17 ianuarie, prima plimbare la munte în 2009. Vremea se anunţă bună deşi seara a nins puţin chiar în Bucureşti şi foarte probabil şi la munte. Mugur e punctual ca de obicei. Ne ia cu maşina la 6:30, pe mine şi pe Moniq, apoi pe Tudor. Pornim la drum şi-n circa două ore ajungem la Buşteni. Cerul este acoperit, mai ales spre munţii Baiului şi spre nord, dar nu foarte ameninţător. Mugur propune în agenda de lucru :-) valea Mălinului, o "datorie" de anul trecut când starea zăpezii nu ne-a permis să urcăm... încercăm acum...

Ne echipăm la Căminul Alpin şi începem să urcăm agale. Până la troiţă ne încălzim aşa că renunţăm la un strat de îmbrăcăminte. În mod normal ar trebui să vedem, discret, printre copaci, crucea de pe Caraiman... dar este nor. A nins puţin (prognoza era de 5 cm), chiar şi-acum fulguie uşor şi este atâta linişte... Pe la 10.30 ajungem în Poiana Coştilei. Este încă destul devreme, alţi drumeţi n-au apărut aşa că zăpada proaspăt ninsă este imaculată. Pe alocuri, printre smocurile de iarbă acum îngheţată, piciorul se scufundă până către genunchi. Este în continuare acoperit, doar către Morar sunt câteva petice de albastru.

E.Cristea nu recomandă ascensiunea văii Mălinului pornind direct din Poiana Văii Cerbului (punctul de confluenţă al văilor) din cauza rupturilor mari de pantă de la gura văii. De altfel nici nu se poate (direct) decât în anii când e foarte multă zăpadă şi marea săritoare e acoperită. Aşa că părăsim poteca în zona unde ea face o mare curbă spre dreapta, în direcţia stânei părăsite din Poiana Coştilei. Ne abatem către stânga şi începem să urcăm vâlcelul slab conturat aici, la confluenţa cu poiana. Drumul devine tot mai abrupt şi accidentat pe măsură ce urcăm. Nu e o potecă propriu-zisă, Tudor şi Mugur urcă aşa cum li se pare mai convenabil ocolind sau sărind pe alocuri copacii căzuţi la pământ. Eu cu Moniq mai agale, în urma lor. Geografic vorbind trebuie să fie Vâlcelul Poieniţei, una din variantele mai facile de acces.

În curând trecem prin zona numită "Hornul cu Urzici", facem slalom peste câţiva copaci groşi prăbuşiţi şi încercăm să nu alunecăm prea tare la vale. Ajungem într-o mică şa pe creasta pe care am avut-o mereu în dreapta noastră. Conform hărţii trebuie să fim undeva la peste 1.600 m. Din poiană până aici am făcut aproape o oră.

Urmează să coborâm în firul văii Mălinului prin Hornul Mare de la Scară (Hornul Pământos). E.Cristea mai descrie şi Hornul Mic de la Scară, ceva mai sus de acesta, care iese în punctul de confluenţă dintre valea Mălinului şi valea Colţilor. Hornul nostru nu este acum pământos :-) ci acoperit cu zăpadă şi puţină gheaţă. Ninge uşor şi ne mai îmbrăcăm pentru că aici durează puţin până vom coborî cu toţii şi stând pe loc te ia uşor frigul. Până ajunge Tudor să se strecoare prin firida de sub perete pentru a fixa coarda în cuiul de rapel, puţin ceai din termos ne mai ridică moralul.

Ştim de anul trecut că pusă în două coarda nu ajunge până în firul văii aşa că Tudor, Mugur şi Moniq îşi dau drumul pe rând, coarda fiind înnodată la un capăt. Prevăzător, Mugur are şi-o bucată suficientă de cordelină aşa că eu, rămânând la sfârşit, înod coarda (trecută prin urechea cuiului) de cordelină, cobor pe ambele fire apoi recuperez coarda trăgând voiniceşte de cordelină... aşa că mă încălzesc binişor... Anul trecut, cam tot pe vremea asta, ne-am întors după ce-am coborât până aici pentru că zăpada era prea mare şi instabilă pentru a urca pe vale. Acum pe alocuri este gheaţă sub stratul de zăpadă proaspătă aşa că ne punem colţarii. Povestea cu hornul, manevrarea corzii, montarea colţarilor ne-a luat ceva mai puţin de-o oră.

Imediat în amonte este singura săritoare mai importantă de care trebuie să trecem. În mod normal se poate ocoli prin dreapta. Acum, parţial acoperită de zăpadă, pare mai uşor de ocolit pe partea cealaltă aşa că ne abatem către firul din stânga. Urcăm puţin şi încercăm să traversăm creasta din dreapta pentru a reveni în firul văii. Probabil că n-am nimerit locul cel mai bun de traversare, înotăm puţin prin jnepenii înzăpeziţi dar trecem cu bine în partea cealaltă. Dacă am mai fi urcat puţin am fi putut ieşi într-o mică şa de unde era mai uşor să coborâm.

Tudor continuă cu avânt să facă urme. Încet-încet valea ia aspectul de canion. Pereţii înclinaţi nu pot reţine multă zăpadă însă firul văii este bine acoperit aşa că pragurile de piatră pe care ar trebui să le trecem sunt "nivelate". Panta este mare pe alocuri iar zăpada tot mai tare. Porţiuni întărite de vânt formează dantele elegante... dar nu prea stăm să le admirăm... Urcăm încet privind către peticele de cer albastru care se zăresc uneori în amonte sau, jos, departe, către munţii Baiului. De multe ori însă suntem acoperiţi de valuri de ceaţă.

Depăşim în cele din urmă şi valea Hornurilor, celălalt afluent principal pe stânga (cum urcăm) alături de valea Colţilor şi după puţin timp ajungem în amfiteatrul larg al zonei "La Lespezi", cca 2.000 m. Aici este confluenţa cu valea Scoruşilor, loc frumos de popas şi de un ceai cald. Am făcut cam o oră şi jumătate până aici şi este relativ târziu, trecut de 13.30. După o scurtă prezentare de orientare la faţa locului făcută de Mugur (pentru noi ceilalţi fiind o premieră), ne pregătim de plecare. Mie îmi este cunoscută doar valea Scoruşilor...

Mai avem de urcat aproape 500 m diferenţă de nivel (dacă ne gândim chiar la releul de pe Coştila). Ne abatem către dreapta, către baza peretelui care coboară dinspre creasta Mălinului, dominată de Colţul Mălinului, strict pe firul văii care curând ia din nou aspect de canion.

Pante este mai serioasă în canion iar efortul pe măsură... mai ales că e tot mai frig şi rafale îngheţate şuieră tot mai susţinut pe la urechile noastre. Tudor şi Mugur sunt ceva mai în faţă dar nici ei nu urcă într-un ritm prea alert. Încerc diverse metode de urcat, cu faţa, cu paşi adăugaţi, uneori cu spatele :-) pentru a-mi mai odihni gleznele dar niciuna nu dă randament pentru mult timp... Ritmul de mers fiind tot mai anemic, muşchii nu mai produc atâta căldură. Vântul se înteţeşte şi el pe măsură ce câştigăm în altitudine aşa că luăm o mică pauză să ne mai îmbrăcăm. Dacă ar mai fi fost şi nişte ceai ar fi fost minunat...

La un moment dat Mugur şi Tudor dispar din câmpul nostru vizual aşa că n-avem cum să-i anunţăm că noi ne gândim să renunţăm la coborârea pe valea Priponului şi să rămânem sus. În fine, ieşim din umbra văii dar soarele nu înseamnă neapărat şi căldură. Ne apropiem de releu dar mi se pare că este destul de târziu să ne angajăm şi la coborâre; este, cred, aproape 4 după amiază şi mai mult de o oră şi jumătate de lumină nu cred că mai avem. Mugur şi Tudor nu ne-au putut aştepta sus din cauza vântului aşa că au rămas undeva către valea Priponului pentru a se pregăti de coborâre. Ca să nu mai pierdem timpul să-i căutăm le trimitem un SMS că nu mai coborâm. Încercăm să ne adăpostim puţin de vânt în zona releului. Nu se vede nimeni afară de câţiva câini care-şi apără curtea.

După un tur de orizont cu privirea doar căci pe vântul asta nu mă mai complic să scot şi aparatul, ne hotărâm să plecăm. Soarele începe să coboare, este frig şi-un vânt puternic, în rafale, noroc că mergând spre Babele îl avem mai tot timpul în spate. Pe platou este destulă zăpadă, pe alocuri până la jumătatea stâlpilor de marcaj. Zăpada spulberată mai scade vizibilitatea dar nu ne facem probleme căci ajungem pe lumină la cabană. Bine că nu e ceaţă, ar fi fost mult mai trist ! Apusul de soare este superb şi dacă n-ar fi vântul care nu ne dă pace, ar fi fost chiar o plimbare plăcută de sfârşit de zi. Mi-ar fi plăcut să zăbovesc să face nişte poze dar am zis să ajungem cât mai repede la adăpost.

La cabană pustiu (din cauza vântului telecabina nu a mers aşa că nu prea au fost clienţi). Cei doi câini uriaşi ne-au întâmpinat cu bucurie şi cu chef de joacă dar nouă nu ne trebuia decât nişte ceai cald. După câte-o cană de ceai de fructe (3 lei bucata) ne-am cazat, am mâncat ce mai aveam prin rucsac şi ne-am pregătit de programul de seară... adică de o ciorbă de legume (5 lei porţia) şi ceva supliment de ceai. Este linişte, curat şi cald în cabană aşa că ne putem usca mânuşile şi ciorapii; n-avem haine de schimb, eu doar o cămaşă, iar Moniq nişte ciorapi dar n-avem nevoie de mai mult... cabana e încălzită. Sigur, alte încălţări afară de bocanci ar fi fost binevenite...

Pe la 6 seara reuşim să vorbim cu Mugur la telefon; au terminat de coborât valea Priponului, a fost poate mai multă zăpadă decât credeam iar coarda le-a prins bine la un moment dat. Mai au destul de mers până la maşină în Buşteni, mai mult de două ore dar greul a trecut. Noi suntem deja la căldură aşa că pentru noi a fost o decizie bună să rămânem aici; mâine este duminică aşa că nu e nicio grabă, oricum nu mai dormisem la Babele de ani de zile... Pe la 8 seara au mai apărut doi băieţi aşa că numărul clienţilor s-a dublat deja ! Au urcat pe Jepii Mari (Schiel) după ce au fost întorşi din drum de pe valea Cerbului. Dacă au urcat ei, vom putea şi noi coborî pe-acolo a doua zi, oricum ăsta era planul meu...

N-am dormit prea grozav, saltelele fiind foarte tari dar măcar ne-am odihnit. Pe la 7:30 dimineaţa era deja lumină afară. Băieţii plănuiau un drum până la Omu dar dacă nu s-au trezit până la ora asta mă gândesc că şi-au făcut între timp alte planuri... aici, la căldurică, este totuşi bine :-) Mă uit pe geam şi soarele începe să apară dintre nori. Mă îmbrac repede cu tot ce am şi ies afară să fac câteva poze. Căţeii sunt de mult activi dar nici ei, cu toată blana lor groasă, nu stau prea mult în vântul de-afară.

Am cam întârziat, trebuia să mă trezesc cu o jumătate de oră mai devreme dar reuşesc să prind partea de final a răsăritului de soare... noroc că sunt şi ceva nori, altfel s-ar fi luminat foarte repede. În ciuda vântului, la fel de puternic, este minunat să fii afară în lumina dimineţii şi să admiri depărtările... către est munţii Baiului, Neamţului şi Ciucaşului... către vest, dincolo de valea Ialomiţei şi picioarele vestive ale potcoavei Bucegilor, Leaota şi Iezerul...

După un mic dejun frugal plecăm pe la 10:00. Ca să nu zicem că n-am făcut nimic pe ziua de azi mergem către Jepii Mici să privim puţin către Caraiman şi valea Jepilor. Cerul s-a acoperit aproape complet, zăpada este spulberată de vânt dar vizibilitatea este în regulă.

Ne apropiem de marginea platoului să fac câteva poze apoi urcăm până pe vârf, la ruina care marchează aproape geografic vârful Jepii Mici. E un vânt aici care în rafale aproape te doboară la pământ aşa că nu zăbovim prea mult.

Coborâm către zona de jnepeniş care separă cantonul Jepi de Piatra Arsă. Ca să nu înotăm în zăpadă, printre jnepeni, pe poteca turistică din zona Casei Naturaliştilor, rămânem pe vâlcelul care iese în potecă imediat sub jnepeniş şi astfel scurtăm o parte din drum.

Mai jos pe potecă ne asigurăm în două locuri mai expuse (cu cordelina care a rămas la mine), mai mult pentru confortul psihic, deşi colţarii şi pioletul îşi fac datoria... Pe la 14:00 ajungem jos şi patinăm din plin pe drumul acoperit de gheaţă dintre Buşteni şi Urlătoarea... dar suntem ca şi acasă...

Mai multe imagini:

Ianuarie 2009 photos.app.goo.gl/nh6PxiFRG9AF78CDA

Iulie 2012 photos.app.goo.gl/fNyzsLUWGLwh9M2cA

Martie 2014 goo.gl/photos/G1vqd6piop6zGsHu7

August 2014 goo.gl/photos/vTqGHmNSQhKv1EL2A

Mai 2016 goo.gl/photos/SEGAPNE9Dct6f4Z49

ian 2009