer şi Făgăraş umbrind văile dintre munţi. Dincolo de Făgăraş alte culmi albe lucesc în soare, Cozia, Căpăţânii, Lotrului şi poate chiar dincolo de ei...

În cca 40 de minute ajungem pe vârful Roşu, 2.469 m, intersecţie importantă de poteci. Spre nord culmea Oticu-Mezea-Căţunu face legătura cu munţii Făgăraşului. Marcată cu triunghi roşu culmea uneşte traseele de creastă ale Iezerului (vârful Roşu) şi Făgăraşului (curmătura Brătilei). O singură dată am parcurs-o, acum mulţi ani, dar privind cu nesaţ spre creasta Făgăraşului ne propunem să revenim într-o drumeţie cu cortul.

Vântul suflă ceva mai tare aşa că nu mai scot trepiedul să apărem toţi patru într-o imagine. Pornim mai departe. Plăcile subţiri de zăpadă întărită de vânt se rup sub bocanci iar vântul le duce către vale. Creasta se abate către est (mai precis est-nord-est) în direcţia vârfului Piscanu. Evident, până pe vârf, coborâm o şa adâncă, apoi urcăm la loc ce-am coborât. E-adevărat, ceva mai puţin, Piscanu având doar 2.323 m. Deşi nemarcat, plaiul care coboară către sud-est din zona vârfului Piscanu se poate folosi în caz de urgenţă. Ceva mai jos, la limita pădurii, pe vremuri exista o potecă marcată cu punct roşu care cobora către pârâul Bătrâna iar spre est mergea, la limita golului alpin, până către Plaiul lui Pătru, altă variantă de coborâre (acum marcată cu triunghi roşu). Pe vremea când cabana Bătrâna era în picioare (dar şi mai târziu) urcam uneori în creastă pe-aici.

Acum nu ne mai gândim la vechile poteci ci ne vedem de drumul nostru. Privirea se abate când în stânga, spre culmea albă a Făgăraşului, când în dreapta, spre văile şerpuite din potcoava Iezerului, uşor pâcloase din cauza ceţurilor de dimineaţă, mai ales că le privim contre-jour. Deşi căciulile şi mânuşile sunt încă necesare, ne simţim bine. Nici vorbă de gerul şi vântul care ne-au alungat de pe creastă în 2008, ultima dată când am fost pe-aici. Ce-au mai trecut anii :-) Soarele e generos şi chiar dacă nu ne încălzeşte prea mult, ne bucurăm de lumina lui, de albul zăpezii şi albastrul cerului fără niciun nor deasupra noastră.

Din zona vârfului Piscanu continuăm să înaintăm spre est, coborând uşor până în Curmătura Bătrânei, loc frumos de cort în inima muntelui. Urcăm în continuare spre zona vârfului Bătrâna. Am făcut până aici cca 2 ore şi jumătate de pe Roşu. Vârful e puţin în afara potecii. Nefiind zăpadă mare nu urmăm strict creasta matematică, ci mai degrabă direcţia potecii. Urmează un mic "S", creasta se abate puţin către sud şi apoi din nou către est. Fiind în punctul cel mai înalt din zona de mijloc a masivului, vedem în faţă foarte clar cât mai avem de mers până pe Păpuşa... iar în spate zona deja parcursă. E momentul să ne hotărâm dacă mergem mai departe sau coborâm pe Plaiul lui Pătru (triunghi roşu). Întrucât ne-am încadrat bine în timp şi ziua se anunţă minunată, continuăm pe creastă.

N-avem de parcurs diferenţe mari de nivel dar distanţele sunt generoase. După Bătrâna, 2.341 m, urmează Frăcea, 2.242 m şi Tambura, 2.294 m, principalele vârfuri trecute pe hartă. După încă o oră şi ceva de mers facem o scurtă pauză de masă, fiind ora prânzului.

Ne apropiem apoi de Spintecătura Păpuşii, şaua adâncă dincolo de care se înalţă silueta masivă a vârfului Păpuşa. Aici e singurul loc unde colţarii au fost absolut necesari. Coborâm cu atenţie panta mare acoperită cu un strat gros (pe alocuri) de zăpadă întărită unde bocancii n-ar fi putut săpa trepte. Atât în urcare cât şi în coborâre e una din puţinele zone ale crestei unde trebuie mare atenţie.

S-au scurs cca 2 ore de pe Bătrâna până în Spintecătura Păpuşii. Vedem nişte urme care urcă drept în sus pe o viroagă abruptă dar par a fi făcute în coborâre şi zăpada e acum înmuiată de la soare. Preferăm poteca "normală" chiar dacă e puţin ocolitoare şi foarte expusă avalanşelor de pe faţa de sud-vest a Păpuşii. Zăpada este însă stabilă aşa că nu e nicio problemă. Urcăm agale traversând pe sub vârf într-o diagonală ascendentă. În spatele nostru reapare în toată măreţie ei creasta Făgăraşului iar spre vest creasta Iezerului, direcţia de unde venim. După cca 40 de minute, timp în care trecem deja de Păpuşa ne oprim şi lăsăm bagajele în potecă. E păcat să nu urcăm şi pe vârf !

Vârful Păpuşa, 2.393 m

În mai puţin de 10 minute suntem sus, Păpuşa, 2.393 m. Vizibilitatea e superbă în toate direcţiile. Ochii zăbovesc în special asupra siluetei zvelte a Pietrei Craiului. De-aici ni se dezvăluie întreaga faţă vestică a muntelui atât de îndrăgită pentru abrupturile sale. Ne-amintim de brâne, văi, vâlcele, poieniţe străbătute de-atâtea ori vara. Dincolo de Piatra Craiului, Bucegii se înalţă masiv şi puternic cu platoul albit de zăpadă. Mai departe, Piatra Mare, Ciucaşul şi alte siluete îndepărtate pe care nu le identificăm. Spre vest, evident, vedem ca-n palmă toată zona de creastă pe care am străbătut-o până aici şi ceva mai spre nord linia parcă fără sfârşit a crestei Făgăraşului.

Spre nord, din vârful Păpuşa, se poate continua spre valea Dâmboviţei pe cele două picioare, Cascue şi Dracsin. Noi însă, după ce ne pozăm pe rând cu tricolorul de pe vârf, revenim la bagaje şi continuăm spre sud. Coborâm pe banda roşie aproape 400 m până în şaua Grădişteanu. În stânga (est) Piatra Craiului şi Bucegii, în dreapta (vest) potcoava Iezerului. Avem ce privi aşa că timpul se scurge repede. Culmea bătută de soare are puţină zăpadă discontinuă. Traficul a fost mare toată ziua judecând după urme şi după câtă lume întâlnim aici, dus-întors de la Cuca, pe Păpuşa fiind primii oameni întâlniţi azi.

Din şaua Grădişteanu părăsim banda roşie. Poteca mai merge spre sud până în şaua Găinaţul Mare şi coboară la Voina pe muntele cu Găinaţul Mare. O singură dată am urcat pe-acolo, acum mulţi ani (mariusradu.ro/drumetie/carpati/iezer-cu-cortul-pe-zapada). Noi însă coborâm mai rapid la Cuca (triunghi galben care vine de la Cascue, bandă albastră care vine de la Dracsin). Curând intrăm în pădure. E-aproape ora 4 după-amiază. Până la Cuca facem mai puţin de-o oră după ce traversăm cele mai periculoase zone din toată drumeţia, zone de gheaţă lucie, pâraie care traversează poteca în câteva locuri, acum încremenite de ger. Chiar şi aproape de cabană drumul e transformat în patinoar şi, pe alocuri, şi mai departe către Voina. Ultimii cca 4 km îi facem pe drumul dintre Cuca şi Voina şi reuşim să ajungem la maşină la limita întunericului.

Am făcut cca 11 ore de la refugiu până la cabană cu câteva pauze scurte însă drumul a meritat din plin. Aşa cum speram vremea a fost superbă, cu vizibilitate maximă cum doar iarna ai ocazia să întâlneşti, n-a fost nici prea frig nici prea cald iar frumuseţea pe care muntele a împărtăşit-o cu noi a compensat întru totul efortul, somnul insuficient şi picioarele obosite. Cu siguranţă vom reveni :-)

Cam aşa arată circuitul început şi sfârşit a doua zi la Voina.

Mai multe imagini goo.gl/photos/9YHhNnXeHvQfzfQt8

ianuarie 2017