Ultimele zile de concediu, ultimele zile de august... teoretic rezervasem mai mult timp pentru Făgăraş dar aşa s-a întâmplat, să ne rămână doar 3 zile. Prognoza nu era grozavă, pentru vineri erau anunţate ploi dar sâmbătă şi duminică speram în vreme bună. Şi întrucât în 3 zile nu poţi face prea mult, mai ales dacă pui la socoteală şi drumul din Bucureşti, am optat pentru Negoiu, mai ales că acum 2 ani l-am privit de la distanţă, nefiind prima dată când n-am reuşit să ajungem...

Aşa că ne-am pregătit rucsacii şi pe la ora 14:00 eram gata de plecare din Piscul Negru, eu şi Moniq. Am stat puţin în cumpănă dacă să urcăm sau nu la Călţun, cerul fiind acoperit mai tot drumul până la munte, aici la fel, dar plafonul de nori nu părea foarte jos şi nici prea ameninţător. Cu gândul că acum mulţi ani am mai urcat cu Mihai iar la refugiu s-a acoperit şi a început să plouă aşa că n-am mai ajuns pe vârf, dar cu speranţe mai mari acum, am pornit la drum.

Câţiva stropi de ploaie au început totuşi să cadă, înmuind puţin praful de pe drumul forestier care urcă din spatele schitului de la Piscul Negru, pentru început pe marcajul comun, triunghi albastru (Călţun) şi punct albastru (Paltinul). Panta destul de abruptă ne-a încălzit repede dar ploaia nu s-a pornit cu adevărat aşa că n-a fost nevoie de măsuri de protecţie suplimentare. Curând, după ce trecem de o veche cabană de vânătoare (aparent părăsită acum, acoperişul având o formă nenaturală), traversăm pârâul Căprioara (Dănuţ Călin, Ică Giurgiu, 2001) (pârâul Paltinul la Ilie Fratu, 1986), poteca marcată continuând pe partea cealaltă prin nişte poieni frumoase (Poiana Paltinului). Ne-am bucurat că nu erau stricate de oi deşi se vedeau ceva urme vechi.

Poteca urcă agale de-a lungul pârâului şi apoi puţin prin pădure, valea fiind foarte pitorească însă dat fiind starea vremii n-am întâlnit decât un el şi-o ea într-o plimbare scurtă de la Piscul Negru. În rest linişte, doar susurul apei şi ceva păsărele când şi când. Afară de mici afluenţi de pe stânga (cum urci), Căprioara (Paltinul) se formează practic din pârâul Călţun care coboară vijelios peste o ruptură a peretelui şi pârâul Paltinul care vine mai domol în cascade mici din dreapta (cum urci). Cele două văi sunt separate de un picior puternic ce coboară dinspre Lăiţel. La mică distanţă după punctul de confluenţă, cam o oră de mers de la Piscul Negru, poteca traversează din nou apa, ocazie cu care am făcut un mic popas să mâncăm ceva dulce.

Între cele două fire de apă şi văile lor pietroase se întinde o mare de vegetaţie, mai ales jnepeniş, pe unde se strecoară poteca. În curând ea se separă: triunghiul albastru continuă să urce spre stânga, către Călţun, pe când punctul albastru se depărtează spre dreapta, către Paltinul. Aici e o porţiune mai susţinută de urcuş, înveselită ici-colo de flori, de câte-o tufă de zmeură şi multe tufe de afine, ambele coapte acum... dar n-avem timp de cules pe îndelete, deşi Moniq ar fi vrut, pentru că e mai important să nu ne prindă ploaia...

Către sfârşitul jnepenişului, o altă căldare; trecem din nou apa, urmează o porţiune mai domoală apoi iarăşi una mai abruptă către ultima căldare de unde începe urcuşul final către lac. Peretele din stânga (cum urcăm) care se prăvale dinspre Lespezi "creşte" văzând cu ochii pe când în partea cealaltă se văd tot mai bine pantele ceva mai blânde de sub Lăiţel. Înainte de această ultimă pantă vine din dreapta o altă potecă, marcată cu cruce albastră (pe hărţile mai vechi, cruce roşie, Ilie Fratu, 1986), care pleacă din şosea, de la tunel. Văzând stâlpii de marcaj de pe Lăiţel şi din şaua Lăiţei creasta pare aproape dar mai avem aproape o oră de urcat.

În fine, ajungem la Călţun pe la 16:30, destul de bine ţinând cont că am urcat 950 metri diferenţă de nivel. Refugiul, construit în anii '73 - '74 de salvamontiştii din Sibiu sub coordonarea lui Toma Boerescu, este încă în stare bună (faţă de alte refugii devastate de timp şi "turişti") şi destul de curat înăuntru. După cum era de aşteptat, vântul era mai puternic aici, în căldare. Deocamdată fără semne de ploaie dar ceaţa îşi făcea de cap, de-abia dacă vedeam până-n Portiţa Negoiului. Deşi nu erau decât 5-6 corturi, locurile mai bune erau ocupate. Ne-am hotărât pentru una din "alveolele" libere chiar dacă era mai aproape de lac; oricum, vântul bate aici cam din toate părţile dar un zid de piatră mai protejează cortul cât de cât.

Ceaţă la Călţun

Odată înălţată "căsuţa" noastră albastră, ca să profităm de vremea încă rezonabilă am montat soba şi ne-am delectat cu câte-un Vifon îmbunătăţit cu caşcaval şi fripturica pregătită de-acasă. Apoi ne-am îmbrăcat bine si ne-am mai plimbat încolo şi-ncoace, pe lângă lac şi-n sus, pe poteca spre Lăiţel. Pentru scurt timp am văzut şi Negoiul dar de partea cealaltă a crestei valuri groase de ceaţă se ridicau într-una până când au înghiţit complet toată căldarea Călţunului aşa că s-a întunecat destul de devreme; nici vorbă de apusul după care tânjeam. Chiar şi vântul s-a mai potolit la un moment dat şi în cele din urmă a cam trebuit să ne pregătim de culcare. Între timp au tot apărut drumeţi, mai ales dinspre Negoiu, în mare parte cehi şi polonezi (cred că într-un final chiar mai mulţi decât drumeţii autohtoni) care au umplut zona de corturi.

Opţiunile pentru programul de seară fiind foarte limitate ca să nu zic inexistente în condiţiile în care prin ceaţă de-abia dacă vedeai de la un cort la altul, ne-am culcat. Cu hainele si rucsacul sub salteluţă am reuşit cât de cât să nivelez locul şi poate chiar aş fi dormit dacă n-ar fi început să bată vântul la modul foarte serios că se zbătea bietul cort din toate ancorele, mai-mai să-şi ia zborul. Cu tot vântul, ceaţa nu s-a ridicat deloc şi cele câteva ieşiri pe-afară să mai verific cortul au fost chiar hitchcock-iene. Cortul a rezistat totuşi eroic chiar dacă noi nu ne-am odihnit prea bine din cauza zgomotului şi a curentului din interior, inevitabil prin faptul că pereţii se tot zbăteau sub presiunea rafalelor de vânt.

Refugiul Călţun

Dimineaţa situaţia era aceeaşi... vânt, ceaţă... aşa că după o scurtă plimbare pe-afară am luat micul dejun în cort şi ne-am pus pe aşteptat că altceva nu prea era de făcut. Curând însă a început să plouă, nu puternic dar suficient să te ude şi să nu-ţi mai doreşti să fii pe-acolo. Din cauza vântului care lipea într-una cele două foi ale cortului, erau şanse mai mari să se ude cortul interior aşa că ne-am hotărât să ne mutăm la refugiu unde nu mai erau decât 3 locatari şi, deci, loc din belşug. Deocamdată cel puţin.

Am strâns şi cortul ca să nu se chinuie degeaba singur, în vânt. Mare parte din corturile prezente au dispărut cu locatari cu tot înspre Bâlea deşi nu prea era o vreme la care să te expui pe creastă decât dacă chiar n-ai altă soluţie dar probabil că au ajuns cu toţii bine. Doar un grup de 5 cehi au coborât spre Piscul Negru deşi nu ştiau poteca dar le-am explicat aşa, orientativ, direcţia de urmat; oricum, foarte probabil, câteva sute de metri mai jos vântul nu mai avea putere iar în vale poate că era chiar soare... ăsta fiind motivul pentru care au mai urcat şi alţii de la Piscul Negru, alţii dinspre tunel, alţii doar în vizită de la Bâlea şi-napoi (!)... aşa că la ora stingerii eram 16 persoane în refugiu, grămezi de rucsaci, haine ude întinse la uscat (chiar şi saci de dormit, spre nefericirea proprietarilor)... dar şi mult optimism că a doua zi va fi mai bine...