27 august 2014. După o zi plină pe munte meritam un somn bun... sau cel puţin aşa credeam noi... N-am avut parte însă, printre colocatari fiind câţiva extrem de sforăitori :-( Încercăm să prindem puteri la micul dejun "tradiţional" pentru noi cu caşcaval şi unt cu gem pe care-l completăm cu gogoşi de la bucătărie (0.5 leva bucata)... prea mâncau toţi cu poftă :-) Luăm şi o cafea mică (1 leva), pare mai bună decât ceaiul din plante de ieri. Parcă e ceva mai bine aşa că ne facem bagajul, ceva mai mare acum, pentru 2 zile şi ne pregătim de plecare.

De la cabana Vihren, spre sud, traseul de creastă (bandă roşie) continuă până la cabana Pirin (2 zile). Pe hartă marcajul continuă până în Slavyanka aproape de graniţa cu Grecia. Pe valea Banderitsa traseul este (parţial) comun cu cel către cabana Demyanitsa (bandă verde), traseul nr. 9 (circa 4 ore).

Pe malul stâng al pârâului Banderitsa pornesc de la Vihren traseele: 8 (bandă albastră) către cabana Sinanitsa (circa 4 ore) şi 3 (bandă galbenă) care traversează muntele din Bansko până la cabana Yane Sandanski (circa 9 ore în total).

Două câte două, traseele merg pe malurile opuse ale pârâului. Puţin mai sus se poate traversa uşor dintr-o parte în alta aşa că nu contează dacă pleci din faţa cabanei unde sunt stâlpii cu marcaje sau traversezi pârâul prin spatele cabanei, pe un podeţ de lemn. Banda roşie şi banda verde încep aici, în spatele cabanei, deşi indicatorul este în faţa cabanei... unde mulţi se uită derutaţi şi caută în zadar cele două semne !

Pe la 8:15 traversăm pârâul. E un start bun ţinând cont că avem circa 6:30 ore până la refugiul Ţevno Ezero unde vrem să rămânem. Nu e nicio grabă şi dacă vremea se menţine bună putem pierde timp destul pe la lacurile ce le avem în drum. Deocamdată urcăm prin răcoarea dimineţii printr-o pădurice de jnepeni punctată de tufe de afin. Spre deosebire de ziua de ieri suntem pe un teren cu mai multă umezeală şi în mai puţin de 30 minute ieşim într-o zonă deschisă unde pârâul se desface în mai multe braţe mici, domoale, semn că emisarii au mai multe surse, lacurile din amonte. Căldarea Banderitsa găzduieşte circa 17 lacuri glaciare, însă doar câteva sunt mai mari şi au nume proprii.

E şi o zonă bună de stat cu cortul cu menţiunea că soarele nu e chiar aşa matinal, e-aproape ora 9 şi este încă umbră. Undeva către stânga se face o potecă către lacul Okoto (Ochiul) dar nu e chiar în drum aşa că nu ne abatem, mai ales că sunt altele mai interesante în faţa noastră. În circa 45 minute de la cabană găsim un semn către lacul Ribno (Peştele) Banderishko aşa că părăsim marcajul şi mergem să-l vedem; pe hartă pare mare aşa că merită un mic ocol. Lăsăm rucsacii lângă un bolovan mare să ne mişcăm în voie. Sunt mai multe ochiuri de apă înainte de lacul propriu-zis, bogate în vegetaţie.

Ce atrage atenţia sunt floricelele care par că plutesc pe apă... sunt mici, albe, delicate... de fapt plante cu rădăcini pe fundul apei după cum vedem mai de-aproape. Sunt şi o grămadă de peştişori, probabil şi mai mari prin adânc, de unde şi numele lacului. Are 12 m adâncime şi e la o altitudine de 2.190 m.

Creasta care se reflectă în lac este creasta Banderishki ce delimitează valea pe latura de sud-vest şi face legătura (împreună cu creasta Tipitse) între partea de nord a masivului şi partea de sud.

Către nord vârful dominant este Muratov (2.669 m); este şi-un lac omonim dar nu e în drumul nostru. Şaua situată la sud de vârf (Banderishka porta) face trecerea către căldările din vest şi este traversată de celelalte două trasee menţionate mai devreme (bandă albastră către Sinanitsa şi bandă galbenă către Yane Sandanski). Vârful pare accesibil şi poate fi inclus într-un circuit pornind de la cabana Vihren. Pe hartă apare doar o potecă nemarcată care trece pe la lacul Muratov către şaua situată la nord de vârf (făcând legătura cu căldarea Vlahinski şi şaua sudică a Vihren-ului).

Revenind la lacul nostru... pare un loc ideal pentru campat. E foarte frumos, e linişte iar peisajul vorbeşte de la sine. Dacă ai sau n-ai voie... asta e altă poveste. Stăm mai bine de 30 minute prin zonă şi ne bucurăm de ceea ce vedem, inclusiv vârful alb al Vihren-ului (care ne va urmări aproape toată ziua).

Revenim la rucsaci şi continuăm în amonte printre tufele înalte de jnepeni. Ceva mai sus, într-un luminiş, vedem şi lacul în dreapta noastră, dincolo de jnepenişul des. În spate, veghează continuu piramida albă a Vihren-ului.

Treptat jnepenii se răresc şi-n circa 20 minute ajungem la alt lac. Valea pare să se închidă undeva în faţa noastră şi creasta nu pare departe dar mai avem ceva de mers. Este timpul însă pentru o nouă pauză :-) După cum scrie pe plăcuţa indicatoare trebuie să fie Zhabeshkoto, 2.322 m, 2 m adâncime.

E mic dar e foarte fotogenic, mai ales datorită vârfurilor care se reflectă în el. Nu mai sunt floricele albe ca-n Ribno Banderishko, ci alte plante, doar nişte frunze lungi, filiforme.

Aici se despart potecile. Banda verde merge către stânga şi urcă spre şaua Todorina în drumul său către cabana Demyanitsa. Banda roşie continuă pe valea Banderitsa. Primim nişte prune de la nişte bulgari, un băiat cu părinţii lui. I-am botezat "specialiştii în salată", pe scurt "specialiştii" pentru că i-am văzut la cabană cum seara îşi făceau o salată imensă de roşii ca fel principal de mâncare. Par că merg departe şi ei căci au rucsaci mari şi, evident, o plasă mare cu roşii şi una cu prune. Aveam şi noi prune dar nu i-am refuzat. Drăguţi. O să-i tot vedem pe parcursul zilei.

Câteva poze... câteva prune... şi pornim mai departe. Poteca merge pe lângă o salbă de lacuri mici care se continuă unul în celălalt. În unele sunt aceleaşi floricele albe, în altele frunzele filiforme (care, de la distanţă, fac ca apa să pară murdară... fără să fie în realitate). Locurile te îmbie să pierzi timpul la soare dar nu ne permitem să facem pauze prea lungi. Drumul e plăcut iar iarba verde şi florile sunt plăcute ochiului... poate chiar mai mult decât zonele mai aspre şi sterpe pe care le-am văzut ieri în zona Vihren-ului. Pare un munte complet diferit !

Privind înapoi orizontul e dominat de vârful Muratov, ceva mai aproape de noi şi silueta albă a "gemenilor" Vihren - Kutelo.

Ajungem curând la cel mai mare lac din căldare, Dalgoto (Lung). E într-adevăr lung, are 450 m cu o adâncime de 10 m. "Specialiştii" se opresc şi consultă o hartă de-a lor, altceva decât ce-avem noi. Din privirile lor bănuiesc că se cam întreabă pe unde e poteca întrucât întreg malul lacului e o aglomerare de blocuri mari de granit "aranjate" haotic. Da, pe-aici e poteca, banda roşie se vede ici-colo.

Pornim înaintea lor şi căutăm cea mai avantajoasă variantă de traversare a labirintului de bolovani, ghidându-ne în principiu după marcajul turistic. Urmează un mal destul de abrupt peste care poteca se strecoară tot prin partea dreapta până când iese într-o zonă mai deschisă, prietenoasă de unde putem admira aproape toată căldarea la picioarele noastre.

Ochiurile de apă pe lângă care ne-am strecurat pe vale reflectă liniştit albastrul cerului. Vihren şi Kutelo par albi de zăpadă şi dacă n-am fi fost ieri la faţa locului poate chiar ne-am fi gândit la varianta asta :-) Deşi suntem destul de mult deasupra lacului apă tot mai vine de sus semn că lacurile nu s-au terminat. Continuăm să urcăm...

Într-adevăr, încă 15 minute şi întâlnim încă două ochiuri mici de apă, un ultim popas până în creastă. E cald, e frumos, încă niciun nor pe cer deşi e trecut bine de 11 dimineaţa aşa că zăbovim puţin şi mai studiem anatomia văii pe care tocmai am urcat.

Deşi departe, vârfurile gemene Vihren - Kutelo domină orizontul către nord.

Creasta Banderishki are porţiuni în care e foarte accidentată şi mă întreb dacă se poate parcurge integral.

Muntele Todorka, prin culmea dintre vârful Todorin (2.746 m) şi Malka Todorka (2.712 m), delimitează valea Banderitsa către nord-est. Serpentine largi urcă pe coasta muntelui până la Todorini porta unde poteca marcată cu bandă verde traversează muntele. Noi mai avem puţin de urcat până în Bashliyska porta unde intrăm propriu-zis pe creastă.

Ajungem sus în circa 15 minute aşa că de-abia acum, la ora 12, suntem pe creastă. Am făcut aproape 4 ore (!) dar dacă scădem toate pauzele rămân doar 2:30 maxim 3 ore... nici jumătate din cât avem de mers... dar nu ne grăbeşte nimeni... nici măcar vremea. Probabil că azi e ziua senină care era prognozată pentru ieri. E-adevărat, încet-încet apar fâşii mici de nori dar nimic semnificativ; ieri la ora asta eram complet în ceaţă !

Ajungând în şaua menţionată, de-abia acum traseul de "creastă" revine în creasta matematică; din şaua sudică a Vihren-ului până aici a făcut un ocol mare. Toată culmea Banderishki de la Muratov (2.669 m) până la Banderishki chukar (2.731 m) e în afara traseului. Cu ocazia asta însă poţi ajunge la cabana Vihren pentru popas şi vezi lacurile văii Banderitsa. Avantaje şi dezavantaje. În continuare creasta are o direcţie sud-est.

Vârfurile Vazela (2.620 m) şi Vasilashki chukar (2.615 m) fac legătura cu Todorka şi închid astfel valea Banderitsa în extremitatea ei de sud-est. Dacă aceste vârfuri se pot traversa se poate închide un circuit frumos coborând apoi din Todorini porta înapoi la cabana Vihren pe banda verde.

Poteca noastră ocoleşte Vazela pe faţa sudică şi merge spre sud pe creasta Tipitse.

Nu rezistăm să nu mai privim înapoi spre valea Banderitsa, mai ales că acum avem o vedere de ansamblu asupra întregii căldări.

Mergem însă înainte, spre sud. Soarele ne răsfaţă în continuare. Avem acum în dreapta căldarea Bashliyski. Pare prietenoasă, cu câteva lacuri mici şi multe pârâiaşe dar nu are nimic spectaculos. Departe, către sud se ghicesc nişte culmi care probabil sunt spre Grecia. Poteca merge oarecum pe faţa sudică aşa că nu vedem deocamdată căldarea din stânga noastră, Vasilashki.

Urcând uşor către creasta matematică vedem curând un lac mare în stânga, Ţevno Vasilashko. Lacul Albastru (cum altfel ?) e al doilea cel mai adânc din Pirin, 29 m (lacul Popovo are cu jumătate de metru mai mult în adâncime). Lumina cade exact cum trebuie aşa că nu putem decât să ne bucurăm de albastrul intens al apei. Toată zona delimitată de creasta pe care ne aflăm şi (aproximativ) poteca ce merge pe jos către cabana Demyanitsa (bandă verde) este extremitatea vestică a Rezervaţiei Yulen (prin care planificăm să ne întoarcem a doua zi). Alte lacuri (situate mai la nord) sunt mascate de o culme dar le vom vedea mâine la întoarcere.

Acum avem o altă "viziune" asupra lacurilor din zonă, le vedem din creastă dar nu mai coborâm la ele. Continuăm pe creastă (Tipitse) fie pe sus, pe creasta matematică, fie mai pe jos pe poteca turistică. În spate, spre nord, încă se vede piramida albă a Vihren-ului.

Apar treptat fâşii de nori care dau un plus de farmec muntelui.

Ajungem în zona vârfului Golyam Tipits (2.645 m). Dincolo de piciorul care se lasă spre nord-est din vârf, o căldare mică, Tipitski, ascunde lacurile cu acelaşi nume. Sunt două lacuri mai mari dar deocamdată nu vedem decât unul din ele.

Departe, spre est, dincolo de valea pârâului Demyanitsa, se conturează, tot mai impresionant, Polezhan şi creasta Strazhite, o adevărată provocare alpină după cum arată de la distanţă ! Polezhan (2.851 m) este al 5-lea vârf ca înălţime din Pirin iar creasta, până la Strazhite (2.800 m) pare că se menţine constant la această înălţime apreciabilă.

Spre sud Pirin-ul ne dezvăluie treptat o zonă foarte frumoasă dacă e să judecăm după vârfurile care se văd tot mai bine. Kamenitsa domină orizontul de la înălţimea celor 2.822 m ai săi.

Pentru scurt timp ceaţa se apropie "periculos" de creastă dar n-are puterea de ieri; e trecătoare, dispare la fel de repede. Urmează încă un vârf cam de aceeaşi înălţime, Golyamata strana (2.644 m), precedat de o scurtă custură... sau custura e după vârf ? N-avem puncte de reper să ştim exact care sunt aceste două vârfuri.

"Specialiştii în salată" au renunţat la punga cu roşii agăţată de rucsac şi au luat-o în mână; probabil că deja erau în curs de transformare în suc de roşii :-)

Urcăm... coborâm... Dacă vârful Golyamata strana e în faţă vestea bună e că poteca îl ocoleşte pe faţa sudică dar ce-ar mai fi contat puţin urcuş ?

În stânga noastră se conturează tot mai clar o mare căldare plină de lacuri şi închisă de culmi semeţe punctate de vârfuri care mai de care interesante. Căldarea Valyavishki are cam 10 lacuri din apa cărora se formează pârâul omonim, principal afluent al pârâului Demyanitsa ce ia naştere în aval.

Creasta Dzhengal - Momin dvor - Valyavishki chukar atrage privirea ca un magnet.

La nord de vârful Dzhengal (dreapta), zona Polezhan-Strazhite. Şaua care se conturează la mijloc, Dzhengalska porta, permite accesul est-vest între căldările pline de lacuri de o parte şi cealaltă a muntelui şi este pe parcursul traseului nr. 11 (bandă galbenă) între Demyanitsa şi Bezbog.

Fără voie mai privim şi-napoi, către nord. Cu un pic de zoom zona Vihren - Kutelo pare atât de aproape...

Urcăm... coborâm... Fără să ştim prea bine configuraţia locurilor tot aşteptăm să apară refugiul. Trebuie să fie în stânga dar nici urmă de vreun refugiu... înseamnă că mai avem de mers iar mult-aşteptatul Ţevno ezero... se mai lasă aşteptat...

În cele din urmă apare în faţă o şa destul de joasă, înjnepenită unde pare să fie o răscruce de poteci. În Vinarska porta se lasă spre dreapta traseul nr. 10 (bandă verde) care coboară către Mozgovitsa (circa 2 ore), în ultimă instanţă tot Yane Sandanski. În stânga se poate coborî rapid spre lacurile din căldarea Prevalski unde se face joncţiunea cu poteca spre cabana Demyanitsa (bandă albastră).

Noi însă rămânem consecvenţi culorii roşii; suntem atenţionaţi că mai avem 1 oră până la refugiu. Nu-i rău dar se pare că mai trebuie să urcăm puţin către o altă şa pe care dealtfel o aveam de mult în câmpul vizual ! Poteca se strecoară printre jnepeni şi urcă agale. Se-aud talăngi de văcuţe care pasc liniştite prin vale, în ambele părţi.

Ne apropiem încet-încet de Mozgovishka porta unde întâlnim traseul cu bandă albastră care traversează muntele din sud (Yane Sandanski - Begovitsa) către nord (Demyanitsa). Ambele vârfuri care delimitează trecătoarea sunt "împodobite" cu stâlpi şi lanţuri întinse între ei, dovadă că lumea se plimbă şi pe-acolo. Bănuim că destinaţia noastră e undeva dincolo de vârful din stânga (care ar putea fi urcat cu uşurinţă) dar rămânem pe potecă.

Ce vedeam de departe se conturează tot mai bine acum, dincolo de şaua prin care tocmai am trecut... vârful impresionant ce şi-a semnalat prezenţa de ceva timp, Kamenitsa (2.822 m).

Ocolim piciorul de munte pe care merge poteca dar privirea e atrasă ca un magnet de silueta impresionantă a vârfului Kamenitsa.

În cele din urmă, păşim pe un vast platou înierbat, oarecum pustiu, afară de lacul care dă numele locului, Ţevno ezero (2.512 m) şi refugiul omonim. Cu "ultimele puteri" ne îndreptăm către refugiu şi ne bucurăm că încă e soare şi destul de cald ca să ne spălăm puţin. Pare multă lume pe-aici dar şi refugiul e încăpător, pentru circa 30 de oameni. Jos e o mică bucătărie şi sală de mese, sus, două camere cu priciuri. Înăuntru e curat, nu se intră cu bocanci. Plătim 16 leva pentru 1 loc la prici şi mergem sus să ne ocupăm "paturile". Sunt pături destule, e cald, nu par foarte mulţi în încăperea asta (mai este una în spate) dar nu prea e aer... în afara celui de la bucătărie care, evident, vine la etaj cu tot cu mirosul de mâncare :-( Dar la peste 2.500 m nu poţi avea pretenţii prea multe. Mai important este să fie linişte.

Teoretic nu se campează aici dar practic se pare că se poate... cu siguranţă pentru o mică taxă. Sunt şi câteva becuri (energie solară) dar nu în dormitor şi jos se prepară câte ceva de mâncare dar noi avem de-acasă tot ce ne trebuie. Spălătorul e amenajat mai jos de refugiu. Apa din lac este potabilă; caii care pasc pe margine şi stau cu picioarele în apă sunt de acord cu asta ! Pe site scrie că există un izvor mai sus de refugiu dar nu se vede decât un rezervor de apă iar ce vine la "robinet" pare să fie din lac. În fine, folosim aceeaşi apă ca toţi ceilalţi. Mai jos de spălător sunt două cabine de WC pe sub care curge permanent apă din lac, apă care "irigă" în continuare zona din aval. Oricum, pare mai igienic decât multe alte locuri cu pretenţie de refugiu montan.

După o toaletă minimală căutăm un loc mai ferit de vânt să mâncăm. Nu prea găsim dar pun arzătorul în funcţiune cât de cât ferit după nişte pietre şi pare să meargă destul de bine. Porţia de rizoto cu ciuperci e gata în vreo 20 minute, pun mai multă apă căci lichidul e binevenit oricum. Nu prea merge cu conserva de peşte dar ce mai contează, important e să ţină de foame :-) Servim şi-un ceai, mâncăm ceva dulce şi e gata masa.

Fiind prea devreme să ne băgăm la culcuş, ne îmbrăcăm bine (nu e frig dar bate vântul) şi ne plimbăm puţin mai sus de lac aşteptând ca soarele să dispară definitiv pentru seara asta. Şaua cea mai apropiată de refugiu ne lasă să privim căldarea plină de lacuri pe care am tot admirat-o venind pe creastă. Acum însă se cufundă în umbră. Lumina asfinţitului colorează treptat în roşu creasta care închide orizontul spre est şi încet-încet întunericul se lasă peste toată căldarea.

În sala de mese e încă activitatea mare. E lume multă, ciorba se pare că a avut succes, la fel chiftelele care, spre disperarea noastră (întrucât mirosul se duce exact în dormitor) se fac la foc continuu. Seara se prelungeşte cu cântece, în bulgăreşte şi ruseşte. Nu e chiar gălăgie şi după 10 seara încet-încet grupurile se sparg. Oficial lumina se stinge la 10:30. Oficial începe noaptea, cerul e plin de stele, surprinzător nu e frig deloc, dar să vedem dacă ne ia somnul după atâtea impresii de peste zi...

Zona cuprinsă de hartă fiind mai mare, scara e mai mică... săgeţile arată punctul de plecare, cabana Vihren şi de sosire, refugiul Ţevno ezero dar şi, pentru a doua zi, cabana Demyanitsa, ca punct intermediar pe drumul de întoarcere.

Mai multe imagini: goo.gl/photos/jErJGm2Ba17A18xc9.