Unul din lucrurile cunoscute despre homeopatie este că se folosesc cantităţi foarte mici de substanţă activă şi că remediile sunt diluate foarte mult. Prepararea remediilor nu presupune însă doar o simplă diluţie ci un proces mai complex care include şi agitarea soluţiei de remediu, proces numit dinamizare (potenţare).

Practica homeopatiei se bazează pe principii care, deşi enunţate cu cca 200 de ani în urmă, rămân valabile, aşa cum legile imuabile ale fizicii rămân aceleaşi indiferent că le cunoaştem şi înţelegem în totalitate sau nu. C.Hering (Constantine Hering) a fost un nume important în homeopatie în sec. XIX şi rămâne în continuare datorită aportului său la dezvoltarea acestei ştiinţe medicale.

În medicină progresul este constant şi, de-a lungul anilor, periodic s-au confirmat ipoteze care la un moment dat au fost doar teorii îndrăzneţe. Însă în ceea ce priveşte metodele de tratament există doar două mari categorii după cum sunt bazate pe principiul contrariilor sau, respectiv, principiul similarităţii.

În 1790 Hahnemann a avut curiozitatea să facă un experiment pe propria lui persoana cu scoarţa arborelui de Cinchona (din care mai târziu se va izola chinina) folosită, la acea vreme, pentru tratamentul malariei, despre care însă nu se ştia cum acţionează în acest scop. Administrându-şi substanţa respectivă a observat că dezvoltă simptome ca şi cum ar avea malarie, simptome care dispar la un timp după ce opreşte administrarea.

Remediile homeopate se prepară din substanţe naturale: plante, minerale şi produse de origine animală. Uneori se folosesc substanţe toxice în stare naturală (fosfor, arsenic, mercur), veninuri de şerpi sau păianjeni... alteori substanţe "inerte" din punct de vedere chimic (fără vreun efect evident asupra corpului) care se elimină aşa cum se ingeră, de exemplu nisipul (dioxid de siliciu, remediul Silicea) sau cărbunele vegetal (remediul Carbo vegetabilis). Cum este posibil ca astfel de substanţe să fie utile în tratarea unor afecţiuni ?

Homeopatia, ca ştiinţă, se bazează pe principii bine definite, formulate de Hahnemann şi urmaşii săi. Similia similibus curantur, principiul similarităţii, afirmă că o substanţă care produce un set de simptome când este administrată unui om sănătos, poate vindeca simptome asemănătoare la un bolnav dacă este folosită în doze foarte mici.