Noaptea la peste 2.100 m n-a fost rece şi nici n-a bătut prea tare vântul. Ne-am odihnit bine şi ne pregătim pentru o nouă zi. Dimineaţa senină nu este atât de spectaculoasă. Fără nori, apusul şi răsăritul sunt parcă mai sărace. Spre sud, culmi domoale sunt mângâiate de soarele dimineţii şi departe, în vale, sclipeşte puţin lacul Iovanu. Retezatul este doar o siluetă întunecată desenată pe albastrul deschis al cerului.

E deja a treia dimineaţă la cort şi rutina îşi spune cuvântul dar nu ne grăbim să plecăm înainte de ora 9. Important este ca totul să fie uscat, pregătit pentru o nouă zi. Ne luăm la revedere din mers de la Sorin şi Oana care îşi vor continua drumul spre Buta.

După zona Paltina-Sturul practic coborâm către zona de joncţiune dintre Godeanu şi Retezatul Mic. Pe masură ce înaintăm privim deseori către stânga. Retezatul se răsfaţă în lumina de august sub un cer albastru. Pare o dimineaţă atipică, norii apar mai greu. Însă nu mai avem aceeaşi vizibilitate către vest, poate că bietul "Gogeanu" este din nou sub asaltul norilor. În faţa noastră drumul se aşterne clar până la Piatra Iorgovanului şi chiar mai departe.

În mai puţin de-o oră ajungem în Curmătura Soarbele, o piatră de hotar pentru noi. Creasta munţilor Godeanu rămâne în spate. În dreapta avem valea Soarbele şi poteca ce urcă de la Câmpuşel (punct roşu). În stânga, triunghiul roşu coboară spre Lunca Berhina. Noi mergem înainte spre vârful Iorgovanul.

Schimbarea peisajului este imediată şi evidentă. Intrăm în lumea de calcar a Retezatului Mic. Ici-colo lapiezurile sclipesc în soare în forme rotunjite de apă şi vânt. Ne bucurăm că am ajuns aici înaintea turmei care urcă agale pe valea şi ne imaginăm că nu vom mai întâlni oi în amonte. Nu va fi aşa :-( Deocamdată ne vedem de drumul nostru spre Iorgovanul cel năzdrăvan.

Lăsăm în stânga vârful Stănuleţii Mari, o piramidă masivă punctată de pâlcuri de jnepeni. Interesant de explorat într-o excursie de-o zi de la Câmpuşel eventual. De reţinut pentru altă dată. Undeva în faţă, spre dreapta, se conturează silueta zveltă a crestei Oslei, o altă drumeţie interesantă de-o zi cu plecare de la Câmpuşel.

Înainte de Iorgovan, o şa largă extrem de verde, probabil datorită apei aflată mai aproape de suprafaţă. Un adăpost de ciobani, părăginit, aparent nefolosit ne arată că nici Retezatul Mic nu este scutit de păşunat. Urme de animale, un miros care-ţi mută nasul din loc, bine impregnat în pământul jilav, nu-i de mirare că Moş Martin e stimulat să iasă din bârlog. Jnepenişul des din vale nu pare practicabil decât de domnia-sa :-)

Suntem faţă-n-faţă cu vârful masiv al Iorgovanului, aparent inaccesibil. Faţa sudică se prezintă ca o cetate de necucerit prin pereţii de calcar aproape verticali. Partea cealaltă e puţin mai domoală şi acoperită de jnepeni. Ştim că poteca ocoleşte pe-aici, nu se poate urca direct şi este destul de vizibil drumul tăiat prin jnepeni. Când şi când mai privim înapoi dar deocamdată privirea e blocată de silueta Stănuleţilor.

Drumul prin jnepeni ne urcă, ne coboară, merge de-a coasta şi curând ajungem în partea cealaltă. De remarcat că dacă mergi în sens invers, de la Iorgovan spre curmătura Soarbele, este util să ştii că poteca, nesemnalizată, trebuie căutată pe jos, prin jnepeni şi nu pe sus, pe Piatra Iorgovanului.

Ne oprim să mai bem din puţina apă pe care-o drămuim cu atenţie. Azi e mai cald şi nu mai sunt semne de furtună ca-n zilele precedente. Să mai urcăm pe Piatra Iorgovanului sau nu ? Tocmai ce-am fost anul trecut, deşi pe o vreme mai puţin bună. Până la urmă mai lenevim puţin, ne delectăm cu Retezatul care pare tot mai aproape şi pornim mai departe.

Bine-am făcut că n-am urcat c-am fi ajuns direct în gura câinilor. Nu ştiu de ce ne imaginam noi că-n Retezatul Mic nu prea ar fi oi. O turmă mare îşi făcea veacul chiar sub Piatra Iorgovanului. N-am văzut oile cât am făcut pauză din cauza pâlcurilor mari de jnepeni. Acum însă, în spaţiu deschis, câinii se reped deşi noi mergem exact în direcţia opusă şi suntem departe de animale. Şi nu se lasă până când nu muşcă din beţe !

Privim înapoi nu neapărat să vedem ce mai fac câinii ci pentru că Piatra Iorgovanului arată mult mai interesant din partea asta, ornată cu pâlcuri de jnepeni, coafată de nişte nori albi conturaţi pe cerul albastru.

Între Piatra Iorgovanului şi zona Albele - Căpăţâna Albelor terenul e relativ plat, drumul bine bătut, presărat cu tufe de jnepeni. Ne apropiem de finalul Retezatului Mic şi de zona de joncţiune cu Retezatul propriu-zis prin zona Scorota-Drăcşan, o culme largă, înierbată care leagă cele două zone stâncoase ale Retezatului.

Până una-alta urmează o coborâre destul de serioasă printr-un jgheab flancat de jnepeni înalţi. Nicio coborâre nu strică, doar că dup-aceea va trebui, bine-nţeles, să urcăm la loc :-) Ajungem în fundul unei viroage plină de pietre care pare un vechi torent acum uscat. De departe pare o adevărată rană tăiată în culmea înierbată de deasupra. Poteca ocoleşte torentului şi se ghiceşte cum urcă agale prin iarba uscată de pe malul celălalt.

Dacă iarba ar fi fost mai mare, ai fi zis că ne-am teleportat în Preeria americană. E o zonă întinsă, numai cu iarbă, complet diferită de ce se află în spate sau în faţă. Câte-un stâlp ici-colo ne ghidează de-a lungul urcuşului. Este soare dar fâşii groase de nori negri plutesc deasupra. Totuşi nu par ameninţători ci doar fotogenici.

Pe măsură ce înaintăm către nord-est Retezatul e tot mai aproape. Ne apropiem de "civilizaţie" :-) Peleaga, Păpuşa şi Custura sunt când mângâiate de soarele de august, când umbrite de nori. În stânga noastră se adânceşte valea Lăpuşnicului Mare pe unde merge drumul forestier (pentru că a spune drum de maşină ar fi un compliment prea mare) care se întinde de la Gura Apelor până aproape de Poiana Pelegii, arteră importantă de acces în Retezat.

Culmea Drăcşanului se îmbracă treptat într-o mantie de jnepeni aşa că poteca se strecoară printre tufele înalte. În labirintul de vegetaţie avem o ultimă întâlnire de gradul III pe ziua de azi, câţiva câini se reped după noi dar în culoarul strâmt dintre jnepeni suntem în superioritate căci avem flancurile apărate :-) O mână de pietroaie, deşi se pare că doar gestul e suficient uneori, îi opreşte în momentul când s-au apropiat suficient de mult.

Culoarul nostru se lărgeşte la un moment dat şi apare şaua Plaiul Mic la care visăm de câteva zile :-) Coborâm alene către răspântia de poteci. În faţă, drept în sus, se poate urca spre vârful Custura. Banda roşie pe care mergem de 3 zile şi jumătate (cu excepţia punctului roşu, practic inexistent, la intrarea în Godeanu) continuă şi face legătura cu creasta principală a Retezatului. În dreapta, acces către Buta, în stânga către Poiana Pelegii.

În şaua Plaiul Mic nu mai este permisă camparea de mulţi ani. Oricum, nu este izvor, doar nişte lacuri fără scurgere. În apa lor însă Peleaga şi Păpuşa se oglindesc fotogenic. Facem o pauză să ne tragem sufletul. Nişte cai îşi fac veacul pe-aici. Ce ni se pare ciudat însă, după câteva zile de singurătate, oameni :-) Un grup de copii se zbenguiesc prin iarba verde şi turişti cu bagaje mari se văd venind dinspre Buta. N-am mai văzut atâţia oameni la un loc de 3 zile :-) Ne gândim că la Bucura va fi o aglomeraţie de zile mari.

Pornim la vale şi curând, în pădure, intersectăm un fir de apă unde ne oprim. Aşa minune ne-a lipsit în zilele din urmă când am cam drămuit apa. Ne săturăm din plin cu apa rece de pădure şi-n mai puţin de jumătate de oră trecem pe lângă parcarea de la capătul drumului. Un alt şoc să vedem zeci de maşini la un loc, în inima muntelui, e clar că suntem în "civilizaţie" deşi în mijlocul pădurii. Traversăm apa, trecem de Poiana Pelegii unde se văd puţine corturi şi urcăm către Bucura. Inevitabil ne intersectăm aproape la tot pasul cu drumeţi de-o zi care coboară de la Bucura.

Acum suntem pe un drum cunoscut deşi n-am mai urcat de ani mulţi ani pe-aici. Cu toate aversele din zilele trecute poteca e plină de praf pe-alocuri. Fie pământul e foarte însetat, fie pe-aici a plouat mai puţin. În cca o oră jumătate suntem sus, la lac.

Bănuiam că la Bucura va fi lume multă dar nu ne gândeam că vor zeci de corturi. Un adevărat orăşel :-) Spre seară Moniq a numărat peste 50 de corturi ! Locurile cele mai bune sunt ocupate desigur dar găsim unul şi pentru noi mai sus, cam la nivelul refugiul Salvamont. Avem o vedere de ansamblu de-aici. Am făcut cca 9 ore de la Paltina, cu pauzele de rigoare, o zi normală de mers cu cortul în spate. Montăm căsuţa noastră albastră şi fiind relativ devreme ne odihnim puţin la soare şi ne permitem chiar luxul să ne spălăm binişor în pârâul emergent.

Mai pe seară mai tragem cu urechea în stânga şi-n dreapta, pe la Salvamont şi-n împrejurimi :-) Faţă de alţi ani în care am stat aici acum avem şi-o turmă de oi care-şi face veacul aici în căldare. Peste noapte animalele stau chiar vis-a-vis, de partea cealaltă a lacului. Bârfele locale spun că a venit şi ursul la oi, că sărmanul ar fi căzut în apă şi s-ar fi speriat mai mult de baia neplanificată decât de câinii şi bâtele ciobanilor. Posibil, nu-i de mirare să urce la urce la 2.000m dacă găseşte mâncare. Pe la corturi se pare că n-are treabă. Sau aşa ne imaginăm noi. Singurul avantaj al aglomeraţiei locale :-)

Seara se scurge plăcut dar apusul nu e nici pe departe atât de interesant ca cel din ziua precedentă. Norii aproape că dispar de pe cer pe măsură ce soarele se retrage dincolo Poarta Bucurei, aşa cum privim noi de pe malul lacului. Întinderea de apă ajută însă la imagini şi compensează lipsa altor efecte speciale pe cer :-) Pe măsura ce se întunecă luminiţele frontalelor apar vesele pe la corturi şi încet-încet lumea se pregăteşte de culcare, fiecare cu gândurile lui la ziua următoare.

Mai multe imagini aici: photos.app.goo.gl/8Gk8FNnpZerWixU53