Ultimele zile de concediu, ultimele zile de august... teoretic rezervasem mai mult timp pentru Făgăraş dar aşa s-a întâmplat, să ne rămână doar 3 zile. Prognoza nu era grozavă, pentru vineri erau anunţate ploi dar sâmbătă şi duminică speram în vreme bună. Şi întrucât în 3 zile nu poţi face prea mult, mai ales dacă pui la socoteală şi drumul din Bucureşti, am optat pentru Negoiu, mai ales că acum 2 ani l-am privit de la distanţă, nefiind prima dată când n-am reuşit să ajungem...

Aşa că ne-am pregătit rucsacii şi pe la ora 14:00 eram gata de plecare din Piscul Negru, eu şi Moniq. Am stat puţin în cumpănă dacă să urcăm sau nu la Călţun, cerul fiind acoperit mai tot drumul până la munte, aici la fel, dar plafonul de nori nu părea foarte jos şi nici prea ameninţător. Cu gândul că acum mulţi ani am mai urcat cu Mihai iar la refugiu s-a acoperit şi a început să plouă aşa că n-am mai ajuns pe vârf, dar cu speranţe mai mari acum, am pornit la drum.

Câţiva stropi de ploaie au început totuşi să cadă, înmuind puţin praful de pe drumul forestier care urcă din spatele schitului de la Piscul Negru, pentru început pe marcajul comun, triunghi albastru (Călţun) şi punct albastru (Paltinul). Panta destul de abruptă ne-a încălzit repede dar ploaia nu s-a pornit cu adevărat aşa că n-a fost nevoie de măsuri de protecţie suplimentare. Curând, după ce trecem de o veche cabană de vânătoare (aparent părăsită acum, acoperişul având o formă nenaturală), traversăm pârâul Căprioara (Dănuţ Călin, Ică Giurgiu, 2001) (pârâul Paltinul la Ilie Fratu, 1986), poteca marcată continuând pe partea cealaltă prin nişte poieni frumoase (Poiana Paltinului). Ne-am bucurat că nu erau stricate de oi deşi se vedeau ceva urme vechi.

Poteca urcă agale de-a lungul pârâului şi apoi puţin prin pădure, valea fiind foarte pitorească însă dat fiind starea vremii n-am întâlnit decât un el şi-o ea într-o plimbare scurtă de la Piscul Negru. În rest linişte, doar susurul apei şi ceva păsărele când şi când. Afară de mici afluenţi de pe stânga (cum urci), Căprioara (Paltinul) se formează practic din pârâul Călţun care coboară vijelios peste o ruptură a peretelui şi pârâul Paltinul care vine mai domol în cascade mici din dreapta (cum urci). Cele două văi sunt separate de un picior puternic ce coboară dinspre Lăiţel. La mică distanţă după punctul de confluenţă, cam o oră de mers de la Piscul Negru, poteca traversează din nou apa, ocazie cu care am făcut un mic popas să mâncăm ceva dulce.

Între cele două fire de apă şi văile lor pietroase se întinde o mare de vegetaţie, mai ales jnepeniş, pe unde se strecoară poteca. În curând ea se separă: triunghiul albastru continuă să urce spre stânga, către Călţun, pe când punctul albastru se depărtează spre dreapta, către Paltinul. Aici e o porţiune mai susţinută de urcuş, înveselită ici-colo de flori, de câte-o tufă de zmeură şi multe tufe de afine, ambele coapte acum... dar n-avem timp de cules pe îndelete, deşi Moniq ar fi vrut, pentru că e mai important să nu ne prindă ploaia...

Către sfârşitul jnepenişului, o altă căldare; trecem din nou apa, urmează o porţiune mai domoală apoi iarăşi una mai abruptă către ultima căldare de unde începe urcuşul final către lac. Peretele din stânga (cum urcăm) care se prăvale dinspre Lespezi "creşte" văzând cu ochii pe când în partea cealaltă se văd tot mai bine pantele ceva mai blânde de sub Lăiţel. Înainte de această ultimă pantă vine din dreapta o altă potecă, marcată cu cruce albastră (pe hărţile mai vechi, cruce roşie, Ilie Fratu, 1986), care pleacă din şosea, de la tunel. Văzând stâlpii de marcaj de pe Lăiţel şi din şaua Lăiţei creasta pare aproape dar mai avem aproape o oră de urcat.

În fine, ajungem la Călţun pe la 16:30, destul de bine ţinând cont că am urcat 950 metri diferenţă de nivel. Refugiul, construit în anii '73 - '74 de salvamontiştii din Sibiu sub coordonarea lui Toma Boerescu, este încă în stare bună (faţă de alte refugii devastate de timp şi "turişti") şi destul de curat înăuntru. După cum era de aşteptat, vântul era mai puternic aici, în căldare. Deocamdată fără semne de ploaie dar ceaţa îşi făcea de cap, de-abia dacă vedeam până-n Portiţa Negoiului. Deşi nu erau decât 5-6 corturi, locurile mai bune erau ocupate. Ne-am hotărât pentru una din "alveolele" libere chiar dacă era mai aproape de lac; oricum, vântul bate aici cam din toate părţile dar un zid de piatră mai protejează cortul cât de cât.

Ceaţă la Călţun

Odată înălţată "căsuţa" noastră albastră, ca să profităm de vremea încă rezonabilă am montat soba şi ne-am delectat cu câte-un Vifon îmbunătăţit cu caşcaval şi fripturica pregătită de-acasă. Apoi ne-am îmbrăcat bine si ne-am mai plimbat încolo şi-ncoace, pe lângă lac şi-n sus, pe poteca spre Lăiţel. Pentru scurt timp am văzut şi Negoiul dar de partea cealaltă a crestei valuri groase de ceaţă se ridicau într-una până când au înghiţit complet toată căldarea Călţunului aşa că s-a întunecat destul de devreme; nici vorbă de apusul după care tânjeam. Chiar şi vântul s-a mai potolit la un moment dat şi în cele din urmă a cam trebuit să ne pregătim de culcare. Între timp au tot apărut drumeţi, mai ales dinspre Negoiu, în mare parte cehi şi polonezi (cred că într-un final chiar mai mulţi decât drumeţii autohtoni) care au umplut zona de corturi.

Opţiunile pentru programul de seară fiind foarte limitate ca să nu zic inexistente în condiţiile în care prin ceaţă de-abia dacă vedeai de la un cort la altul, ne-am culcat. Cu hainele si rucsacul sub salteluţă am reuşit cât de cât să nivelez locul şi poate chiar aş fi dormit dacă n-ar fi început să bată vântul la modul foarte serios că se zbătea bietul cort din toate ancorele, mai-mai să-şi ia zborul. Cu tot vântul, ceaţa nu s-a ridicat deloc şi cele câteva ieşiri pe-afară să mai verific cortul au fost chiar hitchcock-iene. Cortul a rezistat totuşi eroic chiar dacă noi nu ne-am odihnit prea bine din cauza zgomotului şi a curentului din interior, inevitabil prin faptul că pereţii se tot zbăteau sub presiunea rafalelor de vânt.

Refugiul Călţun

Dimineaţa situaţia era aceeaşi... vânt, ceaţă... aşa că după o scurtă plimbare pe-afară am luat micul dejun în cort şi ne-am pus pe aşteptat că altceva nu prea era de făcut. Curând însă a început să plouă, nu puternic dar suficient să te ude şi să nu-ţi mai doreşti să fii pe-acolo. Din cauza vântului care lipea într-una cele două foi ale cortului, erau şanse mai mari să se ude cortul interior aşa că ne-am hotărât să ne mutăm la refugiu unde nu mai erau decât 3 locatari şi, deci, loc din belşug. Deocamdată cel puţin.

Am strâns şi cortul ca să nu se chinuie degeaba singur, în vânt. Mare parte din corturile prezente au dispărut cu locatari cu tot înspre Bâlea deşi nu prea era o vreme la care să te expui pe creastă decât dacă chiar n-ai altă soluţie dar probabil că au ajuns cu toţii bine. Doar un grup de 5 cehi au coborât spre Piscul Negru deşi nu ştiau poteca dar le-am explicat aşa, orientativ, direcţia de urmat; oricum, foarte probabil, câteva sute de metri mai jos vântul nu mai avea putere iar în vale poate că era chiar soare... ăsta fiind motivul pentru care au mai urcat şi alţii de la Piscul Negru, alţii dinspre tunel, alţii doar în vizită de la Bâlea şi-napoi (!)... aşa că la ora stingerii eram 16 persoane în refugiu, grămezi de rucsaci, haine ude întinse la uscat (chiar şi saci de dormit, spre nefericirea proprietarilor)... dar şi mult optimism că a doua zi va fi mai bine...

Chiar dacă toată ziua a fost ceaţă cu foarte puţine excepţii în care doar s-a mai subţiat dar nu s-a ridicat complet... chiar dacă a mai şi plouat... chiar dacă vântul a bătut fără încetare, uneori în rafale care aproape te dădeau jos... undeva, noaptea, lucrurile s-au liniştit iar duminică dimineaţa, după mai bine de 24 de ore de vijelie continuă, a fost complet senin. Pe la 6:30 am ieşit din sacul de dormit pentru că oricum, de atâta stat, mă durea şi spatele şi eram curios să văd ce se întâmplă afară. Am încercat să calc atent printre cei culcaţi pe jos, nu peste ei :-) şi când am văzut ce minunat e afară am trezit-o pe Moniq şi-am ieşit să ne bucurăm de răsărit. Peticele de apă dintre pietre erau îngheţate bine ceea ce arată că noaptea a fost destul de rece. Era lumină dar soarele nu se ridicase dincolo de creastă aşa că am prins primele raze peste Negoiu şi toată creasta care-l leagă de Lespezi. A meritat să aşteptăm o zi şi două nopţi pentru această dimineaţă... aproape incredibil dar niciun fir de nor cât vedeai cu ochii... toate văile clare, fără nicio urmă de ceaţă... vârfurile care au început să se înroşească în lumina dimineţii, puţin câte puţin, într-un joc de fin de nuanţe sângerii... totul într-o linişte absolută, un spectacol demn de munţii Făgăraş care a durat ceva mai puţin de o jumătate de oră, căci soarele a prins puteri tot mai mari şi lumina a crescut repede în intensitate anunţând o zi minunată...

Vârful Negoiu

Vf. Lespezi-Călţun

Răsărit cu Negoiu

Aşa că n-am mai stat pe gânduri. Pe la 7:30 am scos toate bagajele afară, ocazie cu care s-au deşteptat toţi colegii de refugiu (şi-au început să iasă la lumina şi căldura soarelui), am întins repede cortul ca să se usuce, am făcut un ceai şi în mai puţin de o oră am pornit către Portiţa Negoiului (pe poteca marcată cu bandă roşie, practic traseul de creastă) făcând poze din mers şi minunându-ne de frumuseţea pe care muntele are mărinimia să ne-o împărtăşească. Vedem şi o capră care ne privea dintre stânci, probabil bucuroasă şi ea de vremea bună. La nivelul portiţei şi dincolo de ea pereţii de piatră ai masivului sunt parcă şi mai impresionanţi. Ceva mai jos se desprinde poteca marcată cu cruce roşie ce merge spre Strunga Ciobanului care ocoleşte destul de mult dar este interesantă pentru o plimbare mai lungă în jurul Negoiului; altă dată însă. Continuăm să mergem pe potecă şi cu ochii la Negoiu nici nu observăm varianta prin Strunga Doamnei (drumul lui Rădulescu, marcat iniţial cu bandă albastră, W.Kargel, 1988). Oricum, pe-aici intenţionam să ne întoarcem.

Capre negre

Înainte de o scurtă traversare prevăzută cu lanţuri (utile pentru vreme proastă când piatra este udă) rămânem puţin să privim la câteva căpriţe care se uitau la noi de pe o mică brână înierbată pierdută printre stânci la înălţime. Mare bucurie să le poţi vedea libere, în elementul lor, nederanjate de nimeni. Erau cel puţin doi adulţi şi doi pui măricei cu chef de joacă. Chiar dacă le cunoaştem abilităţile, întotdeauna ne minunăm cum îşi croiesc drum pe pante inaccesibile (nouă) prin salturi îndrăzneţe. Imediat ajungem la intrarea în hornul amenajat cu lanţuri numit şi "hornul turiştilor" care se termină sus, în Strunga Dracului. O căţărare scurtă şi frumoasă ne scoate în strungă, fără să uităm să mai privim şi în urmă către partea de est a Făgăraşului ale cărui creste se văd din ce în ce mai bine până către Moldoveanu.

Strunga Dracului

Pe vârful Negoiu

Liniştea dimineţii n-a fost întreruptă decât de câteva fluierături de marmote de undeva mai din vale; nu ştiam că sunt şi pe aici; acum doi ani ne dădeau deşteptarea la lacul Buda iar în valea Fundu Caprei le-am văzut destul de jos, aproape de "lumea civilizată". Din strungă până pe vârf mai e doar o aruncătură de băţ aşa că pe la 9:30 suntem sus. Aşa cum era de aşteptat după atâta vânt, vizibilitatea este bună... ţara Ardealului străbătută de Olt în partea de nord... lacul Vidraru, oarecum în contra-lumină, către sud... Şerbota (şi Custura Sărăţii), Scara, Gârbova către vest... Lăiţelul, Lăiţa, Paltinul, abrupturile Bâlei, Capra, Vânătoarea lui Buteanu, Arpaşu Mic (de unde continuă spre sud culmea Buda - Râiosu - Muşeteica - Piscu Negru), Podragu, Viştea Mare - Moldoveanu în partea cealaltă... să tot stai şi să priveşti. Fire de nori, tot mai îndrăzneţe, apar când şi când sporind farmecul locurilor. Stăm aproape o oră şi parcă nu ne vine să plecăm dar în cele din urmă ne rupem de vraja muntelui şi începem să coborâm. Era şi timpul pentru că încep să apară şi alţi drumeţi de la Călţun.

Vedere spre vest de pe Negoiu

Vârful Negoiu

Spre strunga Doamnei, ocolind vârful Dracului

Din strungă continuăm să coborâm pe poteca marcată cu bandă galbenă care ocoleşte Vârful dintre Strungi (Vârful Dracului). Curând trecem în partea cealaltă, către căldarea Berbecilor, nu înainte de a mai arunca o privire către Şerbota şi custura Sărăţii. În direcţia opusă privirea e atrasă de custura care urcă spre Călţun - Lespezi. Coborâm puţin şi-n curând se desprinde spre dreapta, chiar înainte de ultima porţiune de urcat către strungă, un marcaj cu bandă albastră către căldarea Berbecilor şi Podeanu. Pentru cei care nu se încumetă pe creasta matematică spre Lespezi - Călţun din strunga Doamnei (minimul necesar fiind o coardă pentru asigurare), această variantă ocoleşte zona abruptă; de pe culmea Podeanu se poate urca apoi fără probleme până sus, pe Lespezi (de unde se poate coborî la Piscul Negru pe piciorul Lespezi).

Lacul Călţun şi vârful Lăiţel

Urcăm în continuare până în Strunga Doamnei de unde ajungem imediat în partea cealaltă, în poteca pe care am venit dimineaţă (variantă net mai bună pe vreme proastă decât prin strunga Dracului). Negoiu se ascunde tot mai mult printre nori aşa că ne bucurăm ca am ajuns devreme pe vârf. Căpriţele nu se mai văd, poate-şi fac siesta sau poate se fugăresc pe vreo altă brână. În portiţa Negoiului mai zăbovim puţin pentru că e greu totuşi să te rupi de atâta frumuseţe. Jos la lac, linişte şi pace, cam toată lumea a plecat, fiecare pe drumul lui. Strângem şi noi cortul, ne facem bagajele (inclusiv punguţele noastre cu gunoi şi câte ceva în plus lăsat de alţii) şi după ce mai privim atent în jur, pornim la vale mulţumiţi că muntele a fost darnic cu noi astăzi... trişti că nu putem rămâne mai mult... invidioşi pe cei care mai hălăduiau pe creastă. Dar muntele nu pleacă nicăieri aşa că o să-l mai găsim, la fel de măreţ, şi data viitoare.

Valea Călţun

Mai multe imagini: photos.app.goo.gl/3mAk19xvAtgp9Qd57

august 2008