17 ianuarie, prima plimbare la munte în 2009. Vremea se anunţă bună deşi seara a nins puţin chiar în Bucureşti şi foarte probabil şi la munte. Mugur e punctual ca de obicei. Ne ia cu maşina la 6:30, pe mine şi pe Moniq, apoi pe Tudor. Pornim la drum şi-n circa două ore ajungem la Buşteni. Cerul este acoperit, mai ales spre munţii Baiului şi spre nord, dar nu foarte ameninţător. Mugur propune în agenda de lucru :-) valea Mălinului, o "datorie" de anul trecut când starea zăpezii nu ne-a permis să urcăm... încercăm acum...

Ne echipăm la Căminul Alpin şi începem să urcăm agale. Până la troiţă ne încălzim aşa că renunţăm la un strat de îmbrăcăminte. În mod normal ar trebui să vedem, discret, printre copaci, crucea de pe Caraiman... dar este nor. A nins puţin (prognoza era de 5 cm), chiar şi-acum fulguie uşor şi este atâta linişte... Pe la 10.30 ajungem în Poiana Coştilei. Este încă destul devreme, alţi drumeţi n-au apărut aşa că zăpada proaspăt ninsă este imaculată. Pe alocuri, printre smocurile de iarbă acum îngheţată, piciorul se scufundă până către genunchi. Este în continuare acoperit, doar către Morar sunt câteva petice de albastru.

E.Cristea nu recomandă ascensiunea văii Mălinului pornind direct din Poiana Văii Cerbului (punctul de confluenţă al văilor) din cauza rupturilor mari de pantă de la gura văii. De altfel nici nu se poate (direct) decât în anii când e foarte multă zăpadă şi marea săritoare e acoperită. Aşa că părăsim poteca în zona unde ea face o mare curbă spre dreapta, în direcţia stânei părăsite din Poiana Coştilei. Ne abatem către stânga şi începem să urcăm vâlcelul slab conturat aici, la confluenţa cu poiana. Drumul devine tot mai abrupt şi accidentat pe măsură ce urcăm. Nu e o potecă propriu-zisă, Tudor şi Mugur urcă aşa cum li se pare mai convenabil ocolind sau sărind pe alocuri copacii căzuţi la pământ. Eu cu Moniq mai agale, în urma lor. Geografic vorbind trebuie să fie Vâlcelul Poieniţei, una din variantele mai facile de acces.

În curând trecem prin zona numită "Hornul cu Urzici", facem slalom peste câţiva copaci groşi prăbuşiţi şi încercăm să nu alunecăm prea tare la vale. Ajungem într-o mică şa pe creasta pe care am avut-o mereu în dreapta noastră. Conform hărţii trebuie să fim undeva la peste 1.600 m. Din poiană până aici am făcut aproape o oră.

Urmează să coborâm în firul văii Mălinului prin Hornul Mare de la Scară (Hornul Pământos). E.Cristea mai descrie şi Hornul Mic de la Scară, ceva mai sus de acesta, care iese în punctul de confluenţă dintre valea Mălinului şi valea Colţilor. Hornul nostru nu este acum pământos :-) ci acoperit cu zăpadă şi puţină gheaţă. Ninge uşor şi ne mai îmbrăcăm pentru că aici durează puţin până vom coborî cu toţii şi stând pe loc te ia uşor frigul. Până ajunge Tudor să se strecoare prin firida de sub perete pentru a fixa coarda în cuiul de rapel, puţin ceai din termos ne mai ridică moralul.

Ştim de anul trecut că pusă în două coarda nu ajunge până în firul văii aşa că Tudor, Mugur şi Moniq îşi dau drumul pe rând, coarda fiind înnodată la un capăt. Prevăzător, Mugur are şi-o bucată suficientă de cordelină aşa că eu, rămânând la sfârşit, înod coarda (trecută prin urechea cuiului) de cordelină, cobor pe ambele fire apoi recuperez coarda trăgând voiniceşte de cordelină... aşa că mă încălzesc binişor... Anul trecut, cam tot pe vremea asta, ne-am întors după ce-am coborât până aici pentru că zăpada era prea mare şi instabilă pentru a urca pe vale. Acum pe alocuri este gheaţă sub stratul de zăpadă proaspătă aşa că ne punem colţarii. Povestea cu hornul, manevrarea corzii, montarea colţarilor ne-a luat ceva mai puţin de-o oră.

Imediat în amonte este singura săritoare mai importantă de care trebuie să trecem. În mod normal se poate ocoli prin dreapta. Acum, parţial acoperită de zăpadă, pare mai uşor de ocolit pe partea cealaltă aşa că ne abatem către firul din stânga. Urcăm puţin şi încercăm să traversăm creasta din dreapta pentru a reveni în firul văii. Probabil că n-am nimerit locul cel mai bun de traversare, înotăm puţin prin jnepenii înzăpeziţi dar trecem cu bine în partea cealaltă. Dacă am mai fi urcat puţin am fi putut ieşi într-o mică şa de unde era mai uşor să coborâm.

Tudor continuă cu avânt să facă urme. Încet-încet valea ia aspectul de canion. Pereţii înclinaţi nu pot reţine multă zăpadă însă firul văii este bine acoperit aşa că pragurile de piatră pe care ar trebui să le trecem sunt "nivelate". Panta este mare pe alocuri iar zăpada tot mai tare. Porţiuni întărite de vânt formează dantele elegante... dar nu prea stăm să le admirăm... Urcăm încet privind către peticele de cer albastru care se zăresc uneori în amonte sau, jos, departe, către munţii Baiului. De multe ori însă suntem acoperiţi de valuri de ceaţă.

Depăşim în cele din urmă şi valea Hornurilor, celălalt afluent principal pe stânga (cum urcăm) alături de valea Colţilor şi după puţin timp ajungem în amfiteatrul larg al zonei "La Lespezi", cca 2.000 m. Aici este confluenţa cu valea Scoruşilor, loc frumos de popas şi de un ceai cald. Am făcut cam o oră şi jumătate până aici şi este relativ târziu, trecut de 13.30. După o scurtă prezentare de orientare la faţa locului făcută de Mugur (pentru noi ceilalţi fiind o premieră), ne pregătim de plecare. Mie îmi este cunoscută doar valea Scoruşilor...

Mai avem de urcat aproape 500 m diferenţă de nivel (dacă ne gândim chiar la releul de pe Coştila). Ne abatem către dreapta, către baza peretelui care coboară dinspre creasta Mălinului, dominată de Colţul Mălinului, strict pe firul văii care curând ia din nou aspect de canion.

Pante este mai serioasă în canion iar efortul pe măsură... mai ales că e tot mai frig şi rafale îngheţate şuieră tot mai susţinut pe la urechile noastre. Tudor şi Mugur sunt ceva mai în faţă dar nici ei nu urcă într-un ritm prea alert. Încerc diverse metode de urcat, cu faţa, cu paşi adăugaţi, uneori cu spatele :-) pentru a-mi mai odihni gleznele dar niciuna nu dă randament pentru mult timp... Ritmul de mers fiind tot mai anemic, muşchii nu mai produc atâta căldură. Vântul se înteţeşte şi el pe măsură ce câştigăm în altitudine aşa că luăm o mică pauză să ne mai îmbrăcăm. Dacă ar mai fi fost şi nişte ceai ar fi fost minunat...

La un moment dat Mugur şi Tudor dispar din câmpul nostru vizual aşa că n-avem cum să-i anunţăm că noi ne gândim să renunţăm la coborârea pe valea Priponului şi să rămânem sus. În fine, ieşim din umbra văii dar soarele nu înseamnă neapărat şi căldură. Ne apropiem de releu dar mi se pare că este destul de târziu să ne angajăm şi la coborâre; este, cred, aproape 4 după amiază şi mai mult de o oră şi jumătate de lumină nu cred că mai avem. Mugur şi Tudor nu ne-au putut aştepta sus din cauza vântului aşa că au rămas undeva către valea Priponului pentru a se pregăti de coborâre. Ca să nu mai pierdem timpul să-i căutăm le trimitem un SMS că nu mai coborâm. Încercăm să ne adăpostim puţin de vânt în zona releului. Nu se vede nimeni afară de câţiva câini care-şi apără curtea.