28 august 2014. Deşi peste 2.500 m şi cer senin, noaptea a fost foarte cald. Sacul de dormit n-a avut decât rolul de aşternut (mai curat decât păturile de la cabană). Somnul, inerent, întrerupt, ca la orice dormitor comun :-( Spre dimineaţă chiar am visat... că nu mai miroase a chiftele ci a gogoşi... dar chiar aşa era :-) Pe la 6:30 la bucătărie a început producţia de gogoşi pentru micul dejun aşa că ne-am mobilizat să ieşim printre primii din culcuş. Am mâncat însă ce-aveam la noi, ne-am făcut ceai şi ciocolată caldă (afară din cabană, bulgăroaica de la bucătărie a fost fermă în ceea ce priveşte arzătorul... doar în aer liber)... dar am completat micul-dejun şi cu gogoşi de la bucătărie (1.5 leva bucata, de 3 ori mai mult ca la Vihren dar e de înţeles). Treptat sala de mese s-a umplut de amatori de gogoşi, singurul fel de mâncare pentru majoritatea celor de-acolo... or fi ştiind ei ceva... să fie bune pentru colesterol, pentru tensiune, pentru altceva ? N-am aflat...

Pe la 8 suntem gata de plecare. Cerul e albastru, fără niciun nor. Pentru azi am planificat să ne întoarcem la Vihren, la maşină dar nu pe acelaşi drum ci pe o rută în afara crestei pe care am mers ieri, pe la cabana Demyanitsa.

În principiu trebuie să revenim în Mozgovishka porta şi să urmăm banda albastră spre Demyanitsa dar ca să nu facem acelaşi drum ca aseară urcăm spre creasta situată la nord de zona Ţevno ezero. Sunt două vârfuri de traversat, cel mai înalt fiind (probabil) Valyavishki chukar (2.664 m). O variantă mai interesantă ar fi fost banda albastră (traseul 14) care leagă lacurile Ţevno şi Popovo şi-n continuare banda galbenă (traseul 11) care traversează (în sensul dorit de noi) Dzhengalska porta spre Demyanitsa. Pe hartă însă pare un ocol mai mare ţinând cont că trebuie să ajungem la Vihren; dacă am fi mers la Demyanitsa am fi ales varianta asta. Rămâne însă pe altă dată.

Urcăm aşadar către şaua în care am admirat aseară apusul şi continuăm pe creastă. Nu e chiar potecă dar sunt totuşi locuri umblate. Mai pe feţe, mai pe creastă urcăm spre ceea ce ar trebui să fie Valyavishki chukar.

Pe măsură ce câştigăm în înălţime Ţevno ezero se dezvăluie privirii în totalitate... la fel întreaga căldare care-l adăposteşte şi culmile care separă căldarea de locurile vecine. Creasta pe care suntem se continuă, în arc de cerc, spre sud (către Kamenitsa) dar se ramifică şi spre nord (către Dzhengal şi mai departe Polezhan-Strazhite).

În dreapta noastră, încă în umbra dimineţii, lacurile din căldarea Valyavishki.

Departe, către nord-vest, zona pe care am străbătut-o ieri pe creastă este dominată, evident, de silueta albă Vihren-Kutelo; deja ne-am cam familiarizat cu zona asta de munte :-)

După Valyavishki chukar urmează o şa şi-apoi un vârf care nu are nume pe hartă. Stâlpii sunt doar pentru orientare, nu sunt trecute nume pe ei.

Coborând spre Mozgovishka porta sunt şi lanţuri zdravene întinse între stâlpi (care se pot dovedi utile pe vreme mai proastă). La fel pe vârful de dincolo de şa unde mai continuă un picior scurt de munte către vest până la Mozgovishki chukar. Fără rucsaci ar fi fost mai plăcut dar ne descurcăm şi aşa; ca orice pantă (relativ) mare e mai interesant să o urci decât să o cobori.

Curând ajungem jos, în şa. Cu pauzele de privit şi fotografiat ne-a luat cam 1:30 ore de la refugiu până aici. Din Mozgovishka porta ne abatem către dreapta pe banda albastră. Începem să coborâm o pantă cu grohotiş. Poteca merge în serpentine largi ale potecii aşa că nu e chiar neplăcut. Pentru a descuraja turiştii să facă alte poteci în coborâre, drumul marcat e suficient de larg şi cu marginea dinspre vale uşor înălţată cu bolovani.

Curând ieşim la soare şi mai scăpăm şi de grohotiş. Panta e mai domoală şi începe să apară iarba verde... aşa că întâlnim şi primele văcuţe :-) Suntem în căldarea Prevalski care adăposteşte 4 lacuri; o plăcuţă lângă unul din ele ne confirmă: Chetvarto Prevalsko ezero. Nu ne-am rătăcit :-)

Chiar la lacuri coboară din stânga o potecă (bandă verde) din Vinarska porta (pe unde-am trecut ieri). În partea cealaltă a şeii, către vest, traseul nr. 10 (bandă verde) merge către Yane Sandanski. Noi însă ne vedem de drumul nostru... pare mult de coborât şi cu cât coborâm mai mult, cu atât vom avea apoi de urcat :-(

În afară de emisarii lacurilor sunt şi izvoare cu apă bună care te îndeamnă să zăboveşti la soare şi să te răcoreşti cu apa lor. Nu refuzăm. Pârâul pe care coborâm primeşte la un moment dat din dreapta un afluent care colectează apa din zona căldării Valyavishki. Lacurile, vreo 10 la număr, sunt însă pe terase mai înalte decât nivelul nostru de-acum. Ne mulţumim cu amintirile de ieri după masă când le-am văzut de pe creastă. Din aceeaşi direcţie apare la un moment dat şi poteca marcată cu bandă galbenă, traseul nr. 11 între Demyanitsa şi Bezbog.

Noi însă coborâm şi coborâm. Pârâul prinde puteri tot mai mari şi se avântă în cascade mici peste treptele de piatră. Stâlpii de pe potecă ne informează clar unde suntem; pe fiecare este trecută localizarea (latitudine şi longitudine) şi distanţa de la precedentul şi până la următorul! E încă soare dar, faţă de ieri, norii se adună mai repede.

În spate, departe, Mozgovishka porta se vede încă, o şa frumos rotunjită pe creasta care închide orizontul. Treptat pâlcurile de jnepeni fac loc şi câte unui pin singuratic. Încet-încet ne apropiem de pădure, pinii sunt tot mai deşi şi mai impunători. Intrăm în pădure şi ne bucurăm de umbră şi de aerul răcoros.

În cca 2 ore, socotind din Mozgovishka porta (cu tot cu pauze), ajungem la o răspântie de poteci în pădure. Până la Demyanitsa mai sunt câţiva stâlpi (probabil 10-15 minute) dar noi facem stânga pe poteca marcată cu bandă verde, traseul nr. 9 Demyanitsa-Vihren. După cât am coborât e timpul să mai şi urcăm.

Poteca şerpuieşte agale prin pădurea de pin. Aerul este minunat. O pădure de pin are parcă mai mult farmec decât una de brad dar poate sunt subiectiv. Pinii în general cresc mai rar de cât brazii şi la poale de obicei nu supravieţuieşte decât iarba măruntă aşa că pădurea are aspectul unui parc amenajat. Pinii sunt mari, unii dintre ei probabil seculari. Suntem pe teritoriul rezervaţiei Yulen care se întinde pe o suprafaţă mare în zona de nord-est a Pirin-ului.

Urcăm în linişte şi după circa 30 minute traversăm un fir de apă. Deşi e un luminiş în pădure nu putem vedea de unde vine apa dar, cu siguranţă, din lacurile aflate în amonte. Distingem totuşi printre copaci creasta la care trebuie să ajungem şi să o traversăm dar nu e chiar aşa de aproape. Ne bucurăm însă de liniştea din pădure. În luminişurile prin care poteca se strecoară apar şi pâlcuri de jnepeni şi tufe joase de ienupăr.

O dată ce mai câştigăm în înălţime vedem cum în spatele nostru se profilează tot mai bine creasta Polezhan-Strazhite. Cerul din păcate e acoperit aproape complet în direcţia asta aşa că imaginile nu sunt la fel de captivante ca ieri. Urcăm şi pinii se răresc treptat dar se înmulţesc tufele de jnepeni.

Se conturează o căldarea mare în faţa noastră, Vasilashki, care, conform hărţii adăposteşte câteva lacuri. Primul dintre ele îl întâlnim repede şi profităm să facem o scurtă pauză.

Dolno Vasilashko este la o altitudine de 1226 m şi are 2.5 m adâncime. Este acoperit în mare parte de plante acvatice iar malurile cu iarbă sunt un loc plăcut de destindere. E un loc plăcut de investigat. Drumul pe potecă lasă vederii doar o parte din zona limitrofă lacului dar, din păcate acum n-avem timp să zăbovim prea mult. Lacul e alimentat de un pârâu care vine dintr-o căldare superioară, dintr-un alt lac. Sperăm să-l vedem în drumul nostru dar constatăm că poteca se abate destul de mult către dreapta aşa că se pare că nu vom trece pe lângă el. Ocolind zonele dese cu jnepeni ne îndreptăm către o zonă de păşune alpină.

Şaua unde trebuie să ajungem, Todorina porta, este evidentă (chiar dacă nu suntem familiari cu geografia locului) dar întrucât accesul direct trece peste limbi de grohotiş şi un picior mai abrupt poteca merge destul de mult către dreapta, într-un ocol foarte mare. Curând o să vedem că acest ocol are meritul lui căci ne va conduce la alte lacuri...

Pentru moment însă e frustrant să tot mergi spre dreapta când de fapt trebuie să ajungi în stânga! Poteca ne conduce tot mai adânc în zona muntelui Todorka, faţa lui estică. Locul e pitoresc chiar în absenţa culorilor vii date de lumina directă a soarelui.

Călăuziţi de un fir de apă, urcăm pe o pajişte presărată cu blocuri de piatră. Deseori privim înapoi către zona de unde venim. În spatele nostru, linia orizonului este închisă către est de creasta Polezhan-Strazhite, o siluetă de invidiat! În stânga noastră (sud-vest) se întinde creasta care leagă Todorka de zona Vasilashki Chukar - Vazela pe care o vom traversa, într-un final, sperăm :-)

Suntem deja destul de sus si vegetaţia e tot mai săracă. Iarba este însă punctată de pâlcuri de flori.

Ajungem la un moment dat sub vârful Todorka (unde se poate ajunge fără probleme) şi poteca se abate în cele din urmă catre direcţia dorită de noi. Trecem pe lângă un lac mic dar nu mai poposim. Această căldare mică (estică) între vârfurile Todorka şi Malka Todorka adăposteşte două lacuri, cel mic pe lângă care tocmai am trecut şi unul mai mare, puţin mai sus.

Malurile sunt abrupte şi sterpe, ca de altfel întreaga faţă a muntelui. Limbi de grohotiş coboară de sub creastă şi nu lasă prea mult loc vegetaţiei. Lacul de sus de-abia dacă are puţină iarbă pe maluri. E un peisaj selenar. Din fericire se arată puţin şi soarele aşa că locul se mai înveseleşte. Poteca merge puţin pe deasupra lacului printre tufe de jnepeni şi curând se abate într-un traverseu către şaua Todorina.

Acum avem ocazia să vedem de sus întreaga căldare Vasilashki şi lacurile pe lângă care am mers. Anatomia locului e mult mai evidentă acum!

În sfârşit, Todorini porta. Am făcut cam 3 ore de când am început să urcăm prin pădurea de pin (ceva mai sus de cabana Demyanitsa). A ieşit soarele. Dăm roată cu privirea către de sud-est a muntelui de unde venim. Ieri am mers pe sus, pe creastă, azi ne-am întors pe jos, prin vale. Fiecare parte a drumului are farmecul său. Acum ne pregătim să coborâm către valea pe care am urcat ieri de la Vihren, valea Banderitsa. Suntem deja în locuri cunoscute!

Coborâm în serpentine strânse panta acoperită cu grohotiş. Suntem exact deasupra lacului cel mare pe lânga care am urcat ieri, Dalgoto. Îl admirăm acum din alt unghi. La fel creasta Banderishki care se întinde în faţa noastră.

Pierdem repede în înălţime şi în cca 20 minute (ce uşor e la vale!) ajungem la locul de răspântie de ieri, lacul Zhabeshkoto. Reîntâlnim banda roşie. De-aici până la caban Vihren banda roşie şi banda verde vor merge împreuna. La lac facem o pauză de masă căci ora prânzului a trecut de mult. Aici suntem ca şi acasă. Nu mai e mult până la cabană şi este doar de coborât. Căţelul pe care l-am întâlnit ieri aici e la datorie. Probabil ştie el că e un loc bun de popas şi poate pică ceva de mâncare. Din păcate e foarte speriat şi tare amărât. Cu greu se apropie dar încet-încet mai prinde curaj şi primeşte câte ceva.

În cele din urmă ne despărţim şi de el şi de locul minunat în care ne-am oprit şi pornim la vale. Călăuziţi de silueta albă a Vihren-ului coborâm cu gândul la frumuseţea muntelui de la care, imediat, ne vom lua la revedere.

În circa o oră ajungem la cabană. E aproape 5. Avem timp să mâncăm ceva la cabană, ne strângem bagajele şi pornim spre Bansko. După 3 nopţi "aproximative" merităm un somn bun într-un pat adevărat... micile plăceri ale vieţii...

Sfârşit... deocamdată :-)

Mai multe imagini: goo.gl/photos/WcucNQ92RcmxE6Wd7.

august 2014