Dimineaţa suntem prezenţi devreme la răsărit, doar pentru asta am ales să înnoptăm sus, pe creastă. La fel ca seara, nu sunt nori spectaculoşi la înălţime, dar ne bucurăm de culorile pastel ale cerului dinainte de apariţia soarelui.

Soarele se ridică repede şi ajunge la corturi pe la 5:30. Aici, la înălţime, nu e umezeală aşa că putem strânge uşor corturile şi suntem gata de drum înainte de ora 8. De pe Păpuşa se poate coborî cel mai convenabil spre Voina dar noi vrem să ajungem înapoi la Plaiul Foii pentru a închide circuitul.

Continuăm spre vârful Cascue (2.338 m) şi după o ultimă privire către Iezer şi Făgăraş coborâm pe piciorul Cascue (triunghi galben). Ceva mai la nord se desfăşoară piciorul Dracsin (bandă albastră) dincolo de care intuim (dar nu vedem) lacul Pecineagu. Varianta pe Dracsin ar presupune un ocol mai mare şi un drum mai lung pe jos, pe valea Dâmboviţei, inclusiv prin Cheile Petrimanului.

Coborând, avem în faţă tot timpul, din păcate contra luminii, silueta zveltă a Pietrei Craiului şi dincolo de ea, conturul Bucegilor. Cu soarele în faţă munţii rămân doar nişte creste fără detaliile de care ne-am bucurat seara trecută.

La limita pădurii ştim că este o stână mare. E ora la care urcă oile. Ne oprim puţin într-un loc strategic care ne oferă avantajul înălţimii şi aşteptăm să treacă oile (şi, mai ales, câinii). Aşteptăm ceva timp şi constatăm că nu mai apar pentru că turma se abate uşor spre valea din stânga (între Cascue şi Dracsin). Noi ocolim uşor pe faţa cealaltă aşa că evităm această întâlnire matinală.

Dincolo de valea Dâmboviţei, culmea împădurită a Tămaşului împreună cu creasta sudică a Pietrei Craiului formează o barieră naturală în calea apelor care sunt nevoite să-şi schimbe direcţia către sud.

Cu părere de rău, pierdem repede din înălţime şi ne apropiem tot mai mult de lumea verde subalpină.

Ceva mai jos piciorul se bifurcă; probabil se poate coborî şi spre dreapta (se vede un vechi adăpost de ciobani) dar noi mergem către stână. Urmează o coborâre abruptă. Poteca nu prea se mai vede, doar un stâlp ruginit, pierdut în peisaj. Destul de neplăcut în plin soare. Aproape de stână evident câinii ne iau în primire până când să fie chemaţi înapoi. Noroc că noi deviem puţin către pădure, către drumul forestier, la indicaţiile Angelei care are amintiri mai recente despre zonă. Vechea potecă pe care eu o aveam pe hartă, marcată tot cu triunghi galben, coboară prin pădure, dincolo de stână dar n-am căutat varianta asta aşa că nu ştiu care mai este starea ei. Drumul ni s-a părut mai sigur, mai ales că imediat ajungem la izvorul pe care-l ştia Angela. Avem nevoie de apă, acesta fiind motivul pentru care am coborât direct spre stână. Locul nu e foarte primitor, nici n-avem unde să stăm puţin, nici măcar în drum, dar apa rece ne face să uităm de micile neplăceri.

Coborâm cca o oră un drum abrupt, de tractor, complet neinteresant, cu singura calitate că este la umbră. În continuare, un drum ceva mai prietenos, chiar practicabil pentru maşinile vechi ale culegătorilor care bântuie zona şi ajungem în cele din urmă în valea Dâmboviţei după aproape 3 ore de la stână, tot timpul în coborâre, mai mult sau mai puţin în pantă. După câţiva km pe drumul plin de praf, din fericire nu foarte umblat de maşini, traversăm Dâmboviţa şi intrăm oficial în Piatra Craiului.

Ne tragem sufletul şi începem să urcăm agale spre Garofiţa. Faţă de orele anterioare, deşi urcăm uşor, drumul e o plăcere în umbra pădurii dincolo de care se iveşte, în depărtare, calcarul strălucitor al muntelui. La cabană ne întâmpină Miki, bucuros de oaspeţi, deşi oarecum mirat că ne chinuim pe căldura asta cu rucsaci aşa de mari.

E ora prânzului, am mers mai puţin de 7 ore (inclusiv pauzele) dar a fost o zi obositoare (dar necesară) în care am coborât mai bine de 1.500 m. Sigur c-am putea ajunge la Plaiul Foii până seara dar de ce să nu ne bucurăm de liniştea de la Garofiţa?

Cabana e goală fiind cu 2 zile înainte de Sfânta Maria aşa că ne răsfăţăm cu o dup-amiază de odihnă şi chiar cu o bere rece, o adevărată plăcere după 4 zile de căldură.

Ceva mai târziu, lumina asfinţitului colorează într-un portocaliu palid pereţii de calcar ai muntelui. La limita pădurii, ochiul magic al Ceardacului ne urează noapte bună şi nu ezităm să-i dăm ascultare. După 3 nopţi la cort parcă e plăcut somnul într-un pat mai comod.

Mai multe imagini: photos.app.goo.gl/Y14iQPcDZHvmCUnr5