Ultima dimineaţă la munte (pentru noi), ca de obicei, senină. Ceva mai puţine corturi decât ieri. Ne pregătim şi noi de plecare, ca mulţi alţii. Majoritatea însă coboară către Poiana Pelegii, unii către Pietrele. Pentru a reveni la Gura Apelor avem o singură variantă, poteca spre platoul Radeşului via lacul Zănoaga. În urmă cu 5 ani am urcat pe-acolo şi ne-amintim că a fost un urcuş destul de lung, acum ne consolăm cu ideea că-l facem în sens invers :-)

Puţin înainte de ora 10 suntem gata. Ne luăm la revedere de la Bucura şi ne îndreptăm spre şaua Judele. În drum trecem pe la lacurile vecine, mai mici decât Bucura dar şi ele cu farmecul lor. Lia e ceva mai jos în marea de jnepeni. Ana, cel mai mare din acestea 4 cu nume de fete sclipeşte în soare.

Facem o pauză la Florica şi Viorica, poteca trece aproape de ele. Locurile sunt tare frumoase. Cele două lacuri se varsă unul în celălalt printr-o cascadă, loc fotogenic unde poţi zăbovi mult timp. Iarba e încă verde, cerul reflectat în luciul apei albastru, pietrele de pe margine cu nuanţe de maroniu-roşcat, pereţi impresionanţi în apropiere...

Ne rupem însă de vraja locului şi urcăm până la Tăul Agăţat, cel mai înalt ochi de apă din salba de lacuri din căldare. În faţă, silueta impunătoare a vârfului Judele, un perete care se avântă aproape vertical către albastrul cerului. Nu poţi să treci în grabă indiferent că vrei să te opreşti pentru fotografii sau doar să savurezi clipa. E-atâta linişte şi frumuseţe că paşii încetinesc de la sine... aşa că zăbovim şi-aici câteva momente...

Plecăm totuşi mai departe şi urcăm agale poteca prăfuită spre şaua Judele. Pe măsură ce câştigăm în înălţime, căldarea Bucurei se lasă cuprinsă ochiului în toată măreţia ei. Ajungem sus unde ne întâmpină un vânt puternic. Judele e la o aruncătură de băţ dar nu ne mai abatem către vârf căci avem un drum lung în faţă. O ultimă privire către inima Retezatului. Orice despărţire e grea dar e, în acelaşi timp, promisiunea unei întâlniri viitoare.

Cu vântul în faţă continuăm pe potecă, la limita rezervaţiei. În stânga noastră, lacul Judele. N-am coborât niciodată la el deşi am trecut de multe ori pe deasupra. Ceva mai în faţă, pe culmea Bârlea-Şesele, ne întâlnim şi cu o turmă de oi. Câinii însă fie sunt plicitisiţi, fie sunt mai obişnuiţi cu turiştii faţă de colegii lor din zilele trecute, aşa că ne ignoră.

Curând începem să coborâm către Zănoaga. Am putea să continuăm pe sus şi să ieşim direct în şaua de dincolo de căldare dar vrem să mai trecem pe la lac aşa că rămânem pe poteca turistică. Prin pâcla depărtării recunoaştem silueta familiară a vârfului Gugu şi a crestelor învecinate, Godeanu (stânga) şi Ţarcu (centru-dreapta). Apropiindu-ne de lac ne întâmpină un miros greu de oi, stâna fiind aşezată chiar pe mal. Ocolim lacul către refugiul Salvamont. În urmă cu 5 ani am făcut popas aici. Atunci nu era stâna şi-am petrecut o noapte liniştită după urcuşul istovitor cu rucsacul greu de început de drumeţie.

Ne oprim puţin în partea cealaltă, la izvor. Aici nu par urme de animale. E foarte plăcut aici, aproape de izvor dar, din păcate, nu e voie să campezi decât în locul de lângă Salvamont. Ne odihnim şi mai ronţăim ceva. Singurii turişti pe care i-am văzut azi, un polonez şi-o româncă, s-au oprit şi ei aici. Ei însă vor coborî la Gura Zlata.

Ne facem curaj şi plecăm. Trebuie să urcăm până în şaua din faţă de unde se deschide Platoul Radeşului. Deja locul nu mai seamănă a Retezat dar mai privim în spate către culmea Slăveiu.

În stânga însă, spre sud, se disting bine siluetele familiare ale Retezatului Mic şi Godeanului. După mai bine de jumătate de oră de la lac, ajungem la răspântia de poteci Gura Zlata (triunghi roşu) şi Gura Apelor (cruce albastră). Continuăm pe drumul nostru, o zonă relativ plată de păşune unde, din fericire, nu sunt oi. În faţă, departe, Ţarcu şi şaua Iepei de unde am pornit acum 6 zile. Într-un final platoul Radeşului se termină, lăsăm în dreapta vârful Zlata şi începem o lungă coborâre. În stânga încă se mai vede Gugu care ne-a fost un punct de reper atâtea zile...

Trecem pe lângă o stână aparent părăsită deşi în faţă pământul pare bine bătut de animale. Poteca e clară mai ales datorită urmelor de oi, altfel e puţin umblată. Oare să fi coborât ciobanii ? Aproape de pădure intrăm într-un labirint de jneapăn şi ienupăr prin care cu greu se distinge poteca... dacă n-ar fi bine umblată de oi. Când să intrăm în pădure, apar şi oile. Făcuseră doar o excursie până aici şi-acum se întorceau sus. Aşteptăm să treacă şi ele şi ciobanii şi câinii. Pare o întâlnire de gradul III :-) Pe de o parte ciobanii, arşi de soare, îmbrăcaţi în nişte zdrenţe, cu cizme de cauciuc în picioare, fiecare cu un picior de oaie (proaspăt tăiat) aruncat peste umăr... pe de altă parte noi, cu rucsaci, bocani, beţe de treking... N-am întrebat unde era restul de oaie, ne-am văzut de drumul nostru, oarecum bucuroşi că suntem aproape de destinaţie.

Oarecum aproape fiindcă drumul prin pădure e destul de lung, coboară pieptiş pe alocuri în ciuda serpentinelor dese... sau ni se pare nouă lung fiind la sfârşit de vacanţă. Pădurea e straniu de pustie, foarte rar se aude câte-o păsărică. După mai bine de o oră pe poteca abruptă ajungem în cele din urmă la drum... Cu pauzele de rigoare am făcut mai bine de 6:30 ore până aici şi ne auto-compătimim gândindu-ne cum am făcut drumul ăsta altă dată în urcare. O dată în sus, o dată în jos... la interval de 5 ani dar pare destul. Probabil că prea curând n-o să-l mai facem.

Mai avem probabil vreo 2 km pe drum până la maşină. Pe sus s-au adunat norii şi pare că vine ploaia. La maşină stăm puţin de vorbă cu celălalt paznic care ştia de noi de la colegul lui, mai aflăm câte ceva din bârfele locale şi pornim la vale. Ne oprim la Gura Zlata, o cabană de modă veche dar primitoare, un lux pentru noi după 5 nopţi la cort :-) Ceva mai târziu apar şi cei doi de care ne-am despărţit la lacul Zănoaga. După feţele lor, pare că nici coborârea lor directă la Gura Zlata n-a fost mai plăcută decât a noastră :-) A fost bine că n-am mai întins cortul pe malul râului - cum ne gândeam iniţial - pentru că toată noaptea a plouat... Vremea s-a stricat într-adevăr, a doua zi a plouat tot drumul spre casă. Muntele şi-a închis porţile pentru o perioadă dar noi ne-am simţit recunoscători pentru cele 6 zile petrecute într-un circuit "în sălbăticie"... zile cu bune şi cu mai puţin bune... care însă nu ne-au oprit să ne gândim şi la alte trasee pentru data viitoare. Trebuie să facem cunoştinţă şi cu Gugu :-)

Mai multe imagini aici: photos.app.goo.gl/8Gk8FNnpZerWixU53

Marius, august 2017