Încet-încet, printre terase cultivate cu orez, poteca pierde din altitudine şi se apropie de albia lui Modi Khola. E din ce în ce mai cald, o căldură umedă care te seacă de puteri. Transpir într-o veselie dar asta nu mă ajută prea mult. Apa din bidon atinge şi ea o temperatură respectabilă aşa că nu prea mai potoleşte setea. În cele din urmă renunţ la bocanci căci simt că-mi fierb picioarele. Îmi trag puţin sufletul şi trec la şlapi preferând să car ghetele în spate dar să-mi aerisesc picioarele. Acum înţeleg de ce toţi porterii merg în slapi şi nu se complică cu bocanci... cel puţin ăsta e unul din motive... Cam într-o oră şi jumătate ajung în Naya Pul (Shiuli), câteva case la 1.340 m, pe malul râului. Naya Pul înseamnă Noul Pod... dar nu prea înţeleg de ce pentru că este un amărât de pod pe care nu se aventurează decât două persoane în acelaşi timp aşa că trebuie să aştepţi puţin, ca la semafor... Chiar şi porterii se ţin zdravăn de cablurile suspendate, atenţi la scândurile peste care păşeau, găurile dintre ele fiind completate cu pietre plate. Cel mai impresionant însă este un băiat care-l cară în spate, într-un coş, pe un altul, paralizat. M-am intersectat cu ei de câteva ori pe drum şi amândoi răspundeau veseli sanchai chha (sunt bine) sau thik chha (sunt în regulă) la întrebările mele într-o nepaleză extrem de sumară.

_{Naya Pul, pod peste Modi Khola}

Până aici am tot coborât aşa că acum urmează şi puţin urcuş. Îmi propusesem să ajung eventual până-n Chhomrong, ale cărui prime case se văd de-aici, pe o culme destul de înaltă însă. Poteca prin pădure e destul de abruptă pe alocuri dar merge şi în şlapi. N-am renunţat la ei deşi nu mai era zăpuşeala din vale. Partea distractivă a fost că a început să plouă cam după o oră de mers, nu tare dar susţinut. După încă o oră ajung în Jhinu, câteva case pe panta dealului la 1.750 m, cam la două treimi de Chhomrong (calculând din Naya Pul). Oboseala însă m-a cam ajuns şi, deşi teoretic am timp să urc până-n Chhomrong, mă gândesc că totuşi este destul pentru o zi şi, oricum, am mers mai mult decât scria în ghid pentru o zi normală. În plus, ploaia se înteţeşte serios pe ultima porţiune a urcuşului aşa că, vrând-nevrând, rămân aici. Mă refac cu o cantitate suficientă de ceai cu lapte şi parcă viaţa devine mai roz deşi afară toarnă cu găleata. În cele din urmă însă se opreşte. Şi dacă tot am ramas aici mă gândesc să profit de un izvor cu apă călda aflat undeva în amonte, pe valea lui Modi Khola. Puţin cam departe dar sper să merite... Plec imediat după ce se opreşte ploaia ca să evit înghesuiala care mă gândesc că se va produce acolo, inevitabil. O jumătate de oră stau singur în bazinul care captează izvorul, apoi mai apar şi alţi clienţi. Pădurea respira parcă, umezeala din pământ se ridică încet-încet în fuioare subţiri. Dacă cerul n-ar fi fost acoperit şi s-ar fi văzut şi vârfurile înzăpezite ale munţilor ar fi fost mai mult decât perfect...

A mai trecut o noapte... Am dormit buştean, oboseala şi-a spus cuvântul. Din experienţa zilei trecute am zis că e bine să plec cât mai devreme căci se face cald destul de devreme. Aşa că m-am sculat la 5 şi la 6:30 am plecat. Astfel, o parte din urcuşul către Chhomrong (aprox 2.000 m) l-am făcut pe răcoare. Cum a apărut soarele, s-a încălzit dintr-odată şi randamentul a mai scăzut. Într-o oră şi jumătate însă am ajuns. Satul propriu-zis e situat pe partea cealaltă a dealului, pe faţa dinspre Annapurna sud şi Hiunchuli. Aici, în partea superioară sunt câteva hanuri cu terase şi săli cu geamuri mari cu o vedere superbă către vale şi munţi. Machhapuahhare este acum de partea cealaltă a lui Modi Khola dar din păcate tot acoperit de nori deşi din acest unghi deja s-are vedea bine profilul său caracteristic de coadă de peşte (machha=peşte, puchhar=coada).

În 1957 Wilfred Noyce şi David Cox au încercat să cucerească acest vârf dar n-au putut să urce decât până la 50 m de vârf. După această tentativă guvernul nepalez a interzis accesul pe munte aşa că, practic, Machhapuchhare nu va fi călcat niciodată de picior de om. Este bine să putem pune, când este nevoie, şi limite ambiţiilor omeneşti. La fel s-a întâmplat cu Kangchendzonga, al treilea optmiar al lumii, cucerit în 1955 de George Band şi Joe Brown care însă nu au păşit pe vârf, respectând promisiunea data primului ministru al Sikkim-ului !

_{Machhapuchhare, vedere de undeva mai sus de MBC}

Chhomrong este ultimul sat mare pe drumul către ABC, de fapt ultima aşezare permanentă din vale. Campingul este interzis de-acum încolo în afara unor locuri special amenajate, la fel folosirea lemnelor de foc. Este şi un birou ACAP unde trebuie să te înregistrezi, ultimul de pe traseu şi un depozit de kerosen de unde te poţi aproviziona dacă ai nevoie. E destul de greu să alegi un loc unde sa rămâi peste noapte fiindca sunt multe hanuri, care mai de care mai atractive, fiecare în felul său. Nu este cazul acum aşa că mi-am continuat drumul. Din zona superioară a satului se coboară la început pe o potecă foarte lată şi pietruită. După postul de control însă am luat-o aiurea prin sat căci potecile printre case seamănă toate între ele, un adevărat labirint. M-am întors după un timp şi-am nimerit drumul bun, care oricum tot acolo duce doar că e mai direct. Am coborât destul de mult până în valea unui afluent ce vine de sub Annapurna sud şi Hiunchuli, Chhomrong Khola. Aici am făcut o pauză de dulciuri şi m-am răcorit puţin în apa rece a pârâului.

Tot ce-am coborât trebuie acum urcat la loc. Următorul loc posibil de popas este Sinuwa la 2.350 m. Până aici am făcut cam o oră şi jumătate printr-o pădure de rododendroni, stejari şi bambusi, ornamentată din belşug cu ferigi uriaşe. Privind înapoi se vede frumos Chhomrong cu casele răsfirate pe panta dealului. La extremitatea superioară a lui Sinuwa, asta însemnând aproape încă o oră de mers, am mai făcut o pauză. De-abia aici Machhapuchhare se vede mai bine, relativ fără nori, dar contra soarelui. Două ore mai târziu, prin aceeaşi pădure dar pe o potecă noroioasă pe alocuri (şi bogată în lipitori în sezonul ploios, după cum scrie în ghid), ajung în Bamboo Lodge, la 2.340 m. Sunt 4 hanuri aici dar nici unul din ele nu e făcut din bambus după cum ar sugera numele. O scurtă pauză de masă; nu zăbovesc prea mult întrucât de-aici, din padure, mare lucru nu se vede. E util însă de ştiut că există aceste locuri unde, în caz de vreme urâtă, poţi să rămâi peste noapte. Deşi înaintez nu câştig nimic în înălţime, sunt doar nişte sus-jos-uri, noroc ca nu foarte accentuate.

Următoarea porţiune însă e ceva mai abruptă şi urcă până în Doban, la 2.630 m. Am făcut până aici cam o oră şi jumătate. Este aproape complet înnourat însă fără semne de ploaie aşa că merg mai departe. Şi pe-aici e destul de mult noroi. Poteca este foarte sus faţă de albia lui Modi Khola, care se aude undeva, în vale. Panta în jos e foarte abruptă dar e mascată de vegetaţia bogată. Este o porţiune predispusă la avalanşe, cel puţin aşa scrie în carte dar nu e acum sezonul. Este încă pădure, chiar dacă tot mai rara iar pereţii de piatră care se văd sunt aproape verticali; probabil când ninge zăpada vine mult mai de sus, de dincolo de aceşti pereţi, de pe pantele lui Hiunchuli.

Până în Himalayan Hotel, la 2.900 m, trec peste 3 urme vechi de avalanşe uriaşe care au maturat totul în calea lor, mărturie stând limbile (mari încă) de zăpadă întărită pe care le traversez. O zonă cu un aspect destul de dezolant. În ghid scrie că dintre traseele obişnuite de trekking din Nepal (excluzând deci expediţiile pe vârfuri mari), acesta are cel mai mare risc de avalanşe, evident când ninge, acum nu era cazul. Mă opresc la Himalayan Hotel, cam o oră şi jumătate distanţă de Doban, la unul din cele două hanuri de-acolo... pentru azi am mers destul dar prefer aşa ca, eventual, să-mi rămână o zi în plus sus, în sanctuar.

_{Annapurna sud, urcând de la MBC la ABC}

Toată seara şi noaptea cerul a fost acoperit. Oricum din acest unghi nu poţi vedea altceva decât pereţii abrupţi ai văii cu aspect de canion în aceasta zonă. Pe la 6 dimineaţa chiar începe să plouă aşa că nu prea-mi vine să ies din sacul de dormit. Dar nu sunt decât câteva rafale, nu durează mult şi ceaţa începe să se ridice. După omleta de dimineaţă, singurul mic dejun cât de cât consistent pe care-l poţi servi, mă mobilizez şi plec pe la 7:30. Este multă umezeală în pădure dar treptat copacii se răresc. Traversez din nou câteva urme ale unor avalanşe vechi. După circa o oră de mers pădurea practic se cam termină şi valea se lărgeşte puţin. La Hinko Cave, 3.160 m, sub un uriaş bolovan surplombat, era un mic han amenajat sub spaţiul de sub el care însă a fost dezafectat de ACAP. De partea cealaltă a văii apare soarele chiar deasupra lui Machhapuchhare; fiind mai aproape de baza lui, arată de-aici mult mai masiv. După încă o jumătate de oră ajung în Deurali, la 3.230 m. Linia dreaptă (virtuală) ce uneşte Machhapuchhare şi Hiunchuli trece ceva mai sus de Deurali. Este zona unde, după ninsori abundente, avalanşele curg nestingherite, practic intrarea în sanctuar. În mod normal poteca rămâne pe malul vestic dar ocoleşte nişte resturi uriaşe de avalanşe urcând abrupt pe perete şi coborând după aceea. Uneori însă nici asta nu e posibil după ce a căzut multă zăpadă şi atunci se trece pe malul celălalt. Informaţii în acest sens poţi afla în Deurali, oamenii de-acolo ştiu pe unde e recomandat să mergi în sezonul respectiv.

_{Annapurna III, MBC}